Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 iunie 2022, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Serviciul proceduri vamale şi în domeniul produselor accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili suspendarea Deciziei nr. 15 din data de 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 şi x/23.06.2021, deţinute de societate, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ privind anularea actului administrativ atacat.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 125/CA/2022 - P.I. din 14 iulie 2022 Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 15/07.06.2022, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
În motivarea recursului pârâta a susţinut referitor la cazul bine justificat că instanţa de fond a reţinut că obligaţiile avute în vedere la revocarea autorizaţiilor de utilizator final nu sunt obligaţii fiscale.
Însă dispoziţiile pct. 86 alin. (1) lit. d) din Titlul VIII "Accize şi alte taxe speciale" aferente Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1/2016, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că "Autoritatea vamală teritorială revocă autorizaţia de utilizator final în următoarele situaţii: d) utilizatorul final înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F., în sensul art. 157 din Codul de procedură fiscală mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată’’.
În raport de aceste prevederi rezultă că autoritatea competentă are posibilitatea de a revoca o autorizaţie ori de câte ori un utilizator final înregistrează obligaţii fiscale restante, susţine recurenta.
Izvorul obligaţiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, prin care s-a stabilit că plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii prin hotărârea arbitrală din data de 11.12.2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula şi alţii/România unităţi economice unice din care fac parte B., C., D. S.A., SC. E. S.R.L., SC. F., D., G., A., H. şi I. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piaţa internă.
Aşadar, apreciază recurenta că sumele reprezentând ajutor de stat cu care S.C. A. S.A. figurează în evidenţa fiscală, au natura unor obligaţii fiscale, în sensul pe care această noţiune o are potrivit dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.
Instanţa de fond a fost învestită cu controlul jurisdicţional de legalitate al Deciziei nr. 15 din data de 07.06.2022, prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de utilizator final nr. x/23.06.2021, x/23.06.2021 şi x/23.06.2021, deţinute de societate, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ privind anularea actului administrativ atacat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."
Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantul (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.
În cauză, contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, întrucât argumentele pârâtei cu privire la greşita aplicare, de către organul de control, a dispoziţiilor art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, nu fac referire la aspectele învederate de instanţa de fond ca fiind statuate prin Decizia nr. 5848/25.11.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie, Decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de instanţa supremă.
Astfel, afirmaţia generică a recurentei în sensul că "instanţa de fond a reţinut că obligaţiile fiscale avute în vedere la revocarea autorizaţiilor de utilizator final nu sunt obligaţii fiscale", nu poate conduce la reformarea sentinţei de fond.
De altfel, din analiza motivării instanţei de fond cu privire la aspectul anterior învederat nu rezultă că aceasta ar fi statuat că obligaţiile reclamantei sunt sau nu de natură fiscală.
Mai mult, o astfel de analiză ar excede obiectului cauzei cu care a fost învestită instanţa, suspendarea executării unei decizii, care nu permite cercetarea unor aspecte specifice analizei pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.
Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 287/CA/2022 din 28 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice- Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Serviciul proceduri vamale şi în domeniul produselor accizabile - Biroul Autorizări Mari Contribuabili şi a fost anulată în totalitate atât Decizia nr. 19/13.07.2022 privind soluţionarea plângerii prealabile, cât şi Decizia nr. 15/07.06.2018, emise de către pârâtă.
Chiar dacă această sentinţă nu are caracter definitiv, fiind atacată cu recurs, soluţia pronunţată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase şi rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecăţii, făcând de prisos analiza celorlalte susţineri ale recurentei-pârâte cu privire la dovedirea cerinţei cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a comparat aspectele expuse de reclamantă cu starea de fapt reţinută de organul de control, reţinând că se identifică o serie de probleme, respectiv natura obligaţiilor stabilite în sarcina sa ca fiind despăgubiri şi nu obligaţii fiscale, puterea de lucru judecat asupra calificării naturii juridice a acestor obligaţii, poziţia contradictorie a autorităţilor publice privind calificarea obligaţiilor, faptul că Decizia CE nr. 2112/2015 nu instituie vreo obligaţie în sarcina reclamantei, obligaţia de plată nu este exigibilă, fiind suspendată executarea silită, anularea actelor de executare silită de către organele de executare, precum şi încălcarea principiului proporţionalităţii.
Raportat la probele administrate, instanţa de fond, motivat şi argumentat, a constatat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără, însă, ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat corect, în sensul îndeplinirii cerinţei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004. raportat la valoarea debitului impus şi la criticile de nelegalitate aduse actului administrativ fiscal, punerea în executare a deciziei atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantului, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.
Înalta Curte reţine şi faptul că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de control judiciar are în vedere şi împrejurarea că, susţinerile formulate de pârât prin cererea de recurs, cu privire la neîndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, au un caracter general, teoretic şi nu se contestă în mod efectiv considerentele sentinţei recurate, prin care s-a conturat o aparenţă de nelegalitate a actelor administrative contestate.
Este de necontestat împrejurarea că actul administrativ care
face obiectul prezentei cereri se bucură de prezumţia de legalitate, însă, în cadrul examinării cererii de suspendare, instanţa de judecată procedează la o analiză minimală a condiţiilor de legalitate ale actului atacat, precum şi a existenţei unei pagube iminente a se produce în patrimoniul reclamantei, în raport de prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004. Analiza efectuată de instanţa de fond s-a înscris în limitele cererii de suspendare, iar recurenta-pârâtă nu a combătut, concret şi efectiv, considerentele hotărârii de fond şi nici nu a prezentat probatorii suplimentare, care să invalideze concluziile primei instanţe.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.
În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1284,33 RON, reprezentând servicii de transport şi cazare în recurs .
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti împotriva sentinţei nr. 125/CA/2022 - P.I. din 14 iulie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1284.33 RON către intimata reclamantă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.