Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2022
Asupra cererii de recurs de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2021, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Judecătoriei Brăila, cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a, s) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
2. Hotărârea instanţei disciplinare
Prin Hotărârea nr. 9J din 24 mai 2021 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a fost admisă, în parte, acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Judecătoriei Brăila, iar în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost aplicată doamnei A. sancţiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcţie pe o perioadă de 6 luni" pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi art. 99 lit. t) teza a II-a din acelaşi act normativ. A fost respinsă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva aceluiaşi magistrat pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, din oficiu, cu majoritate, a fost reevaluată măsura suspendării din funcţie a doamnei A., măsură dispusă prin Hotărârea nr. 6J din 22 februarie 2021 şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus încetarea măsurii suspendării din funcţie începând cu data de 24 mai 2021.
Au fost exprimate şi opinii separate în sensul admiterii în parte a acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ şi aplicării sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare constând în "excluderea din magistratură" dar şi opinia separată în sensul menţinerii măsurii suspendării din funcţie dispuse anterior prin Hotărârea nr. 6J din data de 22 februarie 2021.
Cea de-a doua opinie separată este în sensul admiterii în parte a acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară împotriva doamnei A. doar pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi aplicării sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. a) din acelaşi act normativ constând în "avertisment".
II. Cererea de recurs
Împotriva Hotărârii nr. 9J din 24 mai 2021 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, doamna judecător A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a hotărârii atacate, iar în cadrul rejudecării să se dispună respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva sa.
Consideră că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică în parte, fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în ceea ce priveşte soluţia adoptată, cu majoritate, de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, de admitere în parte a acţiunii disciplinare formulate de către Inspecţia Judiciară împotriva doamnei judecător A., având ca obiect abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a, s) şi t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În memoriul de recurs, se arată că sancţiunea nu se justifică deoarece hotărârea pronunţată de recurenta-judecător a fost corectată în calea de atac de către Tribunalul Brăila, astfel cum se reţine chiar din cuprinsul sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare.
Subliniază că nici Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, în motivele de contestaţie, nici Tribunalul Brăila, chemat să cenzureze hotărârea doamnei judecător A., nu fac nicio referire critică cu privire la modul de redactare a considerentelor încheierii contestate, astfel - cu atât mai puţin - are acest drept Inspecţia Judiciară.
În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii secţiei pentru judecători în materie disciplinară pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea principiului egalităţii reglementat de art. 8 C. proc. civ. şi al dreptului la apărare, consacrat prin art. 13 C. proc. civ.
Recurenta face referire, în primul rând, la hotărârea prin care a fost suspendată din funcţie şi arată că a solicitat, în repetate rânduri, secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii urgentarea redactării hotărârii pronunţate la 22 februarie 2021, pentru a-şi putea exercita dreptul de a ataca hotărârea la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 52 alin. (1)1 şi2 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, mai ales că, în toată această perioadă, era lipsită de orice mijloc de întreţinere. Consideră că prin întârzierea de aproape 2 luni în redactarea hotărârii, caracterul preventiv al acestei măsuri s-a transformat într-o veritabilă sancţiune disciplinară, dispusă înainte de începerea oricărei proceduri disciplinare.
Arată că a fost suspendată din funcţie aproape 4 luni (22.02.2021-07.06.2021), până la pronunţarea Deciziei nr. 234 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin care a fost admisă contestaţia formulată de recurentă împotriva Hotărârii nr. 6J din 22 februarie 2021, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/2021 şi prin care a fost desfiinţată hotărârea şi s-a dispus repunerea contestatoarei A. în situaţia anterioară, în condiţiile art. 52 alin. (14) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Apreciază că secţia a ignorat complet situaţia personală a recurentei şi a circumstanţelor sale familiale speciale, care au fost grav afectate, fiind suspendată din funcţie. Astfel cum rezultă din certificatul de naştere seria x nr. x, depus la dosar, este singurul părinte al minorei B., iar prin măsura nelegală dispusă de către Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a fost lipsită pentru o perioadă nedeterminată de orice posibilităţi materiale de a-şi întreţine fetiţa, ceea ce a reprezentat o consecinţă care s-a răsfrânt în mod indirect asupra copilului, aflat la şcoală în clasa pregătitoare.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte procedura din dosarul din această cauză, recurenta critică faptul că secţia a amânat cauza la cererea recurentei pentru a-şi angaja apărător, acordând termen de judecată de o săptămână. Apoi a respins, cu opinie majoritară, cererea de acordare a unui nou termen de judecată de o lună (aceasta fiind practica secţiei pentru judecători în materie disciplinară). Precizează că însăşi Inspecţia Judiciară, prin inspectorul judiciar, a pus concluzii de admitere a cererii de amânare formulate. Consideră că termenul de o săptămână a fost insuficient şi, mai mult decât atât, a depus acte medicale prin care atestă imposibilitatea prezentării sale în faţa secţiei la termenul de judecată.
La data formulării cererii de acordare a unui nou termen, 19 mai 2021, întrucât nu a reuşit să îşi angajeze apărător într-un termen acordat de doar o săptămână, ar fi dorit să fie prezentă în faţa secţiei, dar situaţia medicală a copilului nu i-a permis.
Astfel, consideră că a fost încălcat şi principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, recurenta fiind lipsită de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza - inclusiv probele - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj faţă de adversarul său.
În ceea ce priveşte abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a şi art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, reţinute prin acţiunea disciplinară în sarcina recurentei, apreciază că prin precizarea doar în acţiunea disciplinară a tezelor aplicabile, fără ca, în cursul cercetării disciplinare să fie clarificat acest aspect, acţiunea disciplinară este lovită de nulitate absolută parţială, întrucât nu a avut posibilitatea de a formula apărări în raport cu aceasta.
