Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/J/2022, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, pârâtelor A. şi B., judecători în cadrul Curţii de Apel X, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

În motivarea acţiunii s-a arătat că atât fapta doamnelor judecător A. şi B. care, deşi erau învestite cu soluţionarea unui apel, nu s-au pronunţat asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive, încălcând dispoziţiile art. 420 alin. (11) C. proc. pen. raportat la art. 399 alin. (l), art. 404 alin. (4) lit. b) şi art. 485 alin. (3) C. proc. pen., cât şi fapta acestora de a sancţiona cu amendă judiciară procurorul care a redactat contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/x/2022, cu încălcarea dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

  II. Încheierea pronunțată în cauză

  Prin încheierea din 18 ianuarie 2023, Secţia pentru judecători în materie disciplinară s-a stabilit legea aplicabilă litigiului în cauză, respectiv dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport de data înregistrării cauzei pe rolul acestei secţii (24.11.2022) și de data la care Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii a intrat în vigoare (16.12.2022) și s-au respins, ca inadmisibile, cererile de recuzare formulate de pârâte împotriva domnului judecător C. și a doamnei judecător D.

 De asemenea, prin aceeași încheiere, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a dispus emiterea unei adrese către Inspecţia Judiciară pentru a comunica modalitatea în care s-a realizat repartizarea aleatorie a lucrării disciplinare nr. x, precum și înscrisurile justificative, până la data de 15 martie 2023.

  III. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

  Prin hotărârea nr. 4J din 15 martie 2023, cu majoritate, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, a admis acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B. ‒ judecători în cadrul Curţii de Apel X pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată. În baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată, a fost aplicată pârâtelor A. şi B. ‒ judecători în cadrul Curţii de Apel X, sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

 Prin hotărârea anterior menţionată, instanţa disciplinară a respins, în unanimitate, excepţia nulităţii absolute a acţiunii disciplinare pentru încălcarea principiului repartizării aleatorii a lucrării nr. x, ca neîntemeiată. A fost exprimată şi o opinie separată în sensul că se impunea suplimentarea probatoriului în ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute pentru încălcarea principiului repartizării aleatorii a lucrării.

Cu privire la fondul cauzei a fost exprimată şi o opinie minoritară, prin care s-a apreciat că în cauză nu există dovezi din care să rezulte că pârâtele au aplicat greşit legea în mod voit, în scopul producerii vătămării unei persoane, respectiv că au urmărit sau acceptat prejudicierea drepturilor părţilor din dosarul nr. x/y/2020*, situaţie în raport de care nu este îndeplinită latura subiectivă a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu privire la această faptă şi s-a apreciat că se impunea respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

Aşadar, în ceea ce privește situația de fapt, instanța disciplinară a reținut că prin sentinţa penală nr. 1.363/06.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/y/2020*, Tribunalul X, în temeiul art. 485 alin. (l) lit. b) C. proc. pen., a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu inculpatul E. şi a dispus trimiterea dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale. Prin aceeaşi hotărâre, în temeiul art. 485 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 399 C. proc. pen., instanţa a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.

În urma declarării căii de atac a apelului, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel X, la data de 10.01.2022 şi a fost repartizat completului CxA, în a cărui componenţă intrau doamnele judecător A. şi B.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.01.2022 pronunţată în dosarul nr. x/y/2020*/a7, doamnele judecător A. şi B. au menținut starea de arest preventiv a inculpatului E.

Prin decizia penală nr. 300A din 21.03.2022 pronunţată în dosarul nr. x/y/2020* de acelaşi complet de judecată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală împotriva sentinţei penale nr. 1363/06.12.2021 a Tribunalului X - Secţia I penală şi, în temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., a fost dedusă reţinerea şi arestarea preventivă de la data de 12.08.2019 la zi.

Având în vedere că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la măsura preventivă instituită în sarcina inculpatului, la data de 23.03.2022, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală a formulat cererea comună de îndreptare a erorii materiale şi de înlăturare omisiune vădită din minuta şi dispozitivul deciziei penale nr. 300A/21.03.2022 a Curţii de Apel X - Secţia I penală.

Prin încheierea din 23.03.2022 pronunţată în dosarul nr. x/y/2020*, doamnele judecător A. şi B. au respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare eroare materială, şi ca inadmisibilă, cererea de înlăturare a omisiunii vădite.

În considerentele încheierii, doamnele judecător au reţinut că, prin încheierea din 28.01.2022 pronunţată în dosarul nr. x/y/2020*/a7, instanţa de apel a dispus menţinerea stării de arest preventiv faţă de inculpat, apoi, că prin decizia penală nr. 300/A/21.03.2022 au respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public. S-a apreciat că instanţa s-a pronunţat şi a motivat soluţia în termenele procedurale, atât înainte de încetarea de drept a măsurii preventive, care avea loc pe data de 28.03.2022, precum şi cu respectarea dispoziţiilor art. 235 alin. (l) C. proc. pen., pentru ipoteza în care Ministerul Public formula propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv.

Totodată, au mai reţinut că „prin urmare, pe lângă faptul că verificarea măsurii preventive nu constituie o eroare materială, ci o chestiune de fond, instanţa de apel nu a omis să se pronunţe, ci a avut în vedere încadrarea în durata măsurii preventive, pe care o menținuse anterior”.

La data de 24.03.2022, pe rolul Curţii de Apel X a fost înregistrată contestaţia la executare împotriva deciziei nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X - Secţia I penală formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

În motivare, s-a arătat că prin decizia penală de mai sus a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public împotriva sentinţei penale nr. 1363/06.12.2021 a Tribunalului X - Secţia I penală, apoi, în temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., a fost dedusă reţinerea şi arestarea preventivă de la data de 12.08.2019 la zi, însă instanţa a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 420 alin. (11) C. proc. pen. raportat la art. 399 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive.

S-a mai arătat că la data de 23.03.2022, întrucât dosarul de urmărire penală nu a fost restituit nici către parchetul emitent şi nici către Tribunalul X, la practica de casare, s-a formulat o solicitare de verificare a măsurii preventive, care a fost respinsă, cu motivarea că instanţa de apel s-a desesizat, iar competenţa de verificare a măsurii preventive revine instanţei de fond, adică Tribunalului X. La aceeaşi dată, a fost formulată cerere de îndreptare a erorii materiale şi înlăturare omisiune vădită, invocându-se, din nou, omisiunea instanţei de apel de a verifica măsura preventivă, însă instanţa de apel a respins aceste cereri, susţinerile expuse în motivarea acestei soluţii fiind lipsite de temeinicie, întrucât, din durata maximă de 180 zile, prevăzut de art. 236 alin. (4) C. proc. pen., a mai rămas un interval de 4 zile.

Prin decizia penală nr. 312/A/24.03.2022, doamnele judecător A. şi B., în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., au respins contestaţia la executare cu privire la dispozitivul deciziei penale nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X - Secţia I penală, din dosarul nr. x/y/2020*, ca neîntemeiată.

Totodată, doamnele judecător au aplicat o amendă judiciară în cuantum de 3.000 lei procurorului F., apreciind că are calitatea de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală. Pentru a justifica această soluţie, completul de judecată a reţinut că instanţa de apel s-a dezînvestit la 21.03.2022, în timp ce arestul preventiv înceta de drept la 28.03.2022, iar chestiunile pur administrative ulterioare, de restituire a dosarului la parchetul competent, excedează obligaţiilor de judecată şi nu justifică forţarea unor instituţii pentru a acoperi eventuale deficienţe de natură administrativă.

De asemenea, având în vedere că, după comunicarea administrativă şi după respingerea cererilor de îndreptare eroare materială şi de înlăturare a omisiunii vădite, procurorul a invocat aceleaşi argumente, dar folosind căi procedurale diferite, completul de judecată a constatat că formularea unei multitudini de sesizări, cu aceeaşi motivare, constituie un real abuz de drept, prin insistența procedurală.

Așadar, în motivarea soluției pronunțate, având în vedere aspectele reținute cu privire la situația de fapt anterior redată și probele administrate în cauză, instanța disciplinară a reținut, cu majoritate, că faptele doamnelor judecător A. şi B. care, învestite fiind cu soluţionarea apelului în dosarul nr. x/y/2020*, nu s-au pronunţat asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse cu privire la inculpat şi, ulterior, au dispus sancţionarea cu amendă judiciară a procurorului care a formulat contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/x/2022, au întrunit elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99¹ alin. (l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.

Totodată, Secţia a reţinut că modul de instrumentare a cauzelor ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 de către doamnele judecător A. şi B. au conturat o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor art. 420 alin. (11) raportat la art. 399 alin. (l) C. proc. pen., art. 404 alin. (4) lit. b) şi art. 485 alin. (3) C. proc. pen. ce reglementează obligaţia instanţei de a se pronunţa, prin hotărâre, asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, cât şi a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. care reglementează situaţiile şi condiţiile în care instanţa poate aplica amenda judiciară în cursul judecaţii procesului penal, faptele pârâtelor realizând elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare.

Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut în sarcina pârâtelor judecător o abatere disciplinară de o gravitate deosebită care a vizat încălcarea, cu ştiinţă, a dispoziţiilor legale ce reglementează obligaţia instanţei de a se pronunţa, prin hotărâre, asupra măsurilor preventive dispuse cu privire la inculpat pe parcursul procesului penal şi a condiţiilor în care se aplică amenda judiciară, cu consecinţa afectării interesului public ce decurge din scopul şi sfera relaţiilor sociale protejate de normele încălcate. S-a mai reţinut că probele administrate au relevat reaua-credinţă a pârâtelor judecător în administrarea actului de justiţie din perspectiva normelor legale reţinute a fi încălcate.

IV. Recursul şi motivele de casare

Împotriva acestei hotărâri dar şi împotriva încheierii premergătoare, pârâtele judecător A. şi B. au formulat recurs, invocând incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii nr. 4J din 15.03.2023 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/J/2022, şi, rejudecând, respingerea acţiunii disciplinare pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, în cuprinsul criticilor de recurs, recurentele-pârâte au dezvoltat motive de casare care privesc succesiv, nelegalitatea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară şi lipsa de temeinicie a acţiunii.

Un prim motiv de casare se referă la faptul că instanţa disciplinară a încălcat dispoziţiile procedurale prin respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de recuzare a membrilor CSM C. şi D., formulate de pârâta A., susţinând că argumentele reţinute în justificarea soluţiei nu pot fi primite, cât timp acest organism desfăşoară activitate jurisdicţională.

Se susţine că sunt aplicabile procedurii disciplinare dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la incompatibilitatea judecătorului, incident procedural ce priveşte atât abţinerea cât şi recuzarea acestuia. Acestea constituie garanţii pentru asigurarea imparţialităţii şi dreptului la un proces echitabil, recunoscute de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că cele două cereri de recuzare sunt întemeiate şi, cel puţin la nivel de aparenţă există suspiciunea rezonabilă că cei doi judecători au fost imparţiali în privinţa pârâtei A. despre care afirmă că îşi doreau excluderea sa din profesie.

Astfel, se arată referitor la prima cerere de recuzare că aceasta este justificată de apariţia în presă a unor articole critice la adresa activităţii de judecată desfăşurate şi a hotărârii judecătoreşti pronunţate de către membrul CSM - judecătorul C. în complet de judecată cu doamna judecător G. într-un dosar penal intens mediatizat, în care s-a pronunţat, de asemenea, în apel, pârâta A. O altă probă a imparţialităţii a judecătorului recuzat o reprezintă faptul că acesta a votat pentru excluderea din magistratură a pârâtei A. în trei cauze distincte în şedinţa din 15.12.2023 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară din cadrul CSM.

De asemenea, se susţine că cererea de recuzare a doamnei judecător D. este întemeiată deoarece intervenţia acesteia într-o cauză disciplinară anterioară, din anul 2016, a fost de natura a prejudicia imaginea pârâtei A. şi de a deforma realitatea privind  respectiva cauză, ceea ce o plasează, în opinia exprimată de pârâte ca fiind în imposibilitatea de a judeca, în mod imparţial, noua sesizare a Inspecţiei Judiciare cu privire la aceeaşi pârâtă.

 În al doilea rând, recurentele au invocat nulitatea absolută a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare, ca efect al nulităţii sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare, în baza referatului din data de 27.09.2022, privind propunerea de sesizare din oficiu, întocmit de inspectorul judiciar H., care era incompatibil.

În susținerea acestui motiv de casare, se învederează că, pe aceeaşi dată, respectiv 27.09.2022, când a emis referatul privind propunerea de sesizare din oficiu în această cauză, inspectorul judiciar H. a formulat, într-o altă lucrare, cu nr. y, care le priveşte pe aceleaşi pârâte, declaraţie de abţinere, motivat de faptul că a funcţionat, ca judecător, la Tribunalul X, de unde provine judecătorul B. Prin urmare, deşi cunoştea că este incompatibil şi că, potrivit art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, nu mai putea emite niciun act, inspectorul judiciar H. a întocmit referatul privind propunerea de sesizare din oficiu, din această cauză.

Mai arată că inspectorul-şef I. al Inspecţiei Judiciare a ignorat starea de incompatibilitate a acestui inspector judiciar şi a dispus sesizarea din oficiu, deşi, anterior, la 18.11.2022, într-o altă lucrare, cu nr. z, care le priveşte pe pârâte, acelaşi inspector-şef, în calitate de director al Direcţiei de inspecţie pentru judecători, a procedat, în respectarea legii, la blocarea, din oficiu, de la repartizarea aleatorie a inspectorilor judiciari aflaţi într-o situaţie similară. De asemenea, directorul Direcţiei de inspecţie pentru judecători, judecătorul Î., aflat în aceeaşi situaţie de incompatibilitate, a refuzat, din acelaşi motiv, avizarea referatului cu propunerea de sesizare din oficiu, formulată de inspectorul judiciar H. în lucrarea cu nr. xx/a1, şi a formulat, la 8.07.2022, declaraţie de incompatibilitate, pentru acelaşi motiv, în lucrarea nr. xy, care, de asemenea, se referă la aceleași părți.

