Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2023, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 273 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, în prezent delegat la Tribunalul Ialomiţa, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că faptele pârâtului concretizate în acordarea unor termene nejustificat de lungi şi fără motive întemeiate, precum şi neadoptarea măsurilor necesare pentru soluţionarea cu celeritate a dosarelor aflate pe rol şi gestionarea defectuoasă a dosarelor mai vechi de un an aflate pe rolul completului pe care îl conduce, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.
Hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii
Prin Hotărârea nr. 19J din 11 octombrie 2023, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, în prezent delegat la Tribunalul Ialomiţa şi, în baza art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2022, a aplicat domnului A. - judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, în prezent delegat la Tribunalul Ialomiţa, sancţiunea disciplinară constând în "mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de doi ani la Tribunalul Ialomiţa" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din acelaşi act normativ.
În motivare, secţia a avut în vedere situaţia de fapt, respectiv că începând cu luna ianuarie 2023, pârâtul A. a fost delegat la Tribunalul Ialomiţa pentru 6 luni.
La momentul delegării, din cele 53 de dosare rămase pe rolul completului prezidat de recurentul, 25 de cauze au fost soluţionate de completele intrate pe planificarea de permanenţă, restul fiind preluate, începând cu data de 15.02.2023, de completul prezidat de un alt magistrat.
Secţia a analizat trei din dosarele aflate încă pe rol din perspectiva duratei procedurii judiciare pentru intervalul în care au fost instrumentate de pârâtul A., reţinând următoarele:
1. Dosarul nr. x/2015 are ca obiect infracţiunea de abuz în serviciu şi a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală la data de 29.12.2015, fiind repartizat aleatoriu completului de judecată CP11/CF11, prezidat de către recurentul A..
În cauză, fiind pronunţată încheierea finală de cameră preliminară din data de 23.03.2016, rămasă definitivă prin încheierea nr. 518/CP din data de 18.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost stabilit un prim termen de judecată la data de 12.12.2016, în prezent, dosarul nr. x/2015 aflându-se în curs de soluţionare, în faza de judecată. Deşi au fost acordate 59 de termene de judecată, cauza nu a fost soluţionată, fiind audiaţi 19 inculpaţi şi 42 de martori, dosarul fiind în curs de judecată de peste 7 ani, fără a se pronunţa o sentinţă în fond.
2. Dosarul nr. x/2014 are ca obiect infracţiunea de constituire grup infracţional pentru fapte vizând infracţiuni la legea societăţilor comerciale şi de evaziune fiscală şi a fost repartizat completului de judecată la 31.07.2014; primul termen de judecată a fost stabilit pentru data de 05.08.2014, iar în prezent dosarul se află în curs de soluţionare, în faza de judecată.
3. Dosarul nr. x/2017 are ca obiect infracţiunea de constituire grup infracţional pentru fapte vizând infracţiuni de spălare de bani şi de evaziune fiscală şi a fost repartizat completului de judecată la 30.08.2017, primul termen de judecată fiind stabilit pentru 17.09.2018.
În ceea ce priveşte dosarele de fond, pârâtul figura la data comunicării relaţiilor (16.01.2023) cu 8 dosare, acestea fiind instrumentate până la data de 15.02.2023 de completul de permanenţă, având în vedere delegarea la Tribunalul Ialomiţa.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022 "nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor":
Sub aspectul laturii obiective, secţia a reţinut că situaţia de fapt expusă dovedeşte că modul specific de lucru adoptat de pârâtul A. a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluţionare a fost învestit, fapt ce dovedeşte un management defectuos în gestionarea lucrărilor ce i-au fost repartizate spre soluţionare.
Analizând dosarele exemplificate anterior, a reţinut că motivele de amânare au fost determinate de luarea unor măsuri procesuale sau efectuarea unor acte procesuale cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege şi care au avut ca efect direct prelungirea duratei procedurilor judiciare în mod nejustificat.
De asemenea, intervalele de timp dintre termenele de judecată acordate de către pârâtul A. nu sunt justificate de motivele care au determinat amânarea cauzei.