A arătat în cererea de probe că, în cuprinsul rezoluţiei din data de 26 februarie 2021 a Inspecţiei Judiciare, prin care s-a dispus începerea cercetării disciplinare, au fost reţinute indicii privind săvârşirea unui număr de trei abateri disciplinare şi anume cele prevăzute de art. 99 lit. m), s) şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Întrucât abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) din actul normativ anterior menţionat includ, fiecare dintre acestea, câte două modalităţi normative, a formulat încă din cursul cercetării disciplinare solicitarea de a se specifica ce teză normativă a fost reţinută de către Inspecţia Judiciară. Această cerere a fost respinsă în cursul cercetării disciplinare şi doar la momentul sesizării secţiei cu acţiunea disciplinară au fost menţionate tezele aplicabile.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată, recurenta precizează că Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a subliniat, referitor la calitatea activităţii de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, că aceasta reprezintă un criteriu pe baza căruia se realizează evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor, nicidecum un element constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, abatere care, cu atât mai mult nu poate fi reţinută, cât timp hotărârea a fost desfiinţată în calea de atac, de către instanţa de control judiciar.
Arată că această abordare se regăseşte în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în cauze care au vizat abaterea prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 (e.g. Decizia nr. 19 din 23 februarie 2015, prin care s-a respins recursul împotriva Hotărârii nr. 8/J din 18 iunie 2014 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară; Decizia nr. 203 din 23 noiembrie 2015, prin care s-a respins recursul împotriva Hotărârii nr. 4/J din 18 februarie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară).
Menţionează că a preluat în motivarea hotărârilor sale, într-un mod personal şi nefericit o idee subliniată chiar într-o decizie a Completului de 5 judecători din cadrul instanţei supreme, în sensul că "urmările produse (impactul mediatic) nu au fost atât de puternice" (Decizia civilă nr. 69 din 2 aprilie 2018).
Arată că din considerentele hotărârii atacate, în opinia majoritară referitoare la abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, ar rezulta că sunt reţinute ambele ipoteze ale acestei abateri. Consideră că doar opinia minoritară realizează o analiză fundamentată a elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare şi că aceasta ar fi singura abatere disciplinară ce ar fi putut fi reţinută în speţă, pentru săvârşirea căreia era suficientă aplicarea sancţiunii avertismentului.
În ceea ce priveşte sancţionarea recurentei-pârâte pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, apreciază că este nelegală, în condiţiile în care în cauză nu ne raportăm la o hotărâre definitivă, ci la o hotărâre care a fost supusă cenzurii instanţei de control judiciar. Aceasta întrucât, modul de instrumentare a litigiilor deduse judecăţii constituie prerogative conferite, potrivit normelor constituţionale cuprinse în art. 124 şi 126, exclusiv instanţelor judecătoreşti, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti, Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii neregăsindu-se printre acestea.
Inspecţia Judiciară nu poate realiza o cenzură de legalitate şi temeinicie a măsurilor şi dispoziţiilor luate de magistraţi în exercitarea atribuţiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 16 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, întrucât o asemenea activitate ar aduce atingere principiului independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.
O analiză din perspectiva solicitată de către Inspecţia Judiciară ar presupune formularea unor aprecieri asupra modului în care instanţele trebuie să interpreteze şi să aplice legea, fapt nepermis unei autorităţi administrative, care nu are competenţa de a formula opinii în legătură cu legalitatea sau temeinicia măsurilor luate de judecători cu ocazia soluţionării cauzelor şi, cu atât mai puţin, nu poate îndeplini prerogative jurisdicţionale.
Judecătorul este suveran atât în ceea ce priveşte administrarea şi interpretarea probelor cât şi în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate, iar măsurile şi soluţiile dispuse în cursul soluţionării unei cauze pot fi cenzurate numai de instanţele de control judiciar, în condiţiile legii.
Arată că atâta timp cât o hotărâre judecătorească nu este definitivă, ea nu poate forma obiect al verificării încălcării normelor de drept material sau procesual de către Inspecţia Judiciară.
Obiectul verificărilor date în competenţa Inspecţiei Judiciare în legătură cu abaterea disciplinară conţinută de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă îl constituie acele aspecte, exterioare raţionamentului logico-juridic construit de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării unei cauze, care au avut drept urmare nesocotirea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare.
Recurenta consideră că probele administrate nu au condus la identificarea unei încălcări cu ştiinţă a normelor de drept procesual şi nici nesocotirea din culpă a acestora, într-o manieră gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă, lipsind, astfel, minimele indicii de săvârşire a abaterii disciplinare menţionate, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege şi care atrag răspunderea disciplinară a magistraţilor, conform art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar o analiză a fondului cauzei nu poate fi efectuată pe calea verificărilor administrative.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, pe fondul cauzei, în mod judicios a fost respinsă acţiunea disciplinară, secţia pentru judecători în materie disciplinară constatând, în unanimitate, că aspectele reţinute de Inspecţia Judiciară nu se circumscriu unor obligaţii cu caracter administrativ stabilite în sarcina recurentei prin regulamente sau lege, acest aspect fiind subliniat încă din faza cercetării disciplinare.
Recurenta este de părere că în privinţa individualizării judiciare a sancţiunii, secţia pentru judecători în materie disciplinară s-a folosit în mod exclusiv de un articol de presă, pe care l-a reluat, pentru a sublinia caracterul grav al abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, apreciind în consecinţă, că "se justifică aplicarea unei sancţiuni care să aibă ca efect evitarea, pe viitor, a unor manifestări susceptibile de a afecta prestigiul funcţiei de magistrat, în special, şi al justiţiei, în general".