Mai arată că procesul-verbal, nedatat, emis de inspectorul-şef are la bază propunerea din 27.09.2022, de sesizare din oficiu, întocmită de inspectorul judiciar H., care a fost validată prin actul întocmit de inspectorul-şef, cu ignorarea stării de incompatibilitate a autorului propunerii de sesizare, care atrăgea nulitatea absolută. Prin urmare, procesul-verbal de sesizare din oficiu întocmit de inspectorul-şef nu poate fi privit ca act de sesizare, ci doar în raport cu propunerea de sesizare din oficiu, care conţine aspectele sesizate de inspectorul judiciar şi analizate în procesul-verbal, de admitere sau de respingere, emis, ulterior, de inspectorul-şef.

O altă dovadă a faptului că inspectorul-şef a ignorat starea de incompatibilitate a inspectorului judiciar H. o constituie, în opinia recurentelor motivul pentru care acesta a fost blocat de la repartizarea lucrării, care a avut loc la 03.10.2022. Astfel, din fişa de repartizare a lucrării, rezultă că motivul blocării inspectorului H. de la repartizarea acestei lucrări constă în „concediu”, nedovedit, şi nu starea de incompatibilitate.

În al treilea rând, recurentele au invocat nulitatea absolută a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare, ca efect al nulităţii sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare, în baza referatului cu propunerea de sesizare din oficiu, întocmit în afara unor reglementări legale.

Pârâtele au solicitat să se constate că inspectorul judiciar H. a întocmit referatul cu propunerea de sesizare din oficiu pe data de 27.09.2022, după încheierea, la 14.09.2022, a verificărilor prealabile în lucrarea nr. xx, prin proces-verbal, şi emiterea, la aceeaşi dată, de 14.09.2022, a rezoluţiei nr. 1.689, de începere a cercetării disciplinare. Au invocat dispoziţiile art. 13 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, aprobate prin Ordinul nr. 51/2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, potrivit cărora verificările prealabile sunt limitate la situaţia de fapt sesizată, iar, în cazul în care, cu ocazia verificărilor prealabile, inspectorii constată indicii privind săvârşirea altor fapte decât cele sesizate, propun, prin referat, sesizarea din oficiu a Inspecţiei Judiciare. Or, în lucrarea nr. xx, inspectorul judiciar întocmise, la 14.09.2022, procesul-verbal şi rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, ca acte finale ale etapei verificărilor prealabile, astfel că, după acest moment, nu mai putea întocmi niciun alt act cu privire la aspecte constatate în timpul respectivelor verificări prealabile.

Recurentele consideră că deşi instanţa disciplinară a susţinut că dispoziţiile invocate nu stabilesc o limită în timp, pentru întocmirea propunerii de sesizare din oficiu, folosirea expresiei „cu ocazia verificărilor prealabile” nu înseamnă în orice timp sau oricând, ci stabileşte, în timp, momentul la care inspectorul judiciar are posibilitatea de a sesiza alte aspecte peste limita învestirii sale în verificările prealabile. Or, la 27.09.2022, când a întocmit propunerea de sesizare din oficiu, inspectorul judiciar depăşise perioada verificărilor prealabile, iar lucrarea se afla în etapa cercetării disciplinare, începută prin Rezoluţia nr. l.689/14.09.2022, în lucrarea nr. xx.

Aşadar, consideră că normele care reglementează activitatea magistratului, inclusiv cu privire la răspunderea disciplinară, oferă protecţie şi garanţii magistratului. De aceea, propunerea de sesizare din oficiu pentru alte fapte este strict limitată în timp şi nu rămâne oricând la dispoziţia Inspecţiei Judiciare.

 În al patrulea rând, s-a invocat nulitatea absolută a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare, ca efect al nulităţii sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare, în baza referatului cu propunerea de sesizare din oficiu, întocmit cu încălcarea legii.

Recurentele au solicitat să se constate că verificările prealabile din lucrarea nr. xx, privind aspectele semnalate în legătură cu dosarul nr. x/y/2018 (x/20210) al Curţii de Apel X - Secţia I penală, au constat, în mod exclusiv, în solicitarea şi ataşarea la dosar a deciziei penale nr. 1.049/A/2022 a Curţii de Apel X - Secţia I penală, din dosarul nr. x/y/2018 (x/20210), precum şi a datelor statistice referitoare la activitatea acestora în cadrul Curţii de Apel X - Secţia I penală, şi anume: situaţia la zi a hotărârilor neredactate în termenul legal şi aflate, încă, în curs de redactare, cu indicarea numărului de zile de întârziere pentru fiecare hotărâre în parte; numărul dosarelor nou înregistrate pe complet, numărul dosarelor rulate, numărul dosarelor soluţionate, numărul şedinţelor de judecată la care au participat şi numărul de hotărâri revenite spre redactare; date privind încărcătura medie la nivelul Secţiei I penală pentru toţi indicatorii mai sus-menţionaţi; date privind numărul hotărârilor neredactate în termenul legal şi aflate, încă, în curs de redactare, pentru ceilalţi judecători din cadrul instanţei, care judecă în aceeaşi materie; menţiuni privind îndeplinirea şi a altor atribuţii în cadrul instanţei de judecată, în temeiul Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti; date privind îndeplinirea şi a altor atribuţii decât cele jurisdicţionale; situaţia privind concediile medicale, de odihnă sau de studii sau a altor cazuri de imposibilitate temporară de exercitare a funcţiei.

Au arătat că, potrivit art. 13 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, aprobate prin Ordinul nr. 51/2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, verificările prealabile sunt limitate la situaţia de fapt sesizată, iar, în cazul în care, cu ocazia verificărilor prealabile, inspectorii constată indicii privind săvârşirea altor fapte decât cele sesizate, propun, prin referat, sesizarea din oficiu a Inspecţiei judiciare.

Or, constatările inspectorului judiciar privind dosarele nr. x/y/2020* (x/2022) şi nr. x/x/2022 (y/2022) ale Curţii de Apel X - Secţia I penală sunt străine de verificările prealabile efectuate în lucrarea nr. xx.

În aceste condiţii, concluzionează recurentele că sursa inspectorului judiciar nu au constituit-o verificările prealabile efectuate în lucrarea nr. xx, ci o informaţie externă, care i-a parvenit pe căi necunoscute, în cadrul campaniei de hărţuire desfăşurate de Inspecţia Judiciară.

De aceea, instanţa disciplinară, în mod nereal şi în contradicţie cu actele din dosarul disciplinar anterior şi din acest dosar disciplinar, a afirmat că inspectorul judiciar a constatat existenţa unor indicii privind comiterea de alte fapte disciplinare în baza probelor administrate până la momentul respectiv.

Un al cincilea motiv de recurs invocat de recurente se referă la nulitatea absolută a rezoluţiei de începere a acţiunii disciplinare, pentru lipsa cercetării disciplinare, ca efect al încălcării grosolane şi flagrante a dreptului la apărare.

În susţinere, cu privire la situaţia de fapt au arătat că, la data de 8.11.2022, marţi, pârâtele au fost încunoştinţate de primirea unui plic de la Inspecţia Judiciară. Întrucât pregăteau şedinţa de apeluri şi de contestaţii din 9.11.2022, miercuri, au solicitat să li se acorde posibilitatea de a studia dosarele, urmând să primească adresele de la Inspecţia Judiciară în ziua următoare şedinţei de judecată, adică la data de 10.11.2022, joi. La această dată, la ora 10:00, inspectorul judiciar le-a comunicat pârâtelor invitaţia pentru ascultare pentru aceeaşi zi şi aceeaşi oră (10.11.2022, ora 10:00). Având în vedere că inspectorul judiciar s-a prezentat la sediul curţii de apel, fără să aibă confirmarea că pârâtele au primit încunoştinţarea, au solicitat, în scris, acordarea unui termen rezonabil, pentru a-şi putea asigura apărarea, solicitând comunicarea răspunsului în scris. Arată că nu au primit niciun răspuns dar, că, ulterior, au constatat că inspectorul judiciar l-a audiat la aceeaşi dată, 10.11.2022, la ora 10:21, la sediul Inspecţiei Judiciare, pe martorul J., în timp ce martorul F., procurorul amendat judiciar, a fost audiat la 09.11.2022, de asemenea la sediul Inspecţiei Judiciare.

În ziua următoare, la data de 11.11.2022, vineri, pârâtele au primit invitaţia pentru ascultare stabilită pentru data de 15.11.2022, marţi, începând cu ora 13:00. La data de 14.11.2022, pârâtele i-au comunicat inspectorului judiciar, prin e-mail, că termenul acordat de două zile este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, cu atât mai mult cu cât, la 16.11.2022, adică miercuri, judecătorul B. avea de pregătit şedinţa de fonduri, în care a citat, în vederea audierii, un număr de 7 martori. Cu toate acestea, la 15.11.2022, inspectorul judiciar a venit la sediul curţii de apel, unde a întocmit procesul-verbal din aceeaşi dată, şi ulterior la 22.11.2022, a întocmit Rezoluţia nr. 2.005 de exercitare a acţiunii disciplinare. Aşadar, prin maniera în care a procedat, de a acorda termene extrem de scurte, în patru zile lucrătoare, pârâtele consideră că le-a fost încălcat dreptul la apărare.

Recurentele-pârâte consideră că în mod nejustificat instanţa disciplinară apreciază că perioada acordată pentru pregătirea apărării începe de la data de 2.11.2022 când le-a fost pus la dispoziţie dosarul disciplinar. Or, timpul acordat pentru pregătirea apărării trebuia calculat de la data la care pârâtele au fost încunoştinţate cu privire la termenul stabilit de inspectorul judiciar în vederea audierii şi administrării de probe. În plus, consideră că inspectorul judiciar trebuia să ţină seama, în mod efectiv, de şedinţele de judecată în care pârâtele erau planificate.

Totodată, mai arată că instanţa disciplinară, în examinarea acestei apărări, nu a avut în vedere modalitatea în care inspectorul judiciar a desfăşurat întreaga cercetare disciplinară. Din actele dosarului, se constată că în lucrarea nr. x, inspectorul judiciar a început cercetarea disciplinară la 01.11.2022 prin Rezoluţia nr. 1.915 şi a finalizat-o la 15.11.2022, prin întocmirea procesului-verbal din această dată, prin urmare în doar două săptămâni.

În raport cu termenul de 60 de zile, de efectuare a cercetării disciplinare, prevăzut de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată cu posibilitatea prelungirii, în mod excepţional, pentru încă cel mult 30 de zile, consideră că inspectorul judiciar s-a grăbit nejustificat, prin folosirea a doar 14 zile pentru desfăşurarea întregii proceduri. Prin urmare, era timp suficient ca inspectorul judiciar să desfăşoare o procedură disciplinară onestă şi să acorde pârâtelor un termen rezonabil, pentru a-şi putea asigura şi exercita o apărare efectivă.

Un alt argument învederat de pârâte este că unicul termen pentru asigurarea apărării acordat de inspectorul judiciar, de doar două zile lucrătoare, a avut un caracter formal, şi nu efectiv, astfel că dreptul la apărare a fost încălcat.

Pârâtele au mai arătat că inspectorul judiciar a întocmit, în cadrul cercetării disciplinare, un singur proces-verbal, la 15.11.2022, care nu a făcut referire la probele pe care le-a administrat în cauză, mai precis audierea, la sediul Inspecţiei Judiciare, a martorului F., procurorul amendat judiciar, şi a martorului J., la referatul comun din 10.11.2022, întocmit de grefierul de şedinţă K. şi de grefierul delegat L., de la Biroul „Executări penale”, precum şi la transcrierea, nedatată, a dezbaterilor din dosarul nr. x/x/2022 (y/2022) al Curţii de Apel X - Secţia I penală, din şedinţa de judecată din 24.03.2022, efectuată de grefierul de şedinţă K.

Pârâtele mai învederează că nu li s-a acordat posibilitatea de a formula un punct de vedere asupra probatoriului care a fost administrat.

O asemenea modalitate folosită de inspectorul judiciar s-a integrat în cadrul unei cercetări disciplinare formale, superficiale, dezinteresate, care nu a urmărit stabilirea, în mod obiectiv, a situaţiei de fapt, identificarea probelor şi cunoaşterea apărărilor, cerinţe esenţiale pentru o cercetare disciplinară corectă şi echitabilă, ci doar crearea aparenţei îndeplinirii cercetării disciplinare.

Procedând în acest mod, Inspecţia Judiciară şi Secţia în materie disciplinară a CSM au produs pârâtelor o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare şi a hotărârii Secţiei pentru judecători în materie disciplinară.

Pe fondul cauzei, pârâtele au susţinut că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, prin urmare au solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii disciplinare ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte măsura preventivă se arată că prin decizia penală nr. 300/A/21.03.2022, din dosarul nr. x/y/2020* (x/2022), judecătorii pârâţi, membri ai completului de apel, au dispus, în mod legal şi temeinic, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu aplicarea art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală împotriva sentinţei penale nr. 1.363/6.12.2021 a Tribunalului X - Secţia I penală, din dosarul nr. x/y/2020*, apoi, în temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., au dedus reţinerea şi arestarea preventivă de la 12.08.2019 la zi, iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., au constatat că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta.