Faţă de cele reţinute anterior, secţia a constatat o lipsă de fermitate din partea pârâtului A. în luarea măsurilor care se impuneau pentru soluţionarea cu celeritate a cauzelor şi pentru respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil din perspectiva acordării termenelor de judecată în raport de obiectul cauzei şi de vechimea dosarului în sistem.
Această lipsă de fermitate decurge din aceea că, deşi dispoziţiile legale obligă instanţele să ia toate măsurile necesare în vederea soluţionării cu celeritate a cauzelor, nu au fost identificate împrejurări care să justifice lipsa de implicare şi rol activ în impulsionarea procedurilor judiciare în curs de derulare.
Mai mult, din perspectiva examinată, fiind vorba de dosare penale de fond, o astfel de conduită creează premisele intervenţiei prescripţiei răspunderii penale a inculpaţilor trimişi în judecată.
În acest context, secţia a constatat că prin amânarea succesivă a judecăţii pentru motivele exemplificate pe larg anterior, soluţionarea cauzelor a fost tergiversată nejustificat, nefiind determinată de cauze obiective, externe conduitei magistratului.
Această practică a pârâtului, în raport de perioada şi de motivele pentru care a dispus amânarea judecăţii, reprezintă o exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor judiciare prevăzute de legi şi regulamente, de natură a afecta drepturile procesuale ale părţilor, precum şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Deşi pârâtul A. nu a solicitat, în perioada în care a fost învestit cu soluţionarea cauzelor, degrevarea de activităţi sau blocarea temporară a completului pe care l-a prezidat, totuşi, această măsură a fost dispusă de către domnul preşedinte secţiei I Penale, în scopul de a-i da posibilitatea să redacteze hotărârile foarte vechi, în contextul în care nu au fost identificate discrepanţe în privinţa volumului de muncă.
În consecinţă, volumul de activitate înregistrat de pârâtul A. nu justifică, în mod obiectiv, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor.
Prin urmare, secţia a reţinut că nu au existat circumstanţe reale sau personale de natură a afecta îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi de a înlătura astfel caracterul culpabil al faptelor ori de a justifica modul defectuos de lucru.
Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei este dovedită şi rezultă din modul în care acesta a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor legale ce se impuneau pentru soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În acelaşi sens, vinovăţia pârâtului rezultă din conduita pasivă adoptată pe parcursul soluţionării cauzelor expuse mai sus, precum şi din modul în care acesta a înţeles să gestioneze activitatea, deşi dosarele menţionate înregistrau o vechime considerabilă în sistemul informatic. Toate acestea conduc fără echivoc la concluzia că atitudinea psihică a pârâtului faţă de acţiunile sale a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.
S-a reţinut că prin probele administrate în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, motiv pentru care a fost admisă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, în prezent delegat la Tribunalul Ialomiţa.
La individualizarea sancţiunii aplicată în condiţiile art. 273 din Legea nr. 303/2022, secţia a avut în vedere împrejurările, gravitatea concretă, precum şi consecinţele faptei săvârşite de pârâtul judecător; de asemenea, s-a ţinut cont că pârâtul judecător a mai fost anterior sancţionat disciplinar.
Astfel, prin Hotărârea nr. 16J din 23 noiembrie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 3 aprilie 2023 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, s-a aplicat pârâtului A. sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 4 luni", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din acelaşi act normativ.
În acest context, sancţionarea disciplinară anterioară ar fi trebuit să constituie pentru pârât un factor de conştientizare a obligaţiilor profesionale care îi revin din perspectiva statutului deţinut. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a înţeles să administreze actul de justiţie în cauzele care i-au fost repartizate demonstrează, dincolo de orice dubiu, că sancţionarea disciplinară aplicată anterior nu şi-a atins scopul urmărit de legiuitor.
Ca urmare, s-a apreciat că se impune aplicarea faţă de pârât a sancţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 273 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2022, şi anume, "mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de doi ani la Tribunalul Ialomiţa" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din acelaşi act normativ.