Deoarece, secţia pentru judecători în materie disciplinară nu a realizat o individualizare judiciară a sancţiunii aplicate solicită să se aibă în vedere circumstanţele speciale în care se afla recurenta la momentul respectiv, atât din punct de vedere personal dar si profesional.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului formulat, casarea Hotărârii nr. 9J din 23 iunie 2021 pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2021, iar în cadrul rejudecării, dispunerea respingerii acţiunii disciplinare exercitate de către Inspecţia Judiciară împotriva doamnei judecător A..
III. Întâmpinarea formulată de intimata Inspecţia Judiciară
Prin întâmpinare, Inspecţia Judiciară afirmă că motivele de recurs formulate sunt nefondate, hotărârea atacată fiind legală şi temeinică.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., consideră că recurentei i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil; conduita recurentei-pârâte pe parcursul procedurii derulate în faţa secţiei pentru judecători în materie disciplinară (de exemplu, de a formula cereri repetate de amânare) nu poate fi imputată secţiei pentru judecători în materie disciplinară şi nu este de natură a fundamenta nulitatea hotărârii atacate.
Referitor la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere împotriva Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 par. 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială.
În acest sens, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti împotriva Franţei). Or, în speţa dedusă judecăţii s-a asigurat respectarea acestor exigenţe, întreaga procedură disciplinară s-a derulat cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare).
Arată că recurentei i-au fost prezentate toate probele administrate în cursul efectuării cercetării disciplinare de către echipa de inspectori judiciari, aspect care este consemnat în procesul-verbal de efectuare a cercetării disciplinare, iar persoana cercetată nu a formulat obiecţii. Recurenta a beneficiat de asistenţă şi apărare calificată pe tot parcursul cercetării disciplinare, din partea doamnei avocat dr. C., fiind încuviinţate toate probele solicitate în apărare de către magistratul cercetat.
Totodată, solicită a fi avut în vedere şi faptul că în cadrul procedurii disciplinare derulate în faţa instanţei disciplinare nu au fost formulate apărări noi şi nici nu s-a cerut încuviinţarea unor probe noi de către Inspecţia Judiciară.
Menţionează că probele ataşate în susţinerea recursului nu sunt probe noi, ci ele privesc teze deja invocate în apărare sau reprezintă, după caz, probe deja administrate pe parcursul cercetării disciplinare. Prin urmare, apreciază că recurenta A. nu a probat în concret nicio vătămare prin prisma pretinselor încălcări ale dreptului la apărare şi a principiului egalităţii armelor şi nici nu a indicat în ce a constat pretinsul "dezavantaj faţă de adversarul său", prin prisma administrării probelor.
Faţă de afirmaţiile recurentei în sensul că secţia ar fi ignorat complet situaţia personală a acesteia şi a circumstanţelor sale speciale familiale şi că, fiind suspendată din funcţie, ar fi fost lipsită total de veniturile necesare îngrijirii familiei sale, consideră că acestea sunt în vădită contradicţie cu afirmaţiile aceleiaşi părţi, prin care invocă necesitatea acordării unui termen mai lung în vederea soluţionării acţiunii disciplinare, cu atât mai mult cu cât, la acea dată, nu puteau fi prevăzute eventualele aspecte procedurale care ar fi putut deveni incidente pe parcursul soluţionării recursului declarat de recurenta-judecător împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii din 22 februarie 2021 privind suspendarea sa din funcţie, durata de soluţionare a acestei căi de atac sau chiar soluţia ce urma a fi pronunţată în acea cauză. Nu în ultimul rând, cu privire la celelalte argumente expuse prin prisma situaţiei de fapt care a stat la baza suspendării sale din funcţie, precum şi a întârzierii de aproape 2 luni în redactarea hotărârii pronunţate în 22 februarie 2021, arată că aceste argumente au fost deja valorificate în cadrul căii de atac a recursului împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii din 22 februarie 2021, de suspendare din funcţie a doamnei judecător A., calea de atac fiind admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu mai trebuie discutate în cauza de faţă.
În concluzie, pentru toate argumentele de mai sus, arată că, deşi recurenta înţelege să se raporteze la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu au fost prezentate argumente pertinente care să susţină temeinicia acestui motiv de recurs.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Inspecţia Judiciară consideră că este neîntemeiat.
Referitor la susţinerea conform căreia individualizarea tezei/modalităţii normative a abaterii prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea 303/2004 a intervenit abia prin acţiunea disciplinară, critică încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită ca instanţa de recurs să constate faptul că, dată fiind soluţia de respingere a acţiunii disciplinare pentru această faptă, în condiţiile în care Inspecţia Judiciară nu a declarat cale de atac sub acest aspect, critica este lipsită de interes.
Faţă de critica recurentei conform căreia, în cursul cercetării disciplinare, nu ar fi fost precizată teza aplicabilă abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv că individualizarea tezei/modalităţii normative aplicabile a intervenit abia prin acţiunea disciplinară, arată că această apărare a fost respinsă în mod argumentat chiar în cursul cercetării disciplinare.
În urma verificărilor prealabile s-a constatat existenţa unor indicii cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare, urmând să se stabilească în cursul cercetării disciplinare faptele concrete, condiţiile şi circumstanţele eventualelor abateri disciplinare, respectiv existenţa/inexistenţa vinovăţiei magistratului cercetat.