Se arată că prin Sentinţa penală nr. 1363/6.12.2021 a Tribunalului X - Secţia I penală, din dosarul nr. x/y/2020* s-a dispus, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi inculpatul E., cu trimiterea cauzei la procuror, în vederea continuării urmăririi penale şi a fost menţinută măsura arestării preventive, în temeiul art. 485 alin. (3) C. proc. pen., cu aplicarea art. 399 C. proc. pen., iar, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta.

Se susţine că măsurile preventive se verifică numai prin raportare la soluţia asupra acţiunii penale. Întrucât dispoziţia principală din apel a constat în validarea soluţiei fondului, de trimitere a cauzei la procuror, în vederea continuării urmăririi penale, ceea ce înseamnă reîntoarcerea în faza de urmărire penală, instanţa de apel nu putea să menţină, prin decizia penală, măsura arestării preventive, întrucât ar fi încălcat dispoziţiile art. 236 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi perioada de 180 de zile. Or, intimatul-inculpat a fost arestat preventiv la data de 13.08.2019, termenul maxim legal de 180 zile se împlinea la 8.02.2020, iar prima verificare a măsurii arestului preventiv de către instanţa de fond, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, a avut loc la 4.02.2020, ceea ce înseamnă că a mai rămas un număr de 4 zile pană la împlinirea duratei maxime, de 180 zile, la urmărirea penală. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul că intimatul-inculpat se afla în stare de arest preventiv începând cu 13.08.2019.

În acelaşi timp, instanţa de apel nu putea face aplicarea dispoziţiilor art. 424 alin. (2) C. proc. pen., după cum doar au sugerat, fără a fi o acuzaţie concretă, Inspecţia Judiciară şi opinia majoritară. Acest articol se referă la conţinutul comun al dispozitivului unei decizii penale din apel. Însă, în acest caz au fost aplicate regulile procedurii speciale, derogatorie de la procedura comună, privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei, unde, la art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., care a constituit temeiul de drept al soluţiei din apel, nu se prevede obligaţia instanţei de apel de a se pronunţa asupra măsurii preventive, după cum se arată la celelalte două litere, respectiv lit. b) şi c), care fac trimitere la dispoziţiile art. 485 C. proc. pen., privind elementele soluţiei instanţei de fond.

Se susţine că instanţa de apel, cu profesionalism şi bună-credinţă, nu şi-a putut asuma răspunderea unei arestări preventive peste termenul total de 180 zile de la urmărirea penală, în condiţiile în care se dispusese întoarcerea dosarului la procuror, adică o prevenţie nelegală. Se mai susţine că încetarea de drept a măsurii preventive nu putea fi imputată judecătorilor pârâţi.

În aceste condiţii, consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare privind exercitarea funcţiei cu rea-credinţă.

Totodată, se apreciază că soluţia amendării procurorului de şedinţă nu poate fi privită ca fiind un abuz la lege, ci doar o apreciere a instanţei de apel, care era supusă reexaminării, potrivit art. 284 alin. (2) C. proc. pen., cale de atac exercitată de Ministerul Public.

V. Apărările părţilor

În cauză, Inspecţia Judiciară a depus la dosar întâmpinare, solicitând menţinerea hotărârii atacate şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurentele-pârâte. Intimata solicită ca instanţa să constatate că raportat la conţinutul considerentelor deciziei penale nr. 1049/25.07.2022, inserarea cu bună ştiinţă, în cuprinsul hotărârii, cu depăşirea limitelor prevăzute de art. 403 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a aprecierilor proprii atât asupra conduitei profesionale, cât şi asupra unor presupuse activităţi infracţionale ale unor magistraţi procurori în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) teza I raportat la art. 99¹ alin. (l) din Legea nr. 303/2004, republicată.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la respingerea ca inadmisibile a cererilor de recuzare formulate în cauză, arată că în procedura derulată în faţa Secţiilor CSM în materie disciplinară, dispoziţiile Codului de procedură civilă care reglementează instituţia abţinerii şi recuzării nu sunt incidente, fiind incompatibile cu specificul procedurii disciplinare. Incompatibilitatea rezultă din dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea CSM astfel că soluţia respingerii ca inadmisibile a cererilor de recuzare formulate de pârâta judecător A. este legală şi temeinică.

Mai mult, apreciază că niciunul dintre motivele invocate nu sunt de natură să demonstreze afectarea imparţialităţii în judecarea cauzei disciplinare, ci reprezintă simple alegaţii nesusţinute de dovezi care să demonstreze existenţa unor elemente care să dea naştere în mod rezonabil şi întemeiat unor îndoieli cu privire la imparţialitatea lor.

În ceea ce priveşte modul de sesizare al Inspecţiei Judiciare arată că referatul din 27.09.2022 întocmit de inspectorul judiciar H. nu are semnificaţia unui act de sesizare, ci a unei simple „propuneri” de sesizare din oficiu, astfel cum rezultă din reglementarea prevăzută de art. 13 alin. 4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie judiciară.

Referatul inspectorului judiciar cu propunerea de sesizare din oficiu nu generează efecte juridice în sensul învestirii Inspecţiei Judiciare, o asemenea valoare fiind atribuită de lege procesului verbal de sesizare din oficiu al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare emis în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. 6) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie aprobat prin Ordinul nr. 51/2021 emis de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare.

Lucrarea a fost înregistrată ca urmare a procesului verbal de sesizare din oficiu întocmit de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare cu nr. x iar inspectorul judiciar raportat la care se invocă starea de incompatibilitate a fost blocat de la repartizare conform înscrisurilor ataşate lucrării, astfel că nu a întocmit niciun document în prezenta lucrare, astfel că nu poate fi pusă în discuţie incidenţa cauzei de nulitate din perspectiva presupusei stări de incompatibilitate a inspectorului care a formulat propunerea de sesizare din oficiu nici în considerarea modului de reglementare a cazurilor de incompatibilitate ale inspectorilor judiciari.

Nu se confirmă din perspectiva criticilor care vizează modul de învestire a Inspecţiei Judiciare nici susţinerile care vizează momentul la care inspectorul H. a formulat propunerea de sesizare din oficiu.

Împrejurarea că verificările în lucrarea nr. xx s-au finalizat la 14.09.2022 iar referatul cu propunerea de sesizare din oficiu a fost încheiat la 27.09.2022, apreciază că este irelevant, nefiind incidentă o cauză de nulitate, în condiţiile în care dispoziţiile legale/regulamentare nu stabilesc o limită de timp pentru formularea unei propuneri de sesizare din oficiu, în aplicarea art. 13 alin. (4) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucariilor de inspecţie aprobat prin Ordinul nr. 51/2021.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare pentru încălcarea dreptului la apărare şi lipsa cercetării disciplinare, intimata precizează că susţinerea este neîntemeiată având în vedere refuzul repetat şi nejustificat al pârâtelor de a se prezenta în vederea cercetării disciplinare.

Intimata Inspecţia Judiciară afirmă că pârâtelor judecător li s-au asigurat garanţiile procesuale recunoscute de lege pentru exercitarea dreptului la apărare şi că din întreaga conduită confirmată de înscrisurile ataşate lucrării a rezultat că nu au înţeles să îşi exercite dreptul la apărare, deşi li s-a asigurat posibilitatea reală, concretă de a-şi formula apărările în cursul cercetării disciplinare.

La data de 10.07.2023, pârâtele au depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susţinerile din cererea de recurs.

La data de 25.09.2023, pârâtele au depus la dosar cerere prin care au invocat excepţia de neconvenţionalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care au fost aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, prin care s-a invocat prevalenţa unor texte din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru înlăturarea aplicării, în totalitate, a ordinului arătat anterior din legislaţia românească, considerat a intra în conflict cu norma din Convenţie. 

Arată că efectuarea cercetării disciplinare şi exercitarea acţiunilor disciplinare conexate au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, prin neconvenţionalitatea Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, după cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din data de 11.05.2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza nr. C-817/21.

Ca atare, solicită admiterea excepţiei de neconvenţionalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care sunt aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, admiterea recursurilor şi, rejudecând pe fond, constatarea nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, ca urmare a nulităţii absolute a cercetării disciplinare.

La data de 25.09.2023, recurentele-pârâte au depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale României care este soluţionată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin încheiere separată pronunţată în dosarul asociat nr. x/1/2023/a1.

 

 

VI. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători.

Examinând încheierea din 18.01.2023 şi hotărârea nr. 4J/15.03.2023 din perspectiva criticilor formulate de recurente, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, inclusiv la concluziile expuse în cererea intitulată excepţie de neconvenționalitate a Ordinului nr. 51/14.06.2021 al inspectorului-şef al Inspecției Judiciare, ce nu permit calificarea ca motiv de ordine publică, respectiv, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele pretind că soluţia de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de recuzare formulate în procedura disciplinară prin Încheierea din 18.01.2023 a fost dispusă cu încălcarea art. 46 alin. (1) și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și cu ignorarea jurisprudenței de contencios european care a statuat că instanța disciplinară este un organ judiciar cu jurisdicţie deplină, astfel că trebuie să ofere garanţii privind o judecată independentă și imparțială.

Critica este nefondată în considerarea celor ce succed.

Activitățile jurisdicționale pot fi desfășurate, în principiu, doar de organisme independente ai căror membri îndeplinesc cerinţa privitoare la imparțialitate, de natură să garanteze desfășurarea unei justiții echitabile care să protejeze atât interesele publice, cât şi pe cele private ale persoanelor implicate în procedură.

Abținerea şi recuzarea sunt instrumente procesuale cu rol de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparțiale şi echitabile, ambele conducând către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparțialitatea instanţei (în acest sens, decizia în interesul legii nr. 14/28.01.2021 a ÎCCJ, paragr. 90).

Totodată, art. 46 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, așa că respingerea, ca inadmisibilă, a cererilor de recuzare poate fi dispusă doar în cazurile prevăzute de art. 47 din cod, care nu se identifică în cauza pendinte.

Prin urmare, cererile de abținere ori de recuzare, indiferente fiind numărul și contextul formulării, sunt şi rămân în competenţa instanțelor judecătoreşti, după caz, a organismelor cu activitate jurisdicțională, aşa că motivele reţinute de instanţa disciplinară în fundamentarea soluţiei inadmisibilităţii nu pot fi primite, acestea ignorând, de altminteri, că şi soluțiile pronunțate în privinţa incidentelor procedurale, inclusiv din perspectiva modalității procedurale identificate pentru asigurarea cvorumului minim necesar desfășurării ședințelor și adoptării hotărârilor, sunt supuse controlului judiciar extins recunoscut instanței supreme.

În acest sens, al admisibilităţii cererilor de recuzare, se impune a fi  evidențiat şi revirimentul constatat în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (a se vedea deciziile nr. 255/23.11.2022, nr. 98/24.04.2023).

În considerarea caracterului devolutiv al căii de atac deduse judecăţii, examinând cererile de recuzare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, în considerarea motivelor ce succed şi care se substituie, în tot, acelora reţinute de instanţa disciplinară.

Incompatibilitatea, indiferente fiind cazurile invocate, nu operează ope legis, ci numai ope judicis, instanţa de judecată, după caz, instanţa disciplinară,  având a statua în raport cu situaţiile de fapt dovedite şi cu privire la care se susţine că ar fi de natură să justifice îndoiala în legătură cu imparţialitatea persoanei recuzate, la nivelul anului 2016, faptul învederat printr-o primă cerere de recuzare, apariția în presă a unor articole critice la adresa activităților de judecată desfășurate şi hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către membrul consiliului recuzat în complet de judecată cu un membru din vechiul consiliu cu care se află în relații de prietenie, în dosare penale intens mediatizat, articole ce ar evidenția diferenţa de abordare a cauzelor penale comparativ cu hotărâri judecătoreşti pe care le-a pronunţat în cauze similare, nu probează, în absenţa altor elemente factuale privitoare la conduita persoanei recuzate, existenţa unor relații de ură/dușmănie şi nu este de natură să nască îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia cât priveşte activitatea pe care o desfăşoară ca membru al instanţei disciplinare.

Nici împrejurarea că fostul membru al consiliului a votat pentru excluderea sa din magistratură în trei cauze distincte în ședința din 15.12.2023, nu poate proba, în absenţa altor elemente factuale, lipsa de imparţialitate a unei altei persoane, anume a actualului membrul al consiliului recent ales.

Tot astfel, faptul învederat prin cea de-a doua cerere de recuzare, atitudinea părtinitoarea adoptată de membrul consiliului care a deținut funcția de președinte al instanței în care își desfășoară activitatea, care ar fi inițiat la nivelul anului 2016 un tabel, fără antet şi fără nicio altă mențiune, şi a solicitat, verbal judecătorilor instanţei să precizeze dacă înțeleg să funcționeze în complet cu recurenta pentru ca, apoi, să accepte audierea sa în cadrul cercetării disciplinare derulate în lucrarea IJ nr. x/J/2016 în care a fost sancționată disciplinar, în considerarea obligaţiilor de a răspunde solicitărilor Inspecției Judiciare ce incumbă președinților de instanţă şi în absența unor circumstanțe factuale recente nu probează existenţa unor relații actuale de dușmănie şi nu susține bănuiala părții privind lipsa de imparțialitate cât priveşte activitatea pe care persoana recuzată o desfăşoară ca membru al instanţei disciplinare.

Prin urmare, cum faptele învederate nu susţin incidenţa cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 9 şi 13 C. proc. civ., cererile de recuzare vor fi respinse, ca neîntemeiate.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele solicită a se constata nulitatea absolută a rezoluției de exercitare a acţiunii disciplinare ca efect al nulităţii sesizării nelegale, din oficiu, a Inspecției Judiciare pe temeiul referatului din 27.09.2022 ce a fost întocmit de un inspector judiciar incompatibil potrivit art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 și, deopotrivă, cu încălcarea dispozițiilor regulamentare și legale.