Recursul exercitat împotriva hotărârii instanţei disciplinare
Împotriva hotărârii de sancţionare disciplinară, A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii de sancţionare, respingerea, ca nefondată, a acţiunii disciplinare.
În motivarea căii de atac, a criticat considerentele hotărârii disciplinare prin care s-a arătat că abaterea disciplinară constă în nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor, secţia făcând referire la trei dosare.
Recurentul a susţinut că au fost expuse informaţiile în mod trunchiat, de natură să contureze impresia că ar fi existat o inactivitate a judecătorului, ceea ce nu este adevărat, referindu-se la primul dosar, cel cu numărul x/2017.
Astfel, a arătat că acest dosar a parcurs procedura de cameră preliminară şi primul termen de judecată cu procedură completă după transmiterea dosarului de fond de la Curtea de Apel Bucureşti la 17 septembrie 2018; la acest dosar au existat mai multe chestiuni care se impuneau a fi lămurite. În plus, recurentul a apreciat că era utilă şi necesară cauzei întocmirea constatării tehnico-ştiinţifică, în raport de situaţia de fapt.
În plus, întrucât au fost solicitări de aplicare a art. 10 din Legea nr. 241/2005, s-a format un nou dosar pentru o parte din inculpaţi, obiectul principal al cauzei fiind evaziune fiscală, aşa încât recurentul a susţinut că se impunea administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară din specialitatea contabilitate fiscalitate.
Având în vedere că în procedura penală nu există o procedură de regularizare prealabilă, prin care părţile să formuleze apărările scrise, în practica completului său probele, inclusiv expertiza tehnică judiciară, erau administrate după finalizarea audieri inculpaţilor; or, audierea acestora s-a finalizat în 10 iunie 2019 iar la termenul următor din septembrie s-a pus în discuţie administrarea probatoriului.
Abia la finele anului 2019 a fost desemnat expertul şi s-a stabilit un termen de un an pentru finalizarea expertizei. Apoi, din cauza pandemiei şi a faptului că nu avea voie să stea prea mult în arhivă, domnul expert a prelungit termenul de finalizare a expertizei în decembrie 2021. Ulterior, a fost nevoie ca expertul să fie înlocuit.
Recurentul a arătat că singurul lucru pe care şi-l reproşează este că nu ar fi amendat expertul desemnat iniţial, deşi acesta a estimat un termen de un an şi se prezenta la fiecare citare în instanţă, arătând că nu poate studia dosarul pentru că are o complexitate ridicată şi nu are suficient timp din cauza măsurilor instituite în perioada pandemiei.
În final, recurentul s-a întrebat, retoric, ce prevederi legale ar fi încălcat pe parcursul soluţionării respectivului dosar.
Totodată, mai arată că va depune un memoriu de recurs ulterior, în care va detalia celelalte două dosare la care a făcut referire instanţa disciplinară în analiza laturii subiective.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
La 13 martie 2024, recurentul a depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, care se soluţionează prin încheiere separată, pronunţată în dosarul asociat cu nr. x/2023, constituit în temeiul art. 97 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cu respectarea art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992.
Cererea de suspendare
La aceeaşi dată, recurentul a depus şi o cerere de suspendare a judecăţii cauzei pendinte până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată anterior.
În susţinerea acestei cereri, a invocat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., arătând că textul de lege în baza căruia a fost sancţionat disciplinar face obiectul criticilor de neconstituţionalitate; ca urmare, pentru a se evita executarea sancţiunii disciplinare înainte de a se pronunţa Curtea Constituţională cu privire la excepţia invocată, apreciază că se impune suspendarea judecăţii cauzei.
Apărările formulate de părţi
Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A apreciat că hotărârea pronunţată de instanţa disciplinară este legală şi temeinică, având în vedere că recurentul a instrumentat într-un mod defectuos cauzele cu care a fost învestit, în sensul că nu a depus diligenţe ca procedura judiciară să se realizeze întru-un timp rezonabil.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Cu titlu preliminar, faţă de faptul că recurentul nu şi-a subsumat criticile unor cazuri de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurent şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.