Pe cale de consecinţă, pentru stabilirea în mod concret a faptelor şi urmărilor acestora, a împrejurărilor în care au fost săvârşite, precum şi a oricăror alte date concludente prin care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare (inclusiv sub forma tezelor aferente abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare) dar şi pentru verificarea apărărilor doamnei judecător A., era necesară desfăşurarea activităţilor de cercetare disciplinară.
De altfel, precizează că la finalul cercetării disciplinare, nu au mai fost formulate de către recurentă alte obiecţiuni cu privire la modul de desfăşurare a acestei etape, nefiind reluate apărări cu privire la eventualele neajunsuri/împiedicări în exercitarea dreptului la apărare, prin neprecizarea unei teze exprese a abaterilor disciplinare.
Consideră că prin urmărirea clarificării indiciilor cu privire la conduita magistratului vizat, prin administrarea probelor sub toate aspectele, inclusiv prin prisma stabilirii vinovăţiei, s-a urmărit de către echipa de inspectori chiar respectarea dreptului la apărare al recurentei A., aceasta având libertatea de a se apăra previzibil cu privire la fiecare teză în parte.
Cu privire la celelalte critici formulate prin cererea de recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost reţinute în sarcina recurentei A., judecător în cadrul Judecătoriei Brăila, solicită respingerea acestora ca nefondate.
Astfel, contrar susţinerilor din recurs, arată că faptele reţinute în sarcina recurentei au fost multiple şi de o gravitate evidentă, intens mediatizate şi au generat un puternic impact negativ (fiind vorba şi de un dosar penal cu suspiciuni de viol asupra unei minore).
Mai mult, în cuprinsul cererii de recurs nu este expus niciun argument pertinent care să susţină inexistenţa elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare menţionate mai sus, ca temei al aplicării sancţiunii disciplinare doamnei judecător A. prin hotărârea nr. 9J din 24 mai 2021 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară. Dimpotrivă, sub aspectul laturii obiective, este de observat că recurenta-pârâtă nu contestă, în materialitatea lor, acţiunile sale.
Subliniază că, în analiza efectuată în prezenta cauză, s-a pornit de la situaţia premisă conform căreia legalitatea şi temeinicia măsurilor adoptate şi soluţiilor pronunţate de instanţe nu pot fi analizate în cadrul verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară, ci se referă doar la acele aspecte exterioare care au drept consecinţă înfrângerea normelor de drept substanţial sau procedural într-o modalitate lipsită de cea mai slabă justificare, respectiv, conduita magistratului. Acest aspect nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de doamna A..
Pe cale de consecinţă, solicită respingerea criticilor formulate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs.
Se precizează în întâmpinare că, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce interesează în speţă este modalitatea în care într-un interval foarte scurt şi în lipsa unor elemente de noutate, magistratul vizat a înţeles să dea dezlegare (în dosarul nr. x/2020) unor sesizări cu acelaşi obiect ca cel analizat în dosarul nr. x/2020 şi fără a oferi criterii obiective de referinţă pentru un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă), măsura dispusă părând a nu avea, în aceste condiţii şi în aceste împrejurări, nicio justificare. De altfel, sub acest aspect, nu prezintă relevanţă tipul soluţiilor adoptate sau ordinea în care acestea s-au pronunţat, ci doar conduita magistratului.
Arată că modul de lucru al magistratului a avut drept consecinţă nu doar inducerea în eroare a reprezentantului Ministerului Public prin crearea aparenţei intervenirii unor aspecte de noutate, dar şi a inculpatului D. care, aşa cum rezultă şi din înregistrarea şedinţei de judecată din 22 decembrie 2020, nu înţelegea în ce etapă procesuală se află şi de ce a fost citat.
Mai precizează că, aşa cum, în mod pertinent, a reţinut secţia pentru judecători în materie disciplinară, modalitatea în care doamna judecător A. s-a raportat la dispoziţiile legale ce reglementează înlocuirea măsurii preventive cu o altă măsură preventivă mai uşoară conturează grava neglijenţă în exercitarea funcţiei, aceasta deturnând dispoziţiile legale menţionate de la scopul avut în vedere de legiuitor, respectiv art. 242 din C. proc. civ.
În plus, soluţia pronunţată de doamna judecător A. a lipsit de eficienţă şi soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar, respectiv Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2020, prin fixarea unui termen, din oficiu, în dosarul nr. x/2020 la aceeaşi dată cu cea la care Tribunalul Brăila urma să se pronunţe în dosarul asociat creat anterior.
Consideră că apărarea recurentei-pârâte în sensul că modalitatea în care a procedat la instrumentarea şi soluţionarea dosarului nr. x/2020 au făcut obiectul unei căi de atac, care a remediat soluţia adoptată, nu poate fi primită în speţa de faţă, date fiind particularităţile cauzei.
Arată că, în fapt, dincolo de existenţa unui remediu procesual (calea de atac prevăzută de altfel de legiuitor, dar nu ca mijloc de exonerare de răspundere pentru orice fel de conduită adoptată de judecătorul din primă instanţă), recurenta-pârâtă nu are nicio justificare pentru modul superficial în care a procedat la studierea cauzei, astfel cum chiar partea recunoaşte (cu atât mai puţin în condiţiile în care aceasta viza un pretins viol asupra unui minor), recurenta-judecător având clar posibilitatea să prevadă urmarea faptelor sale, acceptând că prin aplicarea dispoziţiilor legale într-un sens contrar celui avut în vedere de legiuitor să se producă consecinţe de genul celor din cauza de faţă.