Se susține că inspectorul judiciar incompatibil a formulat declarație de abținere la aceeași dată, respectiv la 27.09.2022, în lucrarea IJ nr. y, care le vizează pe recurente, starea de incompatibilitate fiind stabilită în afara oricărui dubiu, fiind blocat în repartizare aleatorie în privinţa mai multor lucrări.

Critica este neîntemeiată.

Incompatibilitatea absolută se verifică, în materie disciplinară, pe temeiul art. 72 alin. (2) Legea nr. 317/2004 doar în privința actelor întocmite de către inspectorul judiciar în etapa cercetării disciplinare din faza administrativă a procedurii, este distinctă şi nu se confundă cu etapa verificărilor prealabile prevăzută de art. 45 alin. (3) din lege.

Inspectorul judiciar care a întocmit referatul la care se face trimitere nu a efectuat acte de cercetare disciplinară în prezenta cauză, anume în lucrarea IJ nr. x, aşa că susţinerile recurentelor privind incidenţa cazului de incompatibilitate absolută menţionat nu sunt fundamentate.

Totodată, referatul întocmit de acest inspector judiciar s-a întemeiat pe constatări efectuate în etapa verificărilor prealabile în lucrarea IJ nr. xx, în cadrul competențelor conferite prin dispoziţiile regulamentare, astfel că, nici din această perspectivă, susţinerile privind incidenţa cazului de incompatibilitate absolută nu sunt fondate.

Împrejurarea că inspectorul judiciar a fost blocat în operațiunile de repartizare aleatorie a altor lucrări ce le vizează pe recurente în considerarea stării de incompatibilitate se subsumează unor măsuri administrative ce nu prezintă relevanţă din perspectiva analizei criticii de nelegalitate supuse examinării.

Se susține și că referatul datat la 27.09.2022 a fost întocmit ulterior momentului în care inspectorul judiciar a încheiat etapa verificărilor prealabile în lucrarea IJ nr. xx, adică ulterior datei de 14.09.2022 contrar prevederilor art. 13 din Ordinul nr. 51/2021 de aprobare a normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, ce impun ca un astfel de act să fie întocmit anterior acestui moment.

Și această critică este nefondată.

Art. 13 din ordin prevede următoarele: Verificările prealabile sunt limitate la situaţia de fapt sesizată. În cazul în care, cu ocazia efectuării verificărilor prealabile, inspectorii constată indicii privind săvârşirea altor fapte decât cele sesizate, propun, prin referat, sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare.

Sintagma „cu ocazia verificărilor prealabile” folosită de dispoziţia regulamentară se referă la momentul constatării unor astfel de indicii, fără a obliga la întocmirea propunerii mai înainte de întocmirea procesului-verbal de terminare a verificărilor prealabile din respectiva lucrare, astfel că nu se poate susţine cu temei că această dispoziţie ar reglementa un caz de nulitate absolută.

În fine, se susţine și că verificările prealabile din lucrarea IJ nr. xx au vizat cu totul alte aspecte, fără vreo legătură cu dosarele nr. x/y/2020* (x/2022) şi nr. x/x/2022 (y/2022) ale Curţii de Apel X - Secţia I penală, așa că nu probează afirmația inspectorului judiciar potrivit căreia a luat cunoștință de posibile fapte disciplinare săvârşite în legătură cu judecata desfăşurată în aceste dosare cu ocazia verificărilor pe care le efectua în lucrarea menţionată.

Se apreciază că sursa informațiilor a fost externă, străină verificărilor din lucrarea IJ nr. xx ce stă la baza campaniei de hărțuire desfăşurate de către Inspecția Judiciară împotriva recurentelor.

Şi această critică este nefondată.

Susţinerile părţii nu pun în discuţie incidenţa vreunui caz de nulitate absolută în privinţa actelor întocmite în dosarul de cercetare disciplinară ce fac obiectul examinării în cauza pendinte, fiind simple speculații care nu pot fi verificate. 

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care face inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, susţinerile prin care recurentele invocă nulitatea absolută a rezoluției de exercitare a acţiunii disciplinare, ca efect al nulităţii sesizării din oficiu, consecința nulității referatului din 27.09.2022 prin care s-a formulat propunerea de sesizare din oficiu.

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu alin. (2) C. proc. civ., recurentele critică soluţia de respingere a excepţiei nulităţii acţiunii disciplinare întemeiate pe faptul încălcării în etapa cercetării disciplinare a dreptului la apărare.

Se susţine că instanţa disciplinară a examinat formal argumentele pe care le-au invocat în dovedirea încălcării dreptului la apărare, garantat de art. 6 (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se arată că actele întocmite în lucrarea nr. x a Inspecției Judiciare relevă faptul că dispoziţia de începere a cercetării disciplinare a fost dispusă prin rezoluţia nr. 1915/1.11.2022 şi că, fără o argumentare conformă cu prevederile regulamentare, inspectorul judiciar a constatat cercetarea încheiată prin procesul-verbal din 15.11.2022.

Recurentele reiterează circumstanţele de fapt în care au fost înștiințate, respectiv, predate/refuzată primirea invitațiilor prin care au fost convocate pentru audiere, motivele pentru care nu au putut da curs convocării în zilele stabilite de inspectorii judiciari şi motivele pentru care au solicitat acordarea unui termen rezonabil pentru pregătirea audierii şi apărărilor.

Se critică ca fiind greşită constatarea instanţei disciplinare potrivit căreia au avut posibilitatea concretă, reală de a formula apărări, sub motiv că dosarul disciplinar le-a fost pus la dispoziţie din 02.11.2022, deoarece, în realitate, au avut la dispoziţie patru zile lucrătoare pentru a lua la cunoştinţă de acuzații şi pentru a-şi formula apărări.

Critica nu poate fi primită, în considerarea motivelor ce succed şi care se vor substitui, în totalitate, considerentelor reţinute de instanţa disciplinară.

Respectarea dreptului la apărare presupune, printre altele, informarea reală a persoanei cercetate disciplinar şi acordarea timpului necesar să poată formula o apărare eficientă, în caz contrar dreptul fiind lipsit de conţinut şi iluzoriu.

Deşi în materie disciplinară, căreia se subsumează cauza pendinte, este important ca cercetarea disciplinară să se finalizeze într-un termen cât mai scurt, procedura trebuie să se deruleze într-un ritm firesc, nu pripit şi în detrimentul drepturilor procedurale ale persoanei cercetate, prin fixarea de termene imperative pentru audieri care nu țin seama de îndatoririle profesionale ce incumbă persoanei cercetate şi care este pusă, astfel, în imposibilitate să îşi exprime un punct de vedere asupra acuzațiilor aduse în cunoștință de cauză.

În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a magistraților, legiuitorul a oferit un criteriu orientativ sub acest aspect prin norma de drept prevăzută de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, stabilind pentru derularea procedurii un termen de 60 de zile de la data dispunerii începerii cercetării judecătoreşti, cu posibilitatea prelungirii cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.

În speţă, examinând lucrările dosarului se constată că susținerile recurentelor privind încălcarea dreptului la apărare în etapa cercetării disciplinare sunt întemeiate.

Lucrarea nr. x a Inspecției Judiciare relevă o cercetare disciplinară făcută în grabă, care a început la data de 1.11.2022 şi s-a finalizat în 15.11.2022, fără audierea recurentelor, care nu au refuzat să dea declaraţii, ci au cerut la data de 11.11.2022 acordarea unui termen adecvat pentru pregătirea audierii şi apărărilor, cerere respinsă de către inspectorul judiciar prin procesul-verbal din 15.11.2022, fără o evaluare obiectivă a circumstanţelor de fapt în care se derulau evenimentele.

Remiterea pe CD-uri în data de 2.11.2022, ora 14:03, a documentelor din lucrarea nr. x nu făcea lipsite de relevanţă, cum greşit s-a reţinut prin procesul-verbal, datele calendaristice la care recurentele au fost convocate, efectiv, pentru audieri şi nici nu justifica neexaminarea motivelor invocate în sprijinul neprezentării şi solicitării de acordare a unui termen rezonabil pentru pregătirea apărărilor.

Rezultă că în perioada de referință recurentele erau planificate în ședințe de judecată programate, cel puţin, în zilele de 9.11.2022 şi 16.11.2022, ceea făcea inoportună stabilirea de către inspectorii judiciari a audierilor în zilele de 8.11.2022, 10.11.2022, respectiv, 15.11.2022, cunoscute fiind activitățile pe care acestea aveau a le desfăşura cu precădere, în calitate de judecător, în zilele premergătoare/ulterioare ședinței de judecată.

Alegațiile consemnate în procesul-verbal, anume că activitatea de judecată şi cea adiacentă ar fi „continue în timpul programului de lucru”, iar faptele imputate constau în omisiunea de a se fi pronunțat cu privire la măsura preventivă instituită în sarcina inculpatului E. în dispozitivul deciziei penale nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X - Secţia I penală şi aplicarea pe temeiul art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. a unei amenzi judiciare în cuantum de 3.000 lei procurorului F., reprezentantul PICCJ-DIICOT-Structura Centrală, probează aprecierea inspectorului judiciar cu privire timpul redus ce trebuie alocat pentru pregătirea audierilor și apărării, nu examinarea efectivă a cererilor de amânare.

Nici aprecierea potrivit căreia dacă s-ar acorda termen „s-ar ajunge la situaţia ca cercetarea disciplinară să nu mai fie finalizată” nu-şi găsește suport probator în circumstanţele factuale ale cauzei.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse, Înalta Curte va constata că recurentelor le-a fost încălcat dreptul la apărare în etapa cercetării disciplinare efectuate în lucrarea nr. x a Inspecției Judiciare.

Încălcarea în această etapă a procedurii disciplinare de către inspectorul judiciar a dreptului la apărare, contrar susţinerilor recurentelor, nu fundamentează afirmația privind absența/inexistența cercetării disciplinare şi, astfel, nici solicitarea de constatare a nulităţii absolute a acţiunii disciplinare pentru un astfel de motiv.

Cercetarea disciplinară există, doar că s-a derulat, astfel cum s-a constatat în precedent, cu încălcarea art. 13 C. proc. civ., așa că se impun a fi decelate efectele pe care această neregularitate procedurală le-a produs în privinţa situației juridice a recurentelor.

Rezultă că la finalizarea cercetării disciplinare inspectorii judiciari au dispus prin rezoluţia nr. 2005/22.11.2022 exercitarea acţiunii disciplinare sub aspectul săvârșirii de către recurente a abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) coroborat cu art. 99¹ teza I din Legea nr. 303/2004, fapt ce a declanșat faza judecării propriu-zise a acţiunii de către instanţa disciplinară, ce se desfăşoară într-o procedură în care părţile beneficiază de garanţii procesuale şi procedurale, reglementate prin art. 49 din Legea nr. 317/2004 şi Codul de procedură civilă, cu care legea se completează sub acest aspect.

Or, în această fază a procedurii disciplinare recurentelor le-a fost respectat dreptul la apărare, acestea beneficiind de asistenţă juridică calificată şi de posibilitatea de a supune examinării instanței disciplinare concluzii privind nelegalitatea actelor întocmite de către inspectorii judiciari în etapele anterioare ale procedurii (din faza administrativă), precum şi pe acelea prin care au susţinut netemeinicia învinuirilor ce le-au fost aduse.

Sub acest aspect, al respectării dreptului la apărare de către instanţa disciplinară, de altminteri, recurentele nu au formulat nicio critică prin recursul dedus judecăţii.

Totodată, relevant analizei este şi faptul că recursul pendinte nu este o cale extraordinară de atac, ci o cale de atac devolutivă, așa cum s-a statuat de instanţa de contencios constituţional în respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil în componenta privind asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, respectiv, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, art. 6 parag.1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale.

Acest fapt permite instanţei supreme să poată soluționa cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei acuzațiilor aduse persoanei cercetate disciplinar, cu respectarea garanţiilor atașate dreptului la apărare al părţilor litigante.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, ce se substituie celor reţinute în hotărârea instanței disciplinare, Înalta Curte va menține soluţia de respingere a excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare în etapa cercetării disciplinare.

- subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele pretind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 99 lit. t) teza I coroborat cu art. 99¹ alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ale căror cerințe nu sunt îndeplinite referitor la faptele în privinţa cărora a fost exercitată acţiunea disciplinară.

 Se susţine că normele de procedură a căror încălcare li se impută în privinţa primei fapte, constând în omisiunea de pronunţare asupra stării de arestare a inculpatului, sunt normele de procedură de drept comun prin care este configurat cadrul legal în care instanţa de judecată se poate pronunţa asupra măsurilor preventive dispuse cu privire la inculpat, care nu au aplicate în dosarul nr. x/y/2020*, pentru că nu erau incidente procedurii judiciare care s-a finalizat prin pronunţarea deciziei penale nr. 300/A/21.03.2022 examinată în procedura disciplinară.

Se susţine că în acest dosar, în considerarea obiectului, recunoașterea acordului de vinovăție intervenit între procuror și inculpat, judecata s-a desfășurat în acord cu normele de procedură speciale care sunt reglementate distinct prin Codul de procedură penală şi care sunt derogatorii de la cele de drept comun.

Se arată că nu se putea face aplicarea în acest proces a prevederilor art. 424 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum se sugerează prin hotărârea instanței disciplinare, în opinia majoritară, deoarece aceste prevederi reglementează conținutul comun al dispozitivului unei decizii penale din apel.

