Şedinţa publică din data de 13 mai 2024
Asupra recursului;
Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Decizia recurată
Prin decizia civilă nr. 3884 din 13 septembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de revizuentă, ca neîntemeiată, s-a admis excepţia tardivităţii, şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1814 din 23 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca tardiv formulată.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei civile nr. 3884 din 13 septembrie 2022, revizuenta A. a formulat recurs, înregistrat la Completul de 5 judecători, sub nr. x/2024.
Prin memoriul de recurs, invocând incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-revizuentă solicită admiterea recursului, anularea deciziei atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.
Recurenta arată că interpretarea reglementării privind exercitarea căii de atac de la rămânerea definitivă a hotărârii atacate, care în cazul hotărârilor pronunţate în recurs coincide cu data pronunţării, are ca rezultat imposibilitatea exercitării revizuirii pentru contrarietate de hotărâri ori de câte ori, deşi hotărârea supusă revizuirii încalcă prin considerentele sale efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat al altei hotărâri, această ultimă hotărâre este comunicată cu mai mult de o lună de la pronunţare. Aceasta deoarece motivul revizuirii care s-ar ivi numai din considerentele hotărârii nu se mai poate valorifica, fiind la discreţia instanţei să permită sau nu exercitarea unei căi legale de atac, prin modul în care pronunţă şi motivează hotărârea.
Învederează că, în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a luat în considerare jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CtEDO) cu privire la art. 6 alin. (11) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în special în apărarea principiului siguranţei juridice, întruchipată prin necontravenirea celor statuate în cadrul unei hotărâri definitive anterioare printr-o nouă hotărâre şi în chestiunea căilor de atac, care trebuie să fie efective şi nu iluzorii, iar normele privind exercitarea lor trebuie interpretate în lumina caracteristicilor speciale ale cauzei.
Mai arată recurenta că, în conformitate cu practica CtEDO, exercitarea căilor de atac trebuie legată de momentul comunicării motivării hotărârii.
Astfel, în opinia recurentei, interpretarea şi aplicarea textului de lege care prevede un termen, ce exclude de plano exercitarea căii de atac a revizuirii, motivat de faptul că hotărârea dată în ultimă instanţă a rămas definitivă prin pronunţare, şi motivul revizuirii nu devine aparent decât prin motivare este contrară prevederilor tratatului internaţional cu privire la drepturile omului, care se aplică cu prioritate faţă de Constituţie şi de legea română, conform art. 20 din Constituţia României.
Solicită suspendarea judecării cauzei, până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 al Curţii Constituţionale, aflat în faza raportului preliminar.
3. Apărările părţilor
Intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a depus întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Mai întâi, Înalta Curte va analiza cererea de suspendare a judecăţii cauzei, până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 al Curţii Constituţionale formulată de recurentă şi excepţia nulităţii recursului invocată de intimata Comisia specială de retrocedare prin întâmpinare.
II.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 al Curţii Constituţionale a României, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest text de lege reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei asupra oportunităţii suspendării judecării cauzei.
În cauza de faţă, în raport de cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului aflat pe rolul Curţii Constituţionale în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluţionării unei căi extraordinare de atac.
Este de observat că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cursul soluţionării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
Abrogarea acestor dispoziţii a fost însoţită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluţionării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurentă.
II.2. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, Înalta Curte urmează a o respinge.
Intimata susţine că motivele de recurs invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.
Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile anterior enunţate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.
Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Completul de 5 judecători va respinge excepţia nulităţii recursului reţinând că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., iar criticile formulate privesc privesc încălcarea dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la termenul de promovare a cererii de revizuire, critici încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situaţia în care prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
II.3. Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Astfel, printr-o categorie de critici invocate în susţinerea recursului se susţine greşita apreciere a instanţei de revizuire cu privire la momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac.
În acest stadiu al analizei, Completul de 5 judecători reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, acestea vor fi examinate doar din perspectiva cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a cărui incidenţă nu se verifică în cauză, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. constituie motiv de casare încălcarea prin hotărâre a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 din acelaşi act normativ referitoare la regimul juridic al nulităţii, ca şi pe cele ale art. 179 din cod care vizează efectele acesteia. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.