Nu în ultimul rând, faţă de caracterul imperativ al dispoziţiilor de procedură încălcate, a fost reţinută în mod temeinic şi legal, cu majoritate, de către secţie şi forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta, respectiv cea a gravei neglijenţe, deoarece nu se poate reţine o împrejurare care să poată justifica încălcarea de către un judecător a normelor procesual penale.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor solicită să se constatate că şi în acest caz, în mod corect, s-a reţinut de către secţia pentru judecători în materie disciplinară faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri şi că se impune sancţionarea disciplinară a recurentei, prin raportare la considerentele încheierii de şedinţă din 22 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, ale încheierii de şedinţă din data de 08 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, dar şi la considerentele încheierii din 22 decembrie 2021 din dosarul nr. x/2019
Astfel, considerentele evidenţiate ca atare în cuprinsul hotărârii secţiei ce face obiectul căii de atac au fost calificate nu doar ca motivări în mod vădit contrare raţionamentului juridic, ci şi ca expresii inadecvate.
Exprimările folosite pot inocula opiniei publice ideea periculoasă pentru activitatea judecătorilor şi respectarea legii, în esenţa ei, că măsura arestului preventiv ar trebui să intervină doar în situaţiile prezentate de doamna judecător, şi doar dacă "a existat o rumoare socială de amploare, o reacţie a societăţii din care să rezulte că oamenii consideră faptele sale ca punându-le în pericol viaţa, existenţa în vreun fel" şi că atât timp cât "inculpatul nu poate fi ucis, nu poate fi lapidat în piaţa publică", "acesta poate fi plasat la domiciliu în arest".
Consideră că, în mod temeinic şi legal, s-a arătat cu majoritate de către secţia de judecători în materie disciplinară faptul că inserarea unor astfel de expresii şi construcţii lingvistice în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti depăşeşte limitele unei motivări care trebuie să se raporteze la situaţia de fapt şi de drept, fiind de natură a pune în discuţie chiar profesionalismul magistratului chemat să judece cauza.
Contrar susţinerilor recurentei, în motivarea actelor judiciare a realizat şi prezentări eronate, respectiv subiective ale dispoziţiilor incidente în materie contrare raţionamentului logic, cu omiterea analizei probelor şi furnizării unui răspuns la argumentele reprezentantului Ministerului Public, distorsionând starea de fapt pe baza unor presupuneri generale şi aprecieri pur personale, acţionând cu intenţie indirectă. Astfel, apreciază că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate, apreciază că instanţa de disciplină a realizat o justă apreciere a gravităţii abaterilor disciplinare reţinute în sarcina recurentei judecător şi, în consecinţă, în mod proporţional, a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004.
Or, sub acest aspect, în deplin acord cu instanţa de disciplină, apreciază că faptele reţinute în sarcina recurentei-judecător relevă o gravitate deosebită, iar atitudinea magistratului conturează faptul că recurenta-pârâtă nu a conştientizat gravitatea faptelor săvârşite şi conduita profesională pe care o impun standardele profesiei de judecător.
În acest context, apreciază că nu pot fi privite ca circumstanţe atenuante aspectele relevate de către recurentă cu privire la situaţia personală, pregătirea sa profesională, nici calificativele obţinute la evaluarea activităţii profesionale şi nici lipsa unei experienţe bogate în materie penală în exercitarea funcţiei de judecător (asumându-şi de altfel acest lucru, prin refuzul de a reveni şi de a profesa în cadrul secţiei civile); dimpotrivă, cea din urmă circumstanţă era de natură a-i impune recurentei un nivel mai ridicat de diligentă şi prudenţă şi să îi suscite nevoia de studiere aprofundată a legii şi a jurisprudenţei în aplicarea instituţiilor de drept procesual şi de drept substanţial pentru această ramură de drept, tocmai pentru a fi în măsură să aibă reprezentarea exactă a sensului propriu şi adecvat al normelor în aplicarea cărora consideră că a acţionat.
Pentru toate argumentele expuse, dar şi cele reţinute pe larg în cuprinsul hotărârii recurate, solicită respingerea recursului declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 9J din 24 mai 2021 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2021.
V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor din recurs, subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă doar pentru considerentele arătate în continuare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se constată că recurenta invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin încălcarea principiului egalităţii reglementat de art. 8 C. proc. civ. şi a dreptului la apărare, consacrat prin art. 13 C. proc. civ.
Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
În primul rând, cu privire la criticile ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin imposibilitatea de a promova calea de atac din cauza întârzierii redactării hotărârii de suspendare din funcţie a doamnei judecător A., pronunţate la data de 22 februarie 2021 de secţia pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în acord cu susţinerile Inspecţiei Judiciare, se constată că aceste argumente au fost deja valorificate în cadrul căii de atac a recursului împotriva hotărârii de suspendare din funcţie a recurentei-judecător, calea de atac fiind admisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu mai prezintă relevanţă în cauza de faţă. Prin urmare, aceste critici vor fi respinse, fiind străine de conţinutul hotărârii atacate şi de procedura ce a precedat adoptarea acesteia.
În al doilea rând, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că respingerea cererii sale de amânare a condus la încălcarea dreptului său la apărare, mai ales că, a depus la dosar documente doveditoare potrivit cărora se afla în imposibilitate de a se prezenta la termenul din 19 mai 2021.
Or, potrivit art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.