Se învederează că întocmirea dispozitivului hotărârii pronunţate, decizia penală nr. 300/A/21.03.2022, instanţa s-a conformat prevederilor normelor speciale, anume prevederilor art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., care nu impun pronunțarea, din oficiu, asupra stării de arest a inculpatului, obligație reglementată doar în situația pronunţării soluțiilor de la art. 488 alin. (4) lit. b) şi lit. c) care fac trimitere la dispoziţiile art. 485 C. proc. pen. privind elementele soluţiei instanţei de fond care se pronunță în procedura specială.

Recurentele susțin şi că instanţa de judecată poate evalua o măsură preventivă doar prin raportare la soluţia asupra căreia se pronunță în acţiunea penală, nu în absența învestirii cu aceasta, situaţie care se identifica în speţă, instanţa de apel având a se pronunţa în privinţa acordului de recunoaştere  a vinovăţiei.

Pornind de la această premisă, dezvoltă argumente potrivit cărora instanța de apel nu putea pronunța, în principiu, o soluție asupra stării de arest a inculpatului, învederând că prin respingerea apelului, ca nefondat, a rămas definitivă soluția instanței de fond de trimitere a cauzei la procuror, urmare a respingerii acordului de recunoaștere a vinovăției, ceea ce semnifică reîntoarcerea cauzei în faza de urmărire penală, în care luarea, menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive se poate dispune conform normelor de procedură aplicabile acestei faze procesuale, urmărirea penală.

Se învederează că în dosarul nr. x/y/2020* circumstanţele particulare  relevau faptul că termenul stabilit pentru durata totală a arestului preventiv, care în faza urmăririi penale nu poate depăși 180 de zile potrivit art. 236 alin. (4) C. proc. pen., urma să se împlinească la 28.03.2022, astfel că menţinerea/prelungirea peste această dată nu mai este permisă instanţei, respectiv că, în considerarea acestui fapt, hotărârea judecătorească a fost pronunţată şi motivată înlăuntrul termenului de 60 de zile de arest preventiv menținut anterior, tocmai pentru a da posibilitatea organelor de urmărire penală să aprecieze cu privire la măsurile pe care le considerau necesar a fi dispuse în cauză sub acest aspect.

Recurentele susţin şi că li se impută, în mod greşit, indiferența faţă de „interesul public, general”, cât timp cercetările disciplinare au verificat aceste aspecte la compartimentul de executări penale al instanţei și au confirmat faptul pronunţării, redactării şi înaintării dosarului în data de 21.03.2022, anterior datei de 28.03.2022, când expira măsura arestului preventiv a inculpatului.

Se arată că în condiţiile în care nu s-a probat încălcarea normelor de drept procesual penal cu ocazia soluţionării acestui dosar în mod evident, neîndoielnic şi fără vreo justificare aşa cum s-a statuat în jurisprudență, în mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a art. 99 lit.t) teza I coroborat cu art. 99¹ alin. (l) din Legea nr. 303/2004.

Recurentele susţin şi că nu s-a probat nici faptul că ar fi urmărit ori acceptat posibilitatea vătămării unei persoane, astfel că instanţa disciplinară, în majoritate, a reţinut eronat că vătămarea s-ar fi produs asupra interesului public, prin afectarea imaginii justiției, o astfel de apreciere nefiind de natură să probeze cerinţa prevăzută de norma de drept pentru reţinerea abaterii disciplinare.

Se învederează şi că dezlegările din decizia nr. 301/18.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători dată în materie civilă nu sunt relevante cauzei pendinte, întrucât analiza a vizat cercetarea unei fapte săvârşite cu gravă neglijență, care nu este condiționată, potrivit normei de drept, de îndeplinirea cerinței relative la vătămarea unei persoane prevăzute pentru fapte imputate ca săvârşite cu rea-credinţă.

Se susţine, totodată, că Ministerul Public a avut calitatea de contestator în dosarul nr. x/x/2022 (y/2022), adică a fost „parte”, aşa că greşit li se impută cea de-a doua faptă pe temei disciplinar, printr-o interpretare restrictivă a art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. şi prin raportare la art. 32 alin. (2) din cod, anume că nu puteau dispune prin decizia nr. 312/A/24.03.2022 amendarea procurorului pentru motivul reţinut, anume formularea mai multor sesizări cu aceeaşi motivare.

Critica este întemeiată.

Art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99¹ alin.(1) din Legea nr. 303/2004 sancționează ca abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, ceea ce în termenii legii, înseamnă încălcarea de către judecător cu știință a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional s-a statuat că norma de drept menţionată nu reglementează instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti și nici nu sancționează judecătorul pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci îl sancţionează pentru o anumită conduită, constând în nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte (în acest sens decizia nr. 558/19 iunie 2007 și decizia nr. 2/11 ianuarie 2012).

Instanţa de contencios constituţional a mai statuat că verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică, pe lângă  circumstanţele de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, şi a noutății şi dificultății problematicilor juridice cu care acesta s-a confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei pentru a se ajunge la concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă.

Se poate concluziona că atunci când hotărârea judecătorească arată rațiunile pentru care judecătorul a aplicat, după caz, a înlăturat de la aplicare norma de drept pretins încălcată, exercitarea acțiunii disciplinare sub motiv că aceasta putea primi şi o altă interpretare şi aplicare în considerarea unor circumstanțe conjuncturale nu este permisă, întrucât se produce o distorsionare a scopului normei disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 de natură a genera încălcarea principiul independenței judecătorilor şi supunerii lor numai legii, garanția fundamentală a unei corecte judecăţi.

Examinând actele de cercetare disciplinară prin prisma acestor coordonate se constată că acestea subsumează abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 o primă faptă constând în omisiunea recurentelor de a se fi pronunțat în dosarul nr. x/y/2020* cu privire la starea de arest a inculpatului E. prin decizia penală nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X, Secţia I penală, prin care a soluţionat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT, cauza având ca obiect pronunţarea asupra acordului de recunoaștere a vinovăției intervenit în cursul urmăririi penale între procuror şi inculpat la 28.01.2020.

Se observă că judecata cauzei, în considerarea obiectului, s-a desfășurat în baza normelor de drept din Codul de procedură penală în Titlul IV - Proceduri speciale, Capitolul I - Acordul de recunoaștere a vinovăţiei din Codul de procedură penală prevăzute la art. 478-488, subsumate unei proceduri speciale.

Observarea normelor de procedură specială relevă faptul că legiuitorul a reglementat distinct soluţiile care pot fi pronunţate asupra acordului de recunoașterea vinovăţiei de instanţa de fond la art. 485 şi de instanţa de apel la art. 488 alin. (4), precum şi obligaţia instanţei de a se pronunţa, din oficiu, cu privire la starea de arest a inculpatului, expressis verbis, la art. 485 alin. (3) C. proc. pen..

Art. 485 alin. (3) C. proc. pen. prevede următoarele: În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor.

Conținutul normei este clar şi nu suscită interpretare prin coroborare cu art. 485 (1) lit. b) din cod care expune „situaţia”, anume când instanţa de fond respinge acordul de recunoaștere a vinovăției şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, pentru motivele arătate în cuprinsul normei a căror redare nu este utilă analizei din cauza pendinte.

Se constată, totodată, că enumerând soluțiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, legiuitorul a arătat şi care dintre acestea, în caz de pronunţare, impune completarea cu prevederile art. 485.

Observând conceptele normelor de drept speciale rezultă că obligaţia de a se pronunţa, din oficiu, prin hotărâre, cu privire la starea de arest subzistă la judecata în fond în situaţia în care instanţa respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale [art. 485 alin. (1) lit. b)], iar la judecata în apel, când instanţa admite apelul, desființează sentinţa prin care acordul de recunoaștere a fost admis şi pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător [art. 488 alin. (4) lit. b)], respectiv, în situaţia în care admite apelul, desființează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, caz în care dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 se aplică în mod corespunzător [art. 488 alin. (4) lit. c)], în acest din urmă caz art. 485 alin. (1) lit. a) trimițând la art. 485 alin. (3).

În dosarul nr. x/y/2020* se constată că instanţa de apel a pronunţat soluția prevăzută de art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. (în acest sens decizia penală nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X, Secţia I penală).

Anume, se observă că tribunalul, prin sentinţă, a dispus potrivit art. 485 alin. (1) lit. b) din cod respingerea acordului de recunoașterea vinovăției şi a trimis cauza procurorului pentru continuarea urmăririi penale, iar, consecutiv, a făcut aplicarea art. 485 alin. (3), dispunând menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului (sentinţa penală nr. 1363/F/6.12.2021 a Tribunalului X, Secţia I penală).

Instanţa de apel, într-un complet de judecată în a cărui compunere au intrat recurentele, prin decizie, a dispus potrivit art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., soluţia de respingere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă PICCJ-DIICOT-Structura Centrală, ca nefondat, și, consecutiv, a dedus reținerea şi arestarea preventivă a inculpatului de la 12.08.2019, la zi, pe temeiul art. 424 alin. (3) din cod (decizia penală nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X, Secţia I penală).

Or, norma specială nu obligă instanța de apel la completarea cu art. 485 atunci când pronunță soluția prevăzută la art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., de respingere a apelului aşa cum prevede, în mod expres, în cazul pronunţării celorlalte două soluţii, adică nu o obligă să dispună prin hotărâre, din oficiu, cu privire la starea de arest a inculpatului.

Rațiunile pentru care legiuitorul a înțeles să reglementeze, astfel, prin norme de procedură speciale, nu prin trimitere la normele de drept comun, soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanțele de judecată, de fond şi de apel, în procedura numită Acordul de recunoaștere a vinovăţiei și, tot astfel, prin norme speciale, nu prin trimitere la normele de drept comun, obligaţia instanţei de a se pronunţa sau nu, din oficiu, cu privire la starea de arest a inculpatului excedează analizei ce poate fi făcută pe temei disciplinar.

Prin urmare, nepronunţarea prin decizia nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X, Secţia I penală asupra stării de arest a inculpatului nu semnifică omisiune de aplicare a normelor de procedură de drept comun, cum se reţine în actele disciplinare, ci semnifică aplicarea normelor de procedură speciale aplicabile litigiului în considerarea obiectului, aspect care nu este contestat prin actele de cercetare disciplinară.

 Nepronunţarea asupra stării de arest a inculpatului de către instanţă prin hotărârea dată asupra apelului nu pune în discuţie încălcarea normelor de drept comun, ştiut fiind că înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. 

Observarea conceptelor normelor de procedură speciale prevăzute de art. 478-488 C. proc. pen. relevă că legiuitorul nu a reglementat diferit obligaţia de deducere a arestului preventiv, așa că, sub acest aspect, aplicarea normei de drept comun prevăzute de art. 424 alin. (3) din cod care obligă instanţa să arate timpul care se deduce din pedeapsă este pe deplin justificată, norma de drept comun nefiind înlăturată de la aplicare de vreo normă specială.

Prin urmare, menţiunea din dispozitivul deciziei nr. 300/A/21.03.2022 privitoare la deducerea arestării preventive nu se constituie într-un argument de natură să sprijine concluzia potrivit căreia instanţa de apel avea obligaţia de a aplica normele de drept comun şi cât priveşte pronunţarea din oficiu asupra stării de arest, o astfel de „coroborare” nefiind posibilă procedural cât timp, sub acest aspect, există normă specială care reglementează diferit.

Faptul că litigiului îi erau aplicabile normele de drept speciale nu este contestat prin actele de cercetare disciplinară, însă, fără o argumentație coerentă, se susţine că în privinţa stării de arest a inculpatului recurentele aveau a-şi conforma conduita normelor de procedură de drept comun, al căror conţinut este reprodus în cuprinsul acestor acte.

Evaluând astfel conduita recurentelor, prin raportare la normele de procedură de drept comun, organele de cercetare disciplinară aduc în discuţie, în realitate, modul în care recurentele au interpretat şi aplicat legea în cauza dedusă în concret judecăţii în dosarul nr. x/y/2020* ceea ce nu este permis pe temeiul normelor disciplinare.

Prin hotărârea recurată, instanţa disciplinară, de altminteri, se rezumă să expună conținutul normelor de procedură de drept comun care reglementează judecata cauzelor penale în apel în următoarea succesiune: art. 420 alin. (11), art. 399 alin. (1), art. 404 alin. (4), art. 424 alin. (2), precum şi pe al normei speciale prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. b), alin. (3) şi alin. (4) C. proc. pen. şi să concluzioneze că, prin coroborare, ar rezulta că obligaţia de pronunţare, din oficiu, cu privire la menţinerea, revocarea, înlocuirea ori încetarea de drept a măsurii preventive subzistă în toate cazurile, deci şi în sarcina instanţei de apel atunci când respinge calea de atac, ca nefondată, potrivit art. 485 alin. (1) lit. a).

Mai întâi, este de observat că în procedura specială a recunoaşterii acordului de vinovăţie instanţa se poate pronunţa, din oficiu, potrivit normei speciale prevăzute de art. 485 alin. (3) C. proc. pen. doar cu privire la starea de arest a inculpaţilor, aşa că trimiterea la obligaţiile ce incumbă, în general, instanţelor judecătoreşti în privinţa măsurilor preventive nu este justificată.

Apoi, se observă că argumentul bazat pe „interpretarea coroborată” nu arată rațiunile pe baza cărora norma specială putea şi trebuia înlăturată de la aplicare în considerarea aplicării normelor de drept comun.

Tot, astfel, se constată că nu sunt expuse nici rațiunile potrivit cărora se apreciază ca fiind posibilă pronunţarea soluţiei privind starea de arest a inculpatului direct prin dispozitivul hotărârii date asupra apelului, în absenţa oricăror dezbateri sub acest aspect, încheierea din 9.02.2022, care face corp comun cu decizia penală nr. 300/A/2022 relevând că dezbaterile care au avut loc în prezenţa procurorului, inculpatului, părţilor vătămate şi a părţilor civile au purtat, exclusiv, asupra apelului declarat de unitatea de parchet nu şi în privinţa stării de arest a inculpatului.