Asupra cererii de suspendare a judecăţii cauzei formulată de recurent, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., "instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi."
Înalta Curte reţine că acest caz de suspendare facultativă, lăsată la aprecierea judecătorului, implică analiza îndeplinirii în mod cumulativ a două condiţii, desprinse chiar din norma anterior redată, anume: dezlegarea procesului să depindă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi şi procesul în care urmează să se stabilească existenţa sau inexistenţa unui drept să fie în curs de judecată, să nu fi fost el însuşi suspendat.
În speţă, cerinţele legale impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.
Prima cerinţă presupune ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul unei alte judecăţi, care să fie în curs de derulare şi ca judecata acelui litigiu să se desfăşoare pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau a unui organ de jurisdicţie.
În cauza de faţă, recurentul a solicitat suspendarea judecării procesului având ca obiect recursul declarat împotriva Hotărârii nr. 19J din 11 octombrie 2023 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2023, prin care a fost sancţionat disciplinar pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile legale anterior amintite.
Or, se constată că cererea de suspendare nu a fost formulată prin raportare la existenţa unei cauze pe rolul unei alte instanţe judecătoreşti, de a cărei dezlegare să depindă soluţia în litigiul pendinte, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale fiind promovată chiar în cauza de faţă, prin urmare nu se poate reţine că ar fi vorba despre o altă judecată avută în vedere în sensul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Din perspectiva incidenţei cazului de suspendare invocat, se consideră necesar ca dreptul subiectiv la care se referă această judecată să fie cercetat de o instanţă judecătorească sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Art. 26 alin. (1) din Constituţia României stipulează că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.
În cuprinsul Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, la Secţiunea a II-a sunt prevăzute atribuţiile de jurisdicţie ale Curţii Constituţionale, respectiv: controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului, soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatelor acestuia şi verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
În raport de textele legale anterior enunţate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu este o instanţă de judecată, întrucât nu face parte din aria instanţelor judecătoreşti enumerate în textele anterior citate şi nu desfăşoară activităţi jurisdicţionale în privinţa judecăţii vreunui drept astfel cum este cerinţa instituită prin dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că nu poate fi validat argumentul recurentului, adus în susţinerea cererii de suspendare, potrivit căruia soluţia ce urmează a se pronunţa de Curtea Constituţională ar avea înrâurire asupra hotărârii ce urmează a fi luată pe fondul cauzei.
Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de sesizare a Curţii Constituţionale procedează la verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, printre care se regăseşte şi aceea ca dispoziţia legală pretinsă neconstituţională să aibă legătură cu cauza. Or, în ipoteza în care ar fi primită susţinerea recurentului, ar însemna ca, în toate situaţiile în care această condiţie ar fi îndeplinită şi s-ar dispune sesizarea Curţii Constituţionale, instanţele ar fi obligate să suspende judecata pricinilor, măsura reprezentând, aşadar, o chestiune obligatorie.
Or, prin faptul nereglementării unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi prin abrogarea textului art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii pricinii în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, se deduce intenţia legiuitorului de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.
În plus, se constată că remediul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate se regăseşte în art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., care prevede că revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
Faţă de toate considerentele expuse, văzând că nu sunt întrunite condiţiile imperative ale art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de recurentul A..
Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurent, cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin hotărârea atacată s-a reţinut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, în ceea ce îl priveşte pe recurent.
Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, redate anterior, sub aspectul laturii obiective, s-a apreciat că starea de fapt rezultată din probe şi care nu a fost contestată face dovada că modul de lucru specific adoptat de recurentul a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluţionare a fost învestit, de natură a conduce la încălcarea imperativului de soluţionare cu celeritate a cauzelor şi a determina în mod nepermis de mult durata procedurilor judiciare.
Acest fapt a fost apreciat ca un management defectuos al fiecărei cauze, în condiţiile în care dispoziţiile legale obligă instanţele să ia toate măsurile necesare în vederea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi a finalizării acestora.