Completul de 5 judecători reţine că recurenta-revizuentă a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei civile nr. 1814 din 23 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, deoarece aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile definitive cu nr. 279A din 2 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.
Conform dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru cazul de revizuire invocat, termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Termenul de o lună are caracterul unui termen legal, imperativ şi absolut, a cărui încălcare atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac.
În cauză, ultima hotărâre judecătorească, dintre cele pretins potrivnice, este decizia civilă nr. 1814 din 23 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015.
În consecinţă, data pronunţării deciziei nr. 1814 din 23 martie 2021 este data la care această hotărâre judecătorească a rămas definitivă şi momentul de la care curge termenul de declarare a căii de atac extraordinare a revizuirii.
În aplicarea art. 181 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează calculul termenelor procedurale, termenul de o lună a curs de la rămânerea definitivă a ultimei hotărâri, respectiv 23 martie 2021 şi s-a împlinit la 23 aprilie 2021(vineri, zi lucrătoare).
Înalta Curte constată că, potrivit actelor dosarului, cererea de revizuire a fost transmisă pe mail la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 2 iulie 2021 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la 5 iulie 2021, conform dovezii de înregistrare aflate la dosarul nr. x/2021 al acestei instanţe.
Aşa fiind, Completul de 5 judecători constată că cererea de revizuire pendinte a fost formulată cu depăşirea termenului de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sens în care consideră că în mod legal instanţa de revizuire a reţinut incidenţa în cauză a sancţiunii decăderii revizuentului din dreptul de a exercita calea extraordinară de atac, potrivit art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.
Înalta Curte mai reţine că termenul de formulare al căii de atac extraordinare nu curge de la comunicarea ultimei hotărâri, ci de la data rămânerii definitive a deciziei atacate, prin raportare la dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. care nu fac nicio distincţie referitoare la considerentele hotărârilor. Astfel, în acord cu jurisprudenţa sa în materie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 545/2022, a reţinut că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate. În acest context, Curtea Constituţională a arătat că prin art. 511 din C. proc. civ. s-au instituit termene diferite pentru formularea revizuirii, în funcţie de motivele pe care se întemeiază cererea, stabilind şi momentul de la care acestea încep să curgă. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de revizuire în cazul prevăzut la art. 511 alin. (1) pct. 8 cu trimitere la prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv în cazul încălcării autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea unei hotărâri contrare, termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.
Înalta Curte observă că, ceea ce se invocă, în realitate, este că termenul de formulare al căii de atac extraordinare ar fi curs de la comunicarea ultimei hotărâri, întrucât formularea revizuirii este condiţionată de însăşi motivarea deciziei atacate, pentru a putea aprecia asupra considerentelor respectivei hotărâri judecătoreşti şi asupra incidenţei autorităţii de lucru judecat.
Acest susţineri sunt, de asemenea, nefondate.
Înalta Curte arată că respingerea, ca tardivă, a cererii de revizuire a intervenit ca urmare a nedeclarării în termenul legal imperativ a căii extraordinare de atac. Or, se reţine că recurentul revizuent nu se poate prevala de faptul că nu şi-a îndeplinit o anumită obligaţie procesuală - formularea în termenul legal a cererii de revizuire - pentru că ar fi avut nevoie să cunoască şi considerentele hotărârii, în condiţiile în care textul de lege care reglementează termenul este clar şi nu face distincţiile de care se prevalează recurentul.
Aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 416/2022, Înalta Curte reţine că faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Totodată, Înalta Curte reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională (de exemplu, prin Deciziile nr. 766/2011, nr. 470/2012, nr. 655/2014, nr. 722/2021, nr. 823/2022), a constatat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (e.g. Cauza Ashingdane c. Regatului Unit, Cauza Golder c. Regatului Unit), s-a decis în mod constant că statele dispun de o marjă de apreciere care cuprinde şi reglementarea regimului căilor de atac, esenţial fiind ca accesul la un tribunal şi dreptul la un proces echitabil să nu fie afectate în substanţa lor.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecăţii.
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 3884 din 13 septembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.