Nici silogismul potrivit căruia norma generală impune judecătorului doar să se pronunțe, nu să mențină starea de arest a inculpatului, nu răspunde apărării recurentelor potrivit căreia norma specială nu prevede astfel și nici aceleia prin care s-a învederat că verificarea stării de arest nu mai era permisă instanţei de apel ulterior pronunţării deciziei nr. 300/A/2022, pe de o parte, pentru că soluţia de respingere a apelului semnifica reintrarea cauzei în faza de urmărire penală, ce beneficiază de o reglementare specială privind măsurile preventive şi, pe de altă parte, pentru că în faza urmăriri penale durata maximă a arestării preventive este limitată potrivit art. 236 alin. (4) C. proc. pen., limită acoperită prin ultima prelungire dispusă în dosarul asociat apelului nr. x/y/2020*/a7, care urma să fie atinsă în câteva zile şi care nu putea fi depăşită de instanţa de apel prin menţinerea arestării preventive peste această limită.

 Aceste din urmă apărări, contrar aprecierii instanţei disciplinare, se subsumau problematicii de drept ce a fost adusă în discuție prin actele de cercetare disciplinară întocmite de către inspectorii judiciari, nefiind susțineri care reprezintă, în esenţă, aprecieri personale, subiective ce nu sunt în concordanță cu interpretarea gramaticală, logică şi teleologică a respectivelor norme, astfel cum au fost înlăturate din analiză.

De altminteri, metodele de interpretare arătate sunt instrumente puse la îndemâna judecătorului care are a aplica normele de drept într-o cauză anume determinată şi a instanțelor de control judiciar, organele disciplinare având a analiza conduita persoanei cercetate prin raportare la fapta care ar semnifica  neconformarea, cu intenţie, la cerinţa normei de drept pretins încălcate, fără vreo justificare rațională.

 Prin urmare, când se invocă o justificare de către persoanele cercetate se verifică dacă este rațională, adică dacă este exprimată cu respectarea unor principii sistematice ce pot explica interpretarea pe care judecătorul a înţeles să o dea normei de drept pe care a aplicat-o, după caz, a înlăturat-o de la aplicare în cauza dedusă în concret judecăţii, prin raportare la situaţia de fapt particulară a acesteia, şi, după caz, tot astfel se înlătură, în mod rațional.

 În atare condiţii, cum recurentele şi-au subordonat conduita normei de procedură speciale prevăzute de art. 488 alin. (4) lit. a) din cod, a cărei aplicare în litigiul penal finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 300/A/21.03.2022 a Curţii de Apel X, Secţia I penală nu este combătută prin actele de cercetare disciplinară, se va constata exercitarea nefundamentată a acţiunii disciplinare pe temeiul art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 317/2004.

În consecinţă, vor fi înlăturate constatările contrare reţinute prin actele disciplinare în legătură cu pronunţarea deciziei menţionate, atât din perspectiva laturii obiective, cât şi a laturii  subiective a abaterii disciplinare constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă fundamentată pe omisiunea de pronunţare asupra stării de arest a inculpatului.

Cât privește fapta menţionată, prin actele disciplinare se dezvoltă şi un alt raţionament potrivit căruia faptul că recurentele au fost de rea-credinţă la momentul pronunţării deciziei penale nr. 300/A/21.03.2022 ar fi probat şi de conduita pe care au adoptat-o ulterior datei de 21.03.2022 în cadrul procedurilor judiciare ce au fost declanșate, succesiv, de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală.

Raţionamentul şi concluzia potrivit căreia recurentele au încălcat în dosarele nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 cu știință şi pentru rațiuni străine unui act de justiție imparțial şi corect normele de procedură penală de drept comun sunt, însă, greșite în considerarea celor ce succed.

Printr-o primă categorie de argumente se susţine că reaua-credinţă a recurentelor este probată de conduita adoptată cu ocazia soluţionării cererilor de îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite, respectiv, contestaţia la executare îndreptate de unitatea de parchet  împotriva deciziei nr. 300/A/21.03.2022.

Se învederează sub acest aspect pronunţarea  încheierii de şedinţă din data de 23.03.2022 în dosarul nr. x/y/2020* şi a deciziei penale nr. 312/A/24.03.2022 în dosarul nr. x/x/2022.

În privinţa nici uneia dintre cele două proceduri judiciare finalizate prin pronunţarea hotărârilor menţionate nu se identifică încălcarea de către recurente a vreunei norme de procedură penală dintre cele aplicate, actele disciplinare reţinând că reaua-credinţă a recurentelor este probată de o parte a considerentelor acestor hotărâri.

Din cuprinsul încheierii de şedinţă din 23.03.2022 sunt extrase şi redate următoarele considerente: instanţa de apel s-a pronunţat şi şi-a motivat soluţia în termenele procedurale, prin urmare atât înainte de încetarea de drept a măsurii preventive, care avea loc pe data de 28.03.2022, precum şi în respectarea dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. proc. pen., pentru ipoteza în care Ministerul Public formula propunere de prelungire a măsurii arestului preventiv.

Sunt redate şi considerentele: pe lângă faptul că verificarea măsurii preventive nu constituie o eroare materială, ci o chestiune de fond, instanţa de apel nu a omis să se pronunţe, ci a avut în vedere încadrarea  în durata măsurii preventive, pe care o menținuse anterior, anume prin încheierea de şedinţă din data de 28.01.2022.

Din cuprinsul deciziei penale pronunţate în dosarul nr. x/x/2022 sunt extrase şi redate următoarele considerente: constată că instanţa de apel s-a dezînvestit pe data de 21.03.2022, în timp ce arestul preventiv înceta de drept pe data de 28.03.2022, iar chestiunile pur administrative ulterioare, de restituire a dosarului la parchetul competent, excedează obligaţiilor de judecată şi nu justifică forțarea unor instituţii pentru a acoperi eventuale deficiențe de natură administrativă.

Invocarea considerentelor menţionate ca mijloc de probă în dovedirea relei-credinţe a recurentelor sub aspectul omisiunii de pronunţare în privinţa stării de arest a inculpatului prin decizia nr. 300/A/21.03.2022 este inadmisibilă în considerarea celor ce succed.

Prin hotărârile judecătoreşti din cuprinsul cărora au fost extrase fragmentele redate anterior au fost respinse, ca nefondate și/sau, inadmisibile, cererile de îndreptarea erorii materiale şi înlăturarea omisiunii vădite formulate la data de 23.03.2022 (încheierea de şedinţă din 23.03.2022), respectiv, contestaţia la executare formulată la data de 24.03.2022 (decizia penală nr. x/x/2022), ambele formulate de unitatea de parchet, ambele îndreptate împotriva deciziei penale nr. 300/A/2022, prin ambele solicitându-se constatarea omisiunii de pronunţare asupra stării de arest a inculpatului şi completarea deciziei cu o menţiune în sensul menţinerii stării de arest a inculpatului.

Atât încheierea de şedinţă din data de 23.03.2022, cât şi decizia penală nr. 312/A din data de 24.03.2022 sunt hotărâri judecătoreşti definitive potrivit art. 370 alin. (3) C. proc. pen., care nu au fost desfiinţate pe căile de atac expres prevăzute de lege, astfel că acestea beneficiază de prezumţia de adevăr judiciar inclusiv în faţa organelor disciplinare.

Or, reproducerea considerentelor unor hotărâri judecătoreşti definitive astfel, trunchiat şi într-o notă critică, nu este permisă, dat fiind că, în absenţa desfiinţării lor ori a identificării încălcării de către magistrat a unor norme de drept material ori procesuale în cadrul procedurilor în care au fost pronunţate, nu pot fi exprimate, fără a afecta principiul independenţei, suspiciuni privind corectitudinea raționamentelor judiciare expuse în cuprinsul unor astfel de hotărâri ori onestitatea judecătorilor care le-au pronunţat.

De altminteri, actele de cercetare disciplinară se rezumă a reproduce considerentele mai sus arătate şi, fără a critica explicit corectitudinea raționamentelor judiciare, formulează direct concluzia potrivit căreia, prin ele însele, aceste considerente probează reaua-credinţă a recurentelor în neincluderea în dispozitivul deciziei penale nr. 300/A/2022 a unei menţiuni privind starea de arest a inculpatului.

Or, concluzia logică care se impune, cât timp hotărârile arătate nu au fost desfiinţate în căile de atac şi cât timp nu s-a identificat vreo încălcare a normelor de procedură aplicate, este aceea că acestea au fost pronunţate potrivit legii, respectiv, că recurentele şi-au subordonat conduitele normelor de drept reţinute a fi incidente, prevăzute de art. 278 (îndreptarea erorilor materiale), de art. 279 (înlăturarea unor omisiuni vădite) şi de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. (contestaţia la executare).

Prin urmare nu se poate susţine rațional că procedând astfel, respectând dispoziţiile legale incidente procedurilor derulate ulterior datei de 21.03.2022, proceduri ce nu aveau ca obiect pronunţarea asupra stării de arest a inculpatului, conduitele conforme legii ale recurentelor ar pune în evidenţă exercitarea funcţiei de judecător cu rea-credinţă cu ocazia pronunţării unei alte hotărâri, anume a deciziei nr. 300/21.03.2022.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, considerentele extrase fin hotărârile judecătoreşti definitive expuse anterior vor fi înlăturate, nefiind de admis a fi administrate ca dovezi ce ar releva raționamente judiciare greșite ce ar proba exercitarea funcţiei cu rea-credinţă de către recurente într-un alt dosar.

Instanţa disciplinară reţine, în contextul reproducerii considerentelor mai sus arătate, distinct, că reaua-credinţă a recurentelor ar fi probată de folosirea de către acestea în legătură cu unele activităţi care le-ar incumba (nespecificate) a sintagmei „chestiuni pur administrative ulterioare”, apreciind greşit că ar exceda activităţii de judecată, respectiv, a sintagmei „dezînvestirea instanţei”.

Se apreciază că folosirea acestor sintagme probează, deopotrivă, raportarea greşită a recurentelor la obligaţiile impuse de statutul deţinut şi conturează o atitudine de indiferență faţă de interesul public, general.

Actele disciplinare relevă, totodată, efectuarea de verificări la compartimentul  executări penale din cadrul Secţiei I Penale a Curţii de Apel X, potrivit cărora dosarul nr. x/y/2020* a fost primit în data de 21.03.2022, în jurul orei 16:10, pentru introducerea soluţiei în sistemul informatic, care s-a realizat  în aceeaşi zi şi comunicarea extrasului instanţei de executare.

Referitor la aceste aspecte, cu privire la care nu se formulează concluzii precise, ci se sugerează vinovăţia recurentelor, se impun următoarele precizări.

Activităţile ce se desfăşoară la nivelul compartimentelor instanţei ulterior pronunţării hotărârilor judecătoreşti şi în cadrul cărora se realizează şi remiterea materială a dosarelor între instanţe şi/sau parchet nu pot fi puse în legătură cu atribuţiile judecătorilor ori cu normele de procedură.

Aceste activităţi sunt administrative şi se desfăşoară de personalul instanţelor, altul decât judecătorii, potrivit normelor edictate prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, sub titulatura „Circuitul dosarelor”.

Prin urmare, sintagma „chestiuni pur administrative ulterioare” distinge între activităţile de  judecată şi aceste activităţi administrative.

Or, eventuale disfuncționalități ivite pe acest circuit se rezolvă tot pe cale administrativă, la cererea persoanelor interesate şi cu respectarea prevederilor regulamentare, neputând fi asimilate unor încălcări a normelor de procedură ori unor impedimente de ordin procesual în calea sesizării instanțelor de judecată, astfel că nu prezintă relevanţă din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De altminteri, legea de procedură nu leagă producerea de efecte juridice, în principiu, de momentul remiterii dosarului între compartimentele instanţei ori între instanțe sau/și organele judiciare, ci de momentul pronunţării, după caz, comunicării hotărârii judecătoreşti, respectiv, de momentul înregistrării sesizărilor/cererilor pe rolul instanței de judecată. 

Totodată, pronunţarea unei hotărâri definitive într-o cauză determinată semnifică dezînvestirea instanţei de judecată, ceea ce, în termenii legii, înseamnă că după pronunţarea hotărârii judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale şi că hotărârea pronunţată produce efectele pe care legea le leagă de mențiunile statuate prin dispozitiv, fără vreo legătură cu operațiunile administrative ce se desfăşoară în legătură cu predarea fizică a dosarelor.

Spre deosebire, atribuţiile judecătorului țin de funcţia judiciară cu care este învestit şi pe care trebuie să o exercite în condiţii de imparţialitate, nefiind admis să fie puse în legătură cu activităţile administrative interne ori cu normele de procedură pe temeiul normelor disciplinare.

 În concluzie, vor fi înlăturate constatările privitoare la aspectele de fapt examinate în precedent, plasate în timp ulterior datei de 21.03.2002, ca fiind nefundamentate pe temeiul legii, şi, tot astfel, şi concluzia, greşită, potrivit căreia ar proba dincolo de orice dubiu, împrejurarea că pârâtele judecător, cu rea-credinţă, au acceptat ca, prin neaplicarea dispoziţiilor legale ce obligă instanţa de apel să se pronunţe, prin hotărâre, asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive, arestarea preventivă a inculpatului E. va înceta de drept la data de 28.03.2022.

De altminteri, astfel formulată, concluzia nu poate fi primită pentru că induce ideea, inacceptabilă, că fapta imputată recurentelor nu constă în omisiunea de se fi pronunțat asupra măsurii preventive aşa cum este descrisă în analiza privind latura obiectivă, ci în omisiunea de a fi pronunțat soluția de menținere a stării de arest, irelevant dacă circumstanţele particulare ale cauzei şi normele de procedură incidente permiteau, căci numai astfel această măsură putea să transcendă zilei de 28.03.2022.