În cauză, nu au fost identificate împrejurări justificative pentru lipsa de implicare şi rol activ în impulsionarea procedurilor judiciare şi s-a reţinut că au fost afectate drepturile procesuale ale părţilor privind soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ceea ce a determinat temporizarea soluţionării cauzelor.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut, din modul în care recurentul a înţeles să gestioneze întreaga sa activitate şi să facă aplicarea dispoziţiilor legale care prevăd obligaţia soluţionării cauzelor cu celeritate, atitudinea psihică a acestuia a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere a acceptat-o, chiar dacă nu a urmărit-o.
La individualizarea sancţiunii, instanţa disciplinară a avut în vedere, pe de-o parte, interesului justiţiabililor din cauzele în care nu s-au nerespectat termenele legale de redactare a hotărârilor care se suprapune cu interesul societăţii de a avea o justiţie ce soluţionează la timp cauzele cu care este sesizată, iar pe de altă parte, consecinţele prelungirii nejustificate a procedurii judiciare, cu referire la durata rezonabilă a procesului, potrivit articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători reţine că instanţa disciplinară a apreciat în mod corect că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii disciplinare ale recurentului, sub aspectul săvârşirii abaterii prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.
Potrivit acestor dispoziţii legale, "Constituie abateri disciplinare: (…) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor".
Prin acţiunea disciplinară, s-a imputat recurentului săvârşirea abaterii disciplinare susmenţionate, în forma prevăzută de prima teză a dispoziţiilor legale anterior citate.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 224 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, art. 5 alin. (2) lit. g) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi art. 12 şi art. 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor instituie în sarcina judecătorilor obligaţia dea rezolva lucrările în termenele stabilite şi de a soluţiona cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora.
De asemenea, conform art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Cu privire la acest aspect, instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie "să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie", s-a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţă a Curţii, iar nu în ultimul rând, respectarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor reprezintă şi un indicator al eficienţei desfăşurate de către judecător în activitatea sa.
Sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că nerespectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor reprezintă o modalitate caracteristică de exercitare a atribuţiilor specifice funcţiei care încalcă dreptul părţilor consacrat prin art. 21 din Constituţia României şi prin art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte reţine la rândul său, în deplin acord cu instanţa disciplinară, că s-a făcut dovada că modul specific de lucru adoptat de recurentul A. a condus la temporizarea procedurilor judiciare în dosarele cu a cărei soluţionare a fost învestit, fapt ce dovedeşte un management defectuos în gestionarea lucrărilor ce i-au fost repartizate spre soluţionare, cu încălcarea prevederilor art. 361 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen., text de lege care stabileşte în sarcina judecătorului obligaţia de a lua măsurile necesare în vederea pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigura soluţionarea cu celeritate a cauzei.
Astfel, dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală la data de 29 decembrie 2015, fiind repartizat aleatoriu completului de judecată prezidat de către recurentul A.. Din analiza fişei Ecris a dosarului, precum şi a încheierilor pronunţate în cauză, a rezultat că cele 59 de termene de judecată acordate nu au fost suficiente pentru soluţionarea cauzei, nefiind pronunţată o sentinţă în fond, deşi de la data înregistrării dosarului pe rolul instanţei au trecut 7 ani.
Dosarul nr. x/2014 are ca obiect infracţiunea de constituire grup infracţional pentru fapte vizând infracţiuni la legea societăţilor comerciale şi de evaziune fiscală (rechizitoriul nr. x/2013) şi a fost înregistrat pe rolul completului de judecată la data de 31.07.2014, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 05.08.2014; în prezent, dosarul aflându-se în curs de soluţionare, în faza de judecată.
Acest dosar a fost preluat de recurentul A. în luna decembrie 2014, când a fost preluat completul de judecată unde fusese iniţial repartizat. Până în prezent, deşi cauza a fost amânată şi pentru lipsa raportului de expertiză (expert numit în cauză prin încheierea din 15.06.2020) faţă de solicitările de amânare formulate de expert nu s-a dispus nicio măsură de către judecător, cu toate că raportul nu a fost depus la dosar.