În speţă, aşa cum a reţinut şi secţia pentru judecători în materie disciplinară, a fost încuviinţată prima cerere de amânare formulată de către recurentă, fiindu-i acordat recurentei un termen de o săptămână, în vederea angajării unui apărător. A doua cerere de amânare a judecăţii, formulată de recurenta-pârâtă în faţa instanţei disciplinare, a fost respinsă, cu majoritate, la termenul din 19 mai 2021, deoarece i-a fost deja acordat un termen în vederea angajării unui apărător, însă a fost amânată pronunţarea, pentru a acorda părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise. Prin urmare, au fost pe deplin respectate prevederile art. 222 alin. (2) din C. proc. civ.. secţia pentru judecători în materie disciplinară a precizat că la durata scurtă a termenului de o săptămână acordat a avut în vedere că recurenta era suspendată din funcţie. Se constată ca fiind contradictorii argumentele recurentei privind încălcarea dreptului la apărare prin neacordarea unui termen suficient de lung pentru pregătirea apărării în raport cu cele privind neluarea în seamă a situaţiei în care se afla, fiind suspendată din funcţie, situaţie ce impunea soluţionarea urgentă a cauzei de către secţia pentru judecători în materie disciplinară.
Înalta Curte constată că a fost asigurată recurentei posibilitatea exercitării dreptului la apărare.
De altfel, aşa cum reţine Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, problema dacă o persoană a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greşeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (a se vedea cauza Monnell şi Morris c. Regatului Unit).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993, Cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997 şi Cauza Ankerl contra Elveţiei, Hotărâre din 23 octombrie 2006).
De asemenea, cerinţa procedurilor de "contradictorialitate" prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaşte şi de a comenta la proces observaţiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuşi, "contradictorialitatea" în esenţă presupune că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziţia ambelor părţi (Ruiz Mateos c. Spaniei).
Or, recurentei i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind legal citată şi având posibilitatea să-şi formuleze apărările. De asemenea, se constată că, conţinutul acţiunii disciplinare şi actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat strict faptele cu privire la care s-a apreciat, prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, că există indicii ale unor abateri disciplinare.
Cât priveşte susţinerea că, prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, nu a fost indicată, în mod explicit teza normativă incidentă sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) şi t) din Legea 303/2004 şi că, prin urmare, nu a avut posibilitatea de a-şi organiza apărarea în cursul cercetării disciplinare, reţine următoarele:
În primul rând, reţine că prin hotărârea atacată, secţia pentru judecători în materie disciplinară a respins acţiunea disciplinară pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) teza a II-a din Legea 303/2004. Cum Inspecţia Judiciară nu a atacat hotărârea secţiei, sub acest aspect, aceasta a rămas definitivă. Prin urmare, orice susţineri relative la încălcarea dreptului la apărare, în cursul cercetării disciplinare, în referire la această faptă, sunt lipsite de interes.
În al doilea rând, constată că, în adevăr, abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) descrie două teze normative, în sensul că aceeaşi faptă poate fi săvârşită cu două forme de vinovăţie, intenţie sau gravă neglijenţă. Însă, contrar celor afirmate prin prezenta cale de atac, la data începerii cercetării disciplinare nu se poate stabili care este latura subiectivă a faptei pentru care, în această etapă, există doar indicii de săvârşire, în sensul prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea 317/2004, republicată.
Conform art. 46 alin. (1) din actul normativ sus arătat, doar în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei şi, desigur, asupra formei de vinovăţie prevăzută de una din cele două teze ale art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.
Aşadar, recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare prin aceea că fapta initial descrisă prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare a fost încadrată în drept doar prin acţiunea disciplinară.
Se constată că, în cuprinsul hotărârii au fost analizate distinct faptele reţinute în acţiunea disciplinară, a fost indicat şi analizat materialul probatoriu avut în vedere pentru a reţine elementele constitutive ale fiecărei abateri disciplinare, context în care au fost analizate şi apărările formulate de recurentă, astfel că modul de desfăşurare a dezbaterilor, administrarea probelor, examinarea excepţiilor şi a apărărilor formulate de recurentă s-au realizat de către instanţa disciplinară cu respectarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cererea de recurs nu sunt identificate critici referitoare la încălcarea de către instanţa disciplinară a unor reguli de procedură de natură a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate de recurentă în cererea de recurs vizează încălcarea normelor de drept substanţial, mai precis, neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa. În această privinţă, este de menţionat că recurenta nu neagă existenţa faptelor, ci apreciază că, în mod greşit, i-a fost reţinută vinovăţia în săvârşirea acestora şi a fost sancţionată exclusiv în baza presiunii mediatice care s-a iscat în jurul exprimării "nefericite" folosite la motivarea unei hotărâri pronunţate de recurenta-judecător.
Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.
Astfel, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentei, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Cu privire la criticile formulate prin cererea de recurs, subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta susţine că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost reţinute în sarcina recurentei A., judecător în cadrul Judecătoriei Brăila, Înalta Curte le respinge ca nefondate.
Înalta Curte reţine că, în pofida susţinerilor recurentei, hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe baza cărora se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis susţinerile, cât şi cele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor, respectiv au fost expuse argumente referitoare la urmările faptelor imputate şi la vinovăţia magistratului cercetat.
De asemenea, instanţa de recurs constată că recurenta nu a fost sancţionată din cauza ecoului mediatic produs astfel cum a susţinut atât prin cererea de recurs, cât şi în faţa instanţei de judecată, ci ca urmare a conduitei culpabile care a atras răspunderea disciplinară.
Astfel, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, se constată că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, a stabilit în mod just prezenţa laturii obiective, probele reliefând clar prezenţa conduitei imputabile, precum şi a vinovăţiei şi a urmărilor prejudiciabile.