Pe de altă parte, vinovăţia persoanelor cercetate disciplinar nu poate fi probată, cum eronat se reţine, nici prin punerea în legătură a hotărârilor definitive pronunţate în dosarele nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 cu încheierea pronunţată în data de 28.03.2022 în dosarul nr. x/y/2022/a1.1 al Tribunalul X, Secţia I penală.

Prin încheierea din 28.03.2022, judecătorul de cameră preliminară a constatat, pe temeiul art. 348 şi art. 207 alin. (1) C. proc. pen., decăderea organelor judiciare din dreptul de a mai proceda la verificarea măsurii arestului preventiv dispuse faţă de inculpat, măsura încetând în condiţiile art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Pronunţarea acestei soluţii nu semnifică faptul că hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 ar fi nelegale şi nici faptul că dacă în aceste dosare s-ar fi dispus, indiferentă fiind perioada de timp, menținerea stării de arest a inculpatului, judecătorul de cameră preliminară, sesizat prin rechizitoriu de către organele de urmărire penală, verificând măsura preventivă, ar fi dispus cu certitudine, la rându-i, menținerea stării de arest a inculpatului.

Cu alte cuvinte, nu se poate reţine, rațional, că prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 recurentele ar fi consimțit la pronunţarea hotărârii din dosarul nr. x/y/2022/a1.1 al Tribunalul X.

Date fiind consecinţele pe care le produce, răspunderea disciplinară se angajează pentru fapte precis determinate constând în încălcarea cu ştiinţă a normelor de procedură în scopul vătămării unei persoane, nu pe bază de speculații, profitând de împrejurări, privind soluţiile care, în opinia organelor disciplinare, ar fi putut fi pronunţate de judecătorii cercetați disciplinar sau de alți judecători în alte dosare, dar care nu au fost astfel pronunțate.

De altminteri, observând motivarea încheierii din 28.03.2022 rezultă că împrejurarea neverificării stării de arest în dosarul nr. x/y/2020* a fost învederată judecătorului de cameră preliminară care a reţinut că acest aspect nu este de natură a conduce la concluzia că nu se mai aplică art. 207 alin. (1) C. proc. pen., natura termenului prevăzut de această normă de drept şi sancţiunea aplicabilă în caz de nerespectare fiind lămurite prin deciziile Curţii Constituţionale indicate.

S-a reţinut, totodată, că procedurii desfăşurate în faţa sa nu-i sunt aplicabile prevederile art. 271 C. proc. pen. motivat de faptul că termenul supus verificării priveşte un act procesual (trimiterea în judecată) ce trebuia efectuat cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive, context în care actul procedural (rechizitoriul) era obligatoriu a fi înregistrat la instanţă cu respectarea termenului legal, neînregistrarea având consecinţe în privinţa dreptului la apărare al inculpatului, apreciat a fi fost încălcat.

Rezultă că prin încheierea menţionată nu s-a reţinut încălcarea normelor de procedură prin neverificarea stării de arest a inculpatului în dosarul nr. x/y/2020*, dosar în care instanţa de apel, de altminteri, nu era învestită prin rechizitoriu, ci se evidenţiază faptul că examinarea sancţiunii decăderii a fost subsumată acestui act procedural, rechizitoriul, rațiunile sesizării, astfel, pentru menţinerea arestării preventive a inculpatului de către procuror, prin rechizitoriu şi cu depăşirea termenului procedural, excedând analizei ce se efectuează pe temeiul normelor disciplinare în cauza pendinte.

Printr-o a doua categorie de argumente, instanţa disciplinară reţine că reaua-credinţă a recurentelor în neluarea măsurii arestării inculpatului este probată şi de comportamentele pe care le-au adoptat în şedinţa din 24.03.2022 în care s-a judecat contestaţia la executare, după cum urmează.

Se reţine că recurenta care a prezidat şedinţa a inițiat cu procurorul de şedinţă un dialog neprocedural şi care denotă o atitudine vindicativă faţă de demersul juridic întreprins de Ministerul Public, ignorând faptul că această instituție poate solicita instanțelor judecătoreşti luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpați potrivit art. 223 alin. (2) C. proc. pen.

Sunt redate afirmațiile recurentei care a prezidat şedinţa, după cum urmează: „Spuneți, doamna procuror, ce mai vreți de la viața noastră? (...) pentru că ne bombardați cu cereri pentru o chestiune administrativă pentru care instanţa nu răspunde, ca instanţă. (...) v-am spus că ne-am pronunțat în termen, atât în termenul arestului preventiv anterior, care se împlinea pe 28, cât şi în acel termen de 5 zile pentru a sesiza Tribunalul. (...) asta vreau să îmi explicați, doamna procuror, dacă tot ne-ați adus în sală astăzi. (...) nu credeți că este cam mult?”.

În susţinerea relei-credinţe se invocă şi comportamentul inadecvat al recurentelor care au aplicat amenda judiciară procurorului care a redactat contestaţia la executare, reţinându-se că au urmărit ca prin măsura dispusă, să dea o „lecţie” procurorului, sub motivul nejustificat că inițierea căii de atac reprezintă „un real abuz de drept, prin insistența procedurală”.

Nici aceste argumente şi nici concluzia nu pot fi primite.

Dialogul redat relevă, necontestat, iritarea recurentei care a prezidat ședința produsă de faptul declanșării în zile consecutive, pe căi procedurale diferite, de dezbateri având acelaşi obiect şi acelaşi scop, completarea deciziei penale nr. 300/A/2022 cu o dispoziție suplimentară de menținere a stării de arest a inculpatului, însă, prin conţinut, nu poate fi apreciat a fi vindicativ, astfel cum se reţine prin hotărârea recurată şi nici de natură a proba lipsa de onestitate a judecătorilor în adoptarea hotărârii pronunţate, cum se sugerează.

Nici modul de exprimare simplu, comun al recurentei care a prezidat şedinţa, adoptat, posibil, în considerarea prezenței în sala de judecată doar a judecătorilor cauzei şi a procurorului de şedinţă, deşi nepotrivit cu solemnitatea ce trebuie să caracterizeze dezbaterile judiciare desfăşurate chiar şi absenţa publicului, nu sprijină aserțiunile exhibate privind reaua-credinţă.

Pe de altă parte, deşi se afirmă, nu este arătată norma de procedură pretins încălcată de recurente în şedinţa din 24.03.2022, trimiterea la atribuţiile specifice ale Ministerului Public ori la dispoziţiile art. 223 alin. (2) C. proc. pen. nefiind utilă analizei cât timp dezbaterile au purtat, în limitele învestirii, asupra unei contestaţii la executare, nu asupra măsurii arestării inculpatului care, de altminteri, nu era prezent.

Cât priveşte sancţiunea dispusă prin hotărârea pronunţată, actele de cercetare nu relevă temeiurile pe baza cărora se reține că aplicarea amenzii judiciare ar fi urmărit alt scop, nu acela expus în considerentele hotărârii, anume sancționarea abuzului procesual în considerarea formulării de către procuror a contestaţiei la executare pe baza aceloraşi argumente invocate şi în cererile formulate/judecate în ziua precedentă.

Rezultă că în şedinţa din 24.03.2022 dezbaterile s-au desfășurat cu participarea procurorului M. şi că măsura amendării a fost dispusă prin hotărârea pronunţată în privinţa procurorului F. care a inițiat, în reprezentarea unităţii de parchet, contestaţia la executare.

Prin urmare, justificarea măsurii se identifică doar în considerentele deciziei nr. 312/A/24.03.2022, după cum urmează: De asemenea, având în vedere faptul că, după comunicarea administrativă şi după respingerea cererilor de îndreptare eroare materială şi de înlăturare omisiune vădită, procurorul a invocat aceleaşi argumente, dar folosind căi procedurale diferite, Curtea constată că formularea unei multitudini de sesizări, cu aceeaşi motivare, constituie un real abuz de drept, prin insistența procedurală.

Se observă că motivarea expune o justificare rațională a măsurii amendării în acord cu conceptul normei de drept apreciate de recurente a fi incidentă conduitei procurorului şi că este formulată în termeni juridici, astfel că nu poate fi evaluată, în absenţa altor elemente, ca fiind o „lecție” pe care recurentele ar fi urmărit să o dea procurorului, aşa cum neargumentat se reţine.

Aşa fiind, cum constatările instanţei disciplinare privind dezbaterile desfăşurate în şedinţa din 24.03.2022 se subsumează unor aprecieri care nu se fundamentează pe elemente de fapt obiective, acestea nu pot susţine neconformitatea conduitelor recurentelor cu reguli procedurale.

Prin urmare, nici privite singular şi nici prin punerea în legătură cu cele analizate în precedent, conduitele din şedinţa din 24.03.2022 nu susţin concluzia privind reaua-credinţă a recurentelor în derularea procedurilor judiciare din dosarele nr. x/y/2020* şi nr. x/x/2022 şi nu pot fundamenta, în absenţa unei/unor încălcări a normelor de procedură reţinerea abaterii revăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, se va constata exercitarea neîntemeiată a acţiunii disciplinare împotriva recurentelor sub aspectul omisiunii de pronunţare prin decizia penală nr. 300/A/21.03.2022 şi/sau şi prin încheierea penală din 23.03.2022 şi decizia penală nr. 312/A/24.03.2022 asupra stării de arest a inculpatului din dosarul nr. x/y/2020* al Curţii de Apel X, Secţia I penală inclusiv din perspectiva comportamentelor examinate în precedent.

Subsumat abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 317/2004 se reţine că recurentele au încălcat şi prevederile art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., arătându-se că este dovedită prin probele administrate şi argumentele expuse, pe larg, în considerentele hotărârii.

Norma sancţionează ca abatere judiciară abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanții legali ai acestora ori consilierii juridici.

Examinând considerentele, se constată că în privinţa acestei fapte instanţa disciplinară a prezentat situaţia de fapt, reţinând că prin decizia penală nr. 312/A/24.03.2022, doamnele judecător A. şi B. (...) au aplicat o amendă judiciară în cuantum de 3.000 lei procurorului F., apreciind că are calitatea de reprezentant al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de investigare a infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală.

Apoi, au fost reproduse prevederile art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., ce au fost invocate ca şi temei de drept pentru sancționarea procurorului în dosarul nr. x/x/2022, precum şi prevederile art. 29, art. 30 şi art. 32 C. proc. pen.

În final, s-a concluzionat că din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate anterior rezultă că procurorul nu are calitate de parte în procesul penal, astfel că prevederile art. 283 alin. 4 lit. n) C. proc. pen. nu erau aplicabile în respectiva cauză şi că recurentele au dat eficienţă dispoziţiilor legale enunţate într-un scop contrar celui urmărit de legiuitor (...) reţinând că activitatea procurorului constituie un real abuz de drept prin insistența procedurală de a formula o multitudine de sesizări.

Astfel descrisă şi argumentată abaterea, exercitarea acţiunii disciplinare pe temeiul art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 317/2004 este inadmisibilă în considerarea celor ce urmează.

Verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti se realizează, exclusiv, prin intermediul căilor de atac, acesta fiind scopul instituirii lor prin codurile de procedură civilă sau penală.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 129 din Constituţia României care prevăd următoarele: Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Tot astfel a statuat şi Curtea Constituţională, prin deciziile pronunţate, subliniind că dispoziţiile art. 99 lit.t) din Legea nr. 303/2004 nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, care sunt şi rămân supuse doar căilor de atac şi nici nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, decizia nr. 588 din 19 iunie 2007).

Prin urmare,  reţinerea abaterii disciplinare art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 nu se poate întemeia valabil exclusiv pe constatări care pun în discuţie nelegalitatea hotărârii pronunţate de persoanele cercetate, urmare a unei alte interpretări date legii aplicate de către organele disciplinare.

Aceasta, întrucât, invalidând astfel, pe cale de interpretare a legii,  raţionamentul logico-judiciar expus în hotărâre, organele disciplinare pun în discuţie, în realitate, nelegalitatea soluţiei care se sprijină pe acesta, soluţie care poate fi controlată doar prin intermediul căilor de atac, potrivit legii.

De altfel,  disocierea formală a soluţiei de considerentele de drept care o explică exhibată prin hotărârea recurată, argumentată prin aceea că norma disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 ar permite examinarea conduitei magistratului prin prisma interpretării date legii aşa cum este expusă în cuprinsul acestor considerente, nu şi a soluţiei, este artificială şi produce o distorsionare evidentă a scopului normei disciplinare de natură a genera încălcarea principiul independenței judecătorilor şi supunerii lor numai legii, garanția fundamentală a unei corecte judecăţi.

Norma disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I se coroborează cu art. 99¹ alin. (1) din lege care prevede, explicit, condiţiile ce trebuie verificate şi îndeplinite pentru angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor sub aspectul abaterii constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, evidențiind elementele care fac diferenţa între controlul judiciar şi controlul disciplinar.

Controlul judiciar urmăreşte corectarea greșelilor săvârşite de către instanţele de judecată sau de alte organe cu activitate jurisdicțională cu prilejul aprecierii împrejurărilor de fapt ori a greșitei aplicări a legii la cauza dedusă judecăţii, irelevantă fiind conduita magistraţilor care le-a săvârşit.

Spre deosebire, controlul disciplinar efectuat pe temeiul art. 99 lit. t) urmăreşte sancționarea conduitei magistratului când se constată că greșeala de judecată a fost săvârşită cu intenţie, magistratul urmărind/acceptând vătămarea unei persoane, ori prin nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept care stau la baza greșelii de judecată.