Dosarul nr. x/2017 are ca obiect infracţiunea de constituire grup infracţional pentru fapte vizând infracţiuni de spălare de bani şi de evaziune fiscală (rechizitoriul nr. x/2015) a fost înregistrat la data de 30.08.2017, primul termen de judecată fiind stabilit pentru 17.09.2018, nefiind pronunţată o sentinţă în fond, cauza fiind amânată de numeroase ori.
Cu privire la acest ultim dosar, prin motivele de recurs, recurentul a prezentat parcursul dosarului, arătând că întârzierile s-ar fi datorat unor situaţii obiective, iar nu pasivităţii sale.
Înalta Curte va respinge aceste apărări, reţinând că din modalitatea în care a fost instrumentat atât dosarul sus amintit, cât şi restul cauzelor despre care s-a făcut vorbire în hotărârea recurată a reieşit că recurentul nu a depus diligenţe în vederea realizării unui management riguros al fiecărei cauze cu care a fost învestit.
În concret, deşi dispoziţiile legale anterior amintite obligă instanţele să ia toate măsurile necesare în vederea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi a finalizării acestora, nu au fost identificate împrejurări obiective/justificative pentru lipsa de implicare şi a rolului activ în impulsionarea procedurilor judiciare.
Din parcursul ultimului dosar, a reieşit că magistratul a dispus măsuri procesuale în mod etapizat: a prorogat pronunţarea asupra probei cu expertiză solicitată în cauză, a revenit asupra măsurii prorogării şi a încuviinţat efectuarea probei cu expertiză, ulterior a prorogat din nou pronunţarea asupra obiectivelor stabilite pentru expertiză; în plus, deşi au existat întârzieri repetate cu privire la depunerea raportului de expertiză, totuşi, recurentul nu a luat nicio măsură pentru a-l amenda pe expert.
Înalta Curte va înlătura apărarea recurentului, în sensul că revenirea asupra dispoziţiei de prorogare a efectuării expertizei după audierea inculpaţilor şi a martorilor s-ar fi datorat împrejurării că în faza de urmărire penală, ar fi fost audiaţi 100 de martori în absenţa apărătorilor, cu motivarea că aceste chestiuni nu s-ar fi ivit după ce magistratul a dispus efectuarea probatoriilor, ci sunt aspecte pe care magistratul le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască de la momentul la care a fost învestit cu soluţionarea cauzei.
Concluzia instanţei disciplinare care se susţine şi în prezenta cale de atac este că magistratul nu ar fi studiat riguros cauzele cu care a fost învestit, iar modul de lucru propriu a condus la temporizarea cauzelor, afectând drepturile procedurale ale părţilor privind soluţionarea acestora într-un timp rezonabil.
În fine, sub aspectul laturii subiective, atitudinea psihică a recurentului, care, deşi nu a urmărit rezultatul faptelor sale, totuşi l-a acceptat, reiese din modul în care acesta a înţeles să gestioneze întreaga sa activitate şi să facă aplicarea dispoziţiilor legale care prevăd obligaţia soluţionării cu celeritate a cauzelor, anterior amintite.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul în susţinerea recursului, potrivit cărora nu ar fi încălcat vreo dispoziţie legală sau că în hotărârea atacată nu ar fi fost indicate prevederile legale nerespectate, ce au atras sancţionarea sa disciplinară.
Recurentul a mai invocat în motivele de recurs că activitatea sa în dosarele anterior amintite ar fi fost prezentată trunchiat, pentru a se crea impresia unei inactivităţi a sa, apreciind, totodată, că întârzierile nu îi sunt imputabile pentru că nu ar fi putut fi evitate.
Înalta Curte constată că aceste susţineri, invocate în sprijinul recursului, nu reprezintă critici veritabile ale hotărârii atacate, ci sunt o reiterare a apărărilor şi argumentelor invocate în faza administrativă a cercetării disciplinare, cărora instanţa disciplinară le-a răspuns în mod exhaustiv, prin considerentele hotărârii pronunţate, sintetizate anterior.