Prin introducerea acestei abateri disciplinare s-a urmărit sancţionarea unei anumite conduite a magistratului care afectează prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei deţinute şi nu instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, care sunt supuse căilor de atac.
Raţiunea motivării oricărei hotărâri judecătoreşti este dată de următoarele consideraţii şi interese: constituie o garanţie pentru justiţiabili, care, din expunerea sistematică şi logică a consideraţiunilor de fapt şi drept, pot cunoaşte temeiurile ce au condus la soluţia dată cauzei şi pot ataca hotărârea prin formularea căilor de atac prevăzute de lege; înlătură arbitrariul judecătoresc şi facilitează controlul din partea instanţelor superioare. Argumentarea soluţiei pronunţate permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil, ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Pe de o parte, obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate.
Se reţine că motivarea trebuie să fie coerentă, clară, lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii, iar stilul de a motiva trebuie să permită urmărirea raţionamentului care a condus judecătorul la pronunţarea soluţiei.
Faţă de aspectele expuse anterior, instanţa de recurs a analizat dacă expresiile utilizate de recurentă în motivarea hotărârilor pot fi caracterizate ca inadecvate şi dacă acest stil de motivare a fost de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.
În acord cu cele reţinute de către secţia pentru judecători în materie disciplinară, Înalta Curte constată că modalitatea în care recurenta-judecător a înţeles să motiveze încheierea de şedinţă din 22 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, încheierea de şedinţă din data de 08 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi încheierea din 22 decembrie 2020 din dosarul nr. x/2019 poate fi încadrată în limitele abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din legea 303/2004.
Astfel, Înalta Curte constată că exprimările folosite în argumentare, respectiv, "instanţa constată că un atentat terorist care să genereze victime multiple, un omor care să stârnească frică generală ar putea justifica măsura arestării preventive.
In prezenta cauză, faptele inculpatului, deşi reprobabile, nu sunt de o aşa gravitate încât să fi generat o rumoare socială de amploare, o reacţie a societăţii din care să rezulte că oamenii consideră faptele sale ca punându-le în pericol viaţa, existenţa în vreun fel. Nu au existat ieşiri în stradă, proteste în presă.
Cum inculpatul nu poate fi ucis, nu poate fi lapidat în piaţa publică, instanţa consideră că acesta poate fi plasat la domiciliu în arest.." constituie o motivare contrară raţionamentului juridic, prin referire la situaţii care nu corespund realităţii, în scopul justificării măsurii luate.
Astfel, din considerentele analizate reiese faptul că recurenta-judecător ajunge la concluzia că faptele imputate inculpaţilor nu sunt de o asemenea gravitate care să justifice luarea măsurii arestării preventive, pornind de la premise care nu au fost demonstrate în cauză şi argumentându-şi punctul de vedere prin formulări care nu susţin soluţia pronunţată, pe baza unor presupuneri generale şi aprecieri pur personale.
Sub aspectul laturii subiective, în cazul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, vinovăţia magistratului se raportează, pe de o parte, la îndatoririle pe care acesta le are în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale C. proc. pen. cu privire la conţinutul hotărârilor judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la prestigiul justiţiei, care nu permite ca în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti să fie utilizate expresii inadecvate sau motivări în mod vădit contrare raţionamentului juridic.
În speţă, se constată că abaterea disciplinară a fost comisă cu intenţie indirectă, recurenta a prevăzut rezultatul faptei sale, întrucât ştia că nu poate utiliza expresii inadecvate sau motivări în mod vădit contrare raţionamentului juridic în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, şi, chiar dacă nu a urmărit producerea lui, a avut reprezentarea că atitudinea sa se află în contradicţie cu îndatoririle sale legale şi regulamentare.
În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, hotărârea atacată fiind legală din perspectiva reţinerii în sarcina recurentei a acestei abateri disciplinare.
În ceea ce priveşte sancţionarea recurentei pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, prin memoriul de recurs, recurenta susţine că sancţiunea aplicată este nelegală, în condiţiile în care în cauză nu ne raportăm la o hotărâre definitivă, ci la o hotărâre care a fost supusă cenzurii instanţei de control judiciar.
Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, instanţa de disciplină a reţinut, în esenţă, că, raportat la particularităţile speţei, se poate stabili existenţa unei nesocotiri, sub forma gravei neglijenţe, a normelor de drept procesual, în condiţiile în care titularul acţiunii disciplinare nu pune în discuţie însuşi modul de interpretare şi aplicare a unor norme de drept de către magistrat şi, implicit, raţionamentul logico-juridic al acestuia, aspecte care nu pot forma obiectul unei verificări disciplinare, putând fi cenzurate doar în cadrul căilor de atac expres prevăzute de lege.
Înalta Curte reţine, în acord cu considerentele din hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară că modalitatea în care într-un interval foarte scurt şi în lipsa unor elemente de noutate, magistratul vizat a înţeles să dea dezlegare (în dosarul nr. x/2020) unor sesizări cu acelaşi obiect ca cel analizat în dosarul nr. x/2020 şi fără a oferi criterii obiective de referinţă pentru un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă), măsura dispusă părând a nu avea, în aceste condiţii şi în aceste împrejurări, nicio justificare se constituie în abaterea disciplinară analizată. De altfel, sub acest aspect, nu prezintă relevanţă tipul soluţiilor adoptate sau ordinea în care acestea s-au pronunţat, ci doar conduita magistratului.
Aşadar, în condiţiile menţinerii situaţiei de fapt, modul de lucru al magistratului a avut drept consecinţă inducerea în eroare atât a reprezentantului Ministerului Public prin crearea aparenţei intervenirii unor aspecte de noutate cât şi a inculpatului D. care, aşa cum rezultă din actele dosarului nu înţelegea în ce etapă procesuală se află şi de ce a fost citat.