De altfel, toate aceste argumente, în majoritatea lor, vizează modalitatea specifică de lucru a recurentului, de unde reiese că acesta nu conştientizează pe deplin responsabilităţile care îi revin din perspectiva modului de îndeplinire a funcţiei judiciare abordând o procedură de lucru defectuoasă care are ca efect prelungirea nejustificată a duratei procesului, cu consecinţe care pun în discuţie prestigiul şi calitatea actului de justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Mai mult, aspectele învederate în apărarea sa nu au putut fi reţinute de secţie ca eventuale cauze de exonerare de răspundere; aceasta, pe de-o parte, în condiţiile în care, modul de lucru adoptat de recurentul este contrar dispoziţiilor legale şi regulamentare, iar pe de altă parte volumul de activitate avut a fost unul comparabil cu al colegilor săi judecători, astfel cum rezultă din probatoriul administrat.
În mod corect a reţinut instanţa disciplinară - raportat la situaţia de fapt dovedită - că recurentului îi este imputabilă fapta, având în vedere maniera de gestionare a timpului de lucru şi de prioritizare a lucrărilor, precum şi starea de pasivitate asumată în ceea ce priveşte îndeplinirea acestor obligaţii.
Nici argumentele de ordin subiectiv, referitoare la constituirea unui mod de lucru propriu nu pot conduce la exonerarea de răspundere, întrucât sarcinile aferente profesiei trebuie îndeplinite cu diligenţă, întârzieri de durata celor înregistrate de acesta, pentru un număr atât de mare de cauze, neputându-şi găsi nicio rezonabilă justificare.
În egală măsură, nici volumul de activitate nu poate fi o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare, în condiţiile în care recurentul a avut un volum de muncă comparabil cu al colegilor săi judecători, astfel cum rezultă din datele statistice. În acest context, operativitatea înregistrată în soluţionarea cauzelor şi complexitatea dosarelor revenite spre soluţionare nu relevă discrepanţe majore, de natură a constitui un element justificativ în temporizarea procedurilor judiciare.
Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate nici criticile recurentului ce vizează vinovăţia; aceasta întrucât latura subiectivă a abaterii disciplinare reţinute în sarcina recurentului decurge din modul defectuos în care a înţeles să gestioneze întreaga sa activitate şi să facă aplicarea dispoziţiilor legale care prevăd obligaţia soluţionării cu celeritate a cauzelor. În acest context, atitudinea sa psihică a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale, a căror producere, chiar dacă nu a urmărit-o, a acceptat-o.
De asemenea, în acord cu aprecierea instanţei de disciplină, Înalta Curte reţine că este justificată aplicarea sancţiunii, iar individualizarea acesteia este corectă, în circumstanţele concrete ale cauzei, care au reliefat fără echivoc faptul că, pe de-o parte, recurentul nu a conştientizat amploarea şi gravitatea conduitei sale culpabile, iar pe de altă parte, nu a reuşit să remedieze deficienţele din activitatea sa.
Au fost avute în vedere şi particularităţile concrete ale cauzei, în sensul că prin Hotărârea nr. 16J din 23 noiembrie 2022 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, definitivă prin decizia civilă nr. 76 din 3 aprilie 2023 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, s-a aplicat domnului judecător A. sancţiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pentru o perioadă de 4 luni", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din acelaşi act normativ.
În acest context, sancţionarea disciplinară anterioară ar fi trebuit să constituie pentru recurentul un factor de conştientizare a obligaţiilor profesionale care îi revin din perspectiva statutului deţinut. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a înţeles să administreze actul de justiţie în cauzele care i-au fost repartizate demonstrează, dincolo de orice dubiu, că sancţionarea disciplinară aplicată anterior nu şi-a atins scopul urmărit de legiuitor.
Se constată deci, că faptele imputate recurentului intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022, după cum în mod just a reţinut instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că circumstanţele invocate în apărare de recurentul nu sunt de natură să înlăture concluziile instanţei de disciplină sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea instanţei disciplinare este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de netemeinicie sau de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă, astfel că, în temeiul art. în temeiul art. 51 din Legea nr. 305/2022 coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de A..
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 19J din 11 octombrie 2023 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2023.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2024.