În plus, se reţine că soluţia pronunţată de recurentă a lipsit de eficienţă soluţia pronunţată de instanţa de control judiciar, respectiv Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2020, prin fixarea unui termen, din oficiu, în dosarul nr. x/2020 la aceeaşi dată cu cea la care Tribunalul Brăila urma să se pronunţe în dosarul asociat creat anterior.
Sub aspectul laturii subiective, se constată caracterul grav al faptelor judecătorului, care rezultă din încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor, actul de justiţie fiind afectat prin modalitatea în care judecătorul a înţeles să aplice normele procedurale, aducându-se atingere dreptului la un proces echitabil. De asemenea, sub aspectul gravităţii deosebite a faptei, se reţine ca fiind relevantă împrejurarea că modalitatea de instrumentare a unui dosar de la Judecătoria Brăila a ajuns la cunoştinţa publicului fiind mediatizată în presa locală şi naţională şi atrăgând un prejudiciu de imagine, credibilitate şi reputaţie.
Contrar celor susţinute de recurentă, potrivit art. 99 lit. t) teza a II-a raportat la art. 991din Legea 303/2004, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual, faptul că aceste încălcări au putut fi remediate printr-o cale de atac neputând constitui, în sine, o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară.
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea secţiei pentru judecători este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii disciplinare, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat doar în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate.
Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de recurs fără a minimaliza gravitatea faptelor reţinute în sarcina magistratului cercetat şi consecinţele pe care acestea le-au produs, nu împărtăşeşte soluţia instanţei disciplinare din perspectiva criteriilor de individualizare a sancţiunii aplicate.
Înalta Curte va respinge argumentele recurentei potrivit cărora în cauză este suficientă aplicarea sancţiunii avertismentului. Astfel, pe de o parte, aşa cum rezultă din considerentele expuse mai sus, în sarcina recurentei a fost reţinută săvârşirea a două abateri disciplinare, iar pe de altă parte, realizând o corectă aplicare a principiului proporţionalităţii sancţiunii cu gravitatea abaterilor analizate apreciază că este necesară aplicarea unei sancţiuni suficient de severă încât să atingă scopul punitiv şi, în acelaşi timp, să o determine pe recurentă să conştientizeze deficienţele ce îi sunt reproşate.
Înalta Curte apreciază că la aplicarea sancţiunii, instanţa trebuie să se raporteze atât la circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească precum şi la circumstanţele personale ale magistratului.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere circumstanţele profesionale ale magistratului cercetat, conturate de vechimea în magistratură de peste 10 ani, faptul că nu a mai fost sancţionată disciplinar, a primit calificative maxime în cadrul evaluării activităţii desfăşurate (conform rapoartelor de evaluare aflate la dosarul de recurs nr. x/2021), în condiţiile în care a avut cel mare volum de activitate dintre judecătorii secţiei (un număr de 2318 dosare rulate, astfel cum rezultă din fişa reprezentând situaţia statistică a numărului de dosare rulate în anul 2020 la nivelul secţiei Penale din cadrul Judecătoriei Brăila - dosarul de recurs nr. x/2021). Instanţa de recurs constată că până la acest incident, recurenta a manifestat o conduită conformă cu standardele profesionale. Se reţine, de asemenea, că recurenta-judecător şi-a desfăşurat anterior activitatea doar în materia dreptului civil şi contencios administrativ şi, deşi, nu avea experienţă în materia dreptului penal, a acceptat să lucreze în cadrul secţiei penale a Judecătoriei Brăila, în care îşi desfăşoară activitatea şi în prezent.
De altfel, lipsa de specializare a recurentei în materia dreptului penal nu putea constitui decât o circumstanţă atenuantă a gravităţii faptelor săvârşite şi un criteriu de reindividualizare a sancţiunii aplicate, câtă vreme s-a dovedit că nu i s-a acordat posibilitatea formării profesionale în condiţiile art. 20 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 la data la care a început să lucreze la o altă secţie.
Prin urmare, vechimea în profesie a judecătorului recurent, aprecierile pozitive obţinute la evaluări, aspectele învederate privind cariera profesională au relevanţa dorită de către magistrat şi pot să justifice aplicarea unei sancţiuni mai uşoare.
Totodată, Înalta Curte are în vedere contextul personal al recurentei-judecător de la momentul săvârşirii abaterilor; astfel cum a arătat aceasta are în întreţinere un minor (certificat de naştere aflat la dosarul de recurs nr. x/2021), pe care îl creşte şi îl întreţine singură.
Raportat la gravitatea, condiţiile în care au fost săvârşite şi la consecinţele abaterilor reţinute în sarcina magistratului, precum şi în considerarea conduitei judecătorului în cursul procedurii disciplinare, Înalta Curte apreciază că circumstanţele expuse anterior justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai puţin severe din ierarhia sancţiunilor disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, respectiv cea constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. b).
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii disciplinare, iar recursul declarat de recurentă este fondat în ceea ce priveşte soluţia referitoare la sancţiunea aplicată, astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., hotărârea recurată va fi casată în parte, în sensul aplicării sancţiunii disciplinare constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. împotriva hotărârii nr. 9J din 24 mai 2021, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/2021.
Casează în parte hotărârea atacată, în sensul că înlocuieşte sancţiunea disciplinară aplicată recurentei, constând în suspendarea din funcţie pe o perioadă de 6 luni, cu sancţiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de trei luni, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii recurate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 ianuarie 2022.