Prin urmare nu orice greşeală de judecată, irelevant dacă aceasta este sau nu constatată de instanţa de control judiciar, fundamentează exercitarea acţiunii disciplinare pe temeiul art. 99 lit. t) din lege.

Art. 99¹ alin. (1) cu care se coroborează art. 99 lit. t) teza I impune în sarcina organelor disciplinare, prin ipoteză, cercetarea normei de drept a cărei încălcare le este sesizată şi, prejudicial, identificarea scopului reglementării, anume dacă prin respectiva normă legiuitorul a urmărit să garanteze şi protecţia unor drepturi fundamentale, în caz afirmativ dreptul urmând a fi precis indicat.

Verificarea este necesară dat fiind că doar încălcarea unor norme de drept prin care se garantează exerciţiul drepturilor/libertăţilor fundamentale se poate produce vătămarea la care face trimitere art. 99¹ alin. (1) condiționând, astfel, angajarea răspunderii disciplinare doar a magistratului care le-a încălcat cu ştiinţă, săvârșind o greşeală de judecată prin care a urmărit/acceptat vătămarea unei persoane care se identifică explicit.

Aşa fiind, cum nu orice dispoziţie de drept material ori procesual este edictată în scopul garantării drepturilor/libertăţilor fundamentale ale omului, rezultă că mecanismul răspunderii disciplinare pe temeiul art. 99 lit. t) din lege nu poate fi declanșat pentru încălcarea/nesocotirea oricărei norme de drept.

Or, în speţă, instanţa disciplinară nu a examinat niciuna dintre cerinţele prevăzute de art. 99¹ alin. (1) din lege în privinţa faptei constând în încălcarea prevederilor art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.

Sub acest aspect, considerentele hotărârii recurate expun succint argumentele reţinute prin încheierea din 4.04.2022 de instanţa de control judiciar care a dispus anularea amenzii, anume că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 29 şi art. 32 alin. (2) C. proc. civ. se deduce că procurorul nu este parte în înţelesul art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., acesta făcând parte din organele judiciare specializate ale statului care realizează activitatea judiciară.

Astfel argumentată sancționarea disciplinară, se induce ideea, de neacceptat, că în privinţa soluţiei de amendare s-a efectuat şi un al doilea control judiciar, în paralel, şi de către instanţa disciplinară şi, astfel, concluzia că justiţia nu se realizează doar prin instanţele judecătoreşti, ci şi de instanţa disciplinară.

Totodată, se induce şi ideea, greşită, că desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în căile de atac permite exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorului care a pronunţat hotărârea desființată exclusiv pe baza temeiurilor de drept reţinute de instanţa de control judiciar.

Or, aducând în discuţie pe tărâm disciplinar problema de drept dezlegată  diferit de cel două instanţe, art. 99¹ alin. (1) din Legea nr. 303/2004 obliga organele de cercetare disciplinară să identifice, cu claritate, care este scopul urmărit de legiuitor şi dreptul fundamental protejat prin edictarea normei de drept prevăzute de art. 283 alin. (4) lit. n) din cod prin care se sancţionează abuzul procesual.

Aceasta, întrucât, în absenţa identificării unui astfel de drept, nu se poate susţine, rațional, că prin aplicarea amenzii judiciare recurentele au urmărit ori acceptat vătămarea unei persoane într-un drept fundamental.

Verificarea avea a ţine seama circumstanţele factuale particulare exhibate de dosarul penal ce relevă că amenda a fost aplicată procurorului în considerarea dată de judecător conduitei acestuia, apreciată a fi neconformă regulilor de procedură, neputându-se susţine că există garantat un drept de a exercita, indiferente calitatea şi circumstanțele, totalitatea căilor de atac prevăzute de lege împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive.

În cazul identificării unui drept fundamental garantat prin edictarea art. 283 alin. (4) lit. n) din cod în persoana procurorului amendat, art. 99¹ alin. (1) impunea a se stabili şi dacă textul de lege este clar şi precis din perspectiva destinatarilor ori necesită interpretare, iar în caz afirmativ, evaluarea şi a celorlalte norme de procedură penală cu care s-a reţinut că acesta se coroborează.

Or, reproducerea prevederilor art. 32 C. proc. pen. care definesc părţile, arătând la alin. (1) că: „Părţile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară”, iar la alin. (2) că: „Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente”, respectiv, art. 29 potrivit căruia „Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecții procesuali principali, precum şi alți subiecți procesuali”, în absenţa unei evaluări şi concluzii privind claritatea acestor prevederi, nu explică aprecierea potrivit căreia este nejustificată confuzia pretins săvârşită de recurente între calitatea de parte şi cea de participant în privinţa procurorului, astfel încât să fie înţeleasă şi de un observator neutru.

 Dat fiind că aplicarea art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen. impunea interpretarea coroborată cu normele de drept mai sus arătate, având în vedere şi justificarea invocată de recurente, devenea utilă cercetarea practicii judiciare şi a doctrinei, inclusiv a jurisprudenţei instanţei constituţionale (norma făcând obiectul controlului de constituţionalitate) şi identificarea orientărilor jurisprudenţiale şi doctrinare cât priveşte destinatarii săi, anume doar părţile, în înţelesul restrâns dat noţiunii de art. 32 alin. (2) sau şi participanții definiți la art. 29 din cod.

 Toate aceste constatări erau necesare pentru a se ajunge la formularea unei concluzii privind existenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din lege, astfel că, în absenţa oricăror verificări, instanţa de recurs este pusă în imposibilitate de a exercita controlul privind legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate în privinţa pretinsei încălcări a normei de drept menţionate.

 Prin urmare, cum instanţa disciplinară a apreciat, greşit, că abaterea disciplinară poate fi reţinută exclusiv pe cale de interpretare a normei prevăzute de art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen., respectiv, prin raportare la interpretarea diferită dată acestei norme de instanţa de control judiciar, vor fi înlăturate, în totalitate, constatările contrare statuate prin hotărârea recurată, cu consecinţa respingerii acţiunii disciplinare exercitate sub acest aspect.

 În acest context al analizei se impune menţiunea că urmărirea sau acceptarea vătămării unei persoane în drepturile fundamentale constituie o cerință intrinsecă normei de drept prevăzută de art. 99^l alin. (1) din Legea nr. 303/2004, necesar a fi îndeplinită pentru constatarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din lege.

Cerinţa se verifică prin corelare cu fapta concretă imputată persoanei cercetate disciplinar ca semnificând încălcarea normei de drept material şi procesual şi nu se confundă cu consecinţele care sunt produse de săvârşirea oricăreia dintre abaterile prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, anume deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei ca sistem şi serviciu public.

Imaginea justiției, de altminteri, este un concept care relevă încrederea publicului în sistemul judiciar şi care se construiește printr-o bună comunicare atât în interiorul, cât și în afara sistemului judiciar, inclusiv din perspectiva aplicării normelor de drept relative la răspunderea și sancționarea disciplinară a magistraților, responsabilitatea îmbunătățirii acesteia incumbând tuturor instituțiilor juridice care au a-și exercita atribuțiile conferite în conformitate cu legea şi în limitele prevăzute de aceasta.

 

Or, cât priveşte cerinţa relativă la vătămare, actele disciplinare din cauza pendinte nu relevă examinarea concretă nici în privinţa primei fapte cercetate ca abatere disciplinară, cu privire la care nu s-a identificat nici dreptul  fundamental  a cărui vătămare s-ar fi urmărit ori acceptat de către recurente şi nici titularul dreptului.

Sub acest aspect, se face trimitere, în termeni generali, la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţia României care definesc Ministerul Public și la îndrituirea acestei instituții de a solicita instanțelor judecătoreşti luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpați, potrivit art. 223 alin. (2) C. proc. pen. şi se sugerează că aceasta ar fi fost împiedicat în formularea unor astfel de sesizări.

Or, Ministerul Public este parte a autorităţii judecătoreşti care își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, prin intermediul cărora participă în procesul penal în reprezentarea societăţii, proces guvernat de reguli și principii, printre care principiile legalității, separării funcțiilor judiciare și al dreptului la apărare prevăzute art. 2, art. 3 şi art. 10 C. proc. pen., care se impun, deopotrivă, şi judecătorului şi procurorului.

Aceste reglementări confirmă faptul că Ministerul Public reprezintă interesele societăţii în procesul penal, însă nu susţin concluzia că ar fi abilitat să reprezinte interesele acesteia şi în procesul disciplinar, aceasta în absenţa vreunei vătămări a drepturilor fundamentale ale unei persoane produse prin pretinsa încălcare de către judecători/procurori a unor norme de drept.

Aşa fiind, pe temeiurile de drept mai sus arătate, această instituție nu poate fi asimilată persoanei ce poate fi vătămată sub motiv că reprezintă interesele societăţii în procesul penal, cerinţa normei disciplinare prevăzută de art. 99¹ alin. (1) fiind formulată în termeni preciși care exclud interpretarea.

Pe de altă parte, actele disciplinare nu identifică vreo împiedicare a Ministerului Public, prin PICCJ - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală în exercitarea drepturilor recunoscute de normele de procedură penală nici în dosarul nr. x/y/2020*, cu ocazia dezbaterilor care au precedat pronunțarea deciziei penale nr. 300/A/2022 şi nici ulterior, până la momentul pronunţării deciziei, şi nici pe cale separată, prin sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi ori a judecătorului de cameră preliminară.

Totodată, nu se identifică niciun refuz de primire/înregistrare a cererilor formulate în zilele de 23.03.2022 şi 24.03.2022 îndreptate împotriva deciziei penale nr. 300/A/2022, astfel că, date fiind limitele procesului disciplinar, orice alte aprecieri care excedează conținutului constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, nu sunt permise.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 18 ianuarie 2023, va admite recursul declarat împotriva hotărârii nr. 4J din 15 martie 2023, şi, cu majoritate, va casa hotărârea recurată iar, în rejudecare, va respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva recurentelor sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

 

Cu unanimitate,

Respinge recursul declarat de recurentele A. şi B. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2023 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022.

Admite recursul declarat de recurentele A. şi B. împotriva hotărârii nr. 4J din 15 martie 2023 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022.

 

 

În majoritate:

Casează hotărârea atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.

  

 

Cu opinia separată a doamnelor judecător N. şi O., în sensul

Casării, în parte, a hotărârii nr. 4J din 15 martie 2023 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022, cu consecinţa aplicării pârâtelor a sancţiunii disciplinare constând în retrogradarea în grad profesional, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. d)¹ din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

 

 

Opinie separată

 

Înțelegem să ne exprimăm convingerea contrară față de opinia majoritară în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, apreciind că aceasta a fost în mod just reținută în sarcina ambelor recurente.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată,  constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință”, noțiune care este definită de art. 99¹ din același act normativ în sensul că,  „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți, legiuitorul a circumscris sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la care face referire textul legal citat, faptelor de o gravitate deosebită, de natură să producă o vătămare gravă atât a drepturilor părților, cât și a imaginii justiției.

            Din perspectiva laturii obiective, în conținutul constitutiv al acestei abateri disciplinare pot intra: adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi legale sau pe baza unei erori evidente, pentru care un observator rezonabil și imparțial (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, ca și acele fapte care excedează raționamentului logico-juridic al judecătorului și constau într-o înfrângere a finalității normelor care consacră regulile după care se realizează judecata. Altfel spus, se poate reţine existenţa acestei abateri doar în ipoteza în care există o vădită contradicţie între conținutul dispoziţiilor legale aplicabile în materia dedusă judecății şi măsurile dispuse de judecător în cauza respectivă.

Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând eventualitatea producerii unei vătămări.

Se impune, astfel, concluzia că verificarea existenței elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție trebuie să urmărească în mod necesar identificarea, în concret, a dispozițiilor de drept material sau procesual aplicabile într-o anumită cauză, a modului în care aceste dispoziții au fost aplicate de către judecător și, corelativ, atât a existenței vătămării intereselor părților și/sau a interesului general, cât și a intenției sau a acceptării posibilității producerii unei asemenea vătămări.

 În speță, în sarcina recurentelor s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință, motivat de faptul că, pe de o parte, învestite fiind cu soluționarea dosarului nr. x/y/2020*, prin decizia penală nr. 300 din 21.03.2022 au respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței penale nr. 1363/06.12.2021 a Tribunalului X – Secția I penală și, în temeiul dispozițiilor art. 424 alin. (3) C. proc. pen., au dedus reținerea și arestarea preventivă  de la data de 12.08.2019 la zi, fără a se pronunța și asupra măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpatul E. iar, pe de altă parte, în cadrul dosarului nr. x/x/2022, au încălcat dispozițiile art. 283 alin. (4) C. proc. pen. care reglementează situațiile și condițiile în care instanța poate aplica amenda judiciară în cursul judecății procesului penal.

            În ceea ce privește prima faptă reținută, prin memoriul de recurs s-a susținut, pe de o parte, că normele de la art. 420 alin. (11) C. proc. pen. se referă la aplicabilitatea în apel a regulilor de la judecata în fond, prin urmare la procedura în fața instanței, iar nu la soluțiile ce pot fi pronunțate, așa încât în mod eronat opinia majoritară a instanței disciplinare a reținut  aplicabilitatea  art. 399 alin. (1) și a art. 404 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., dat fiind că acestea se referă la obligații ce incumbă instanței de fond sub aspectul pronunțării asupra măsurilor preventive, la fel ca și art. 485 alin. (3) C. proc. pen., care se referă la soluția instanței de fond în cazul intervenirii acordului de recunoaștere a vinovăției iar, pe de altă parte, că în apel trebuie avute în vedere dispozițiile art. 420 alin. (11) raportate la cele ale art. 404 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora prima dispoziție din conținutul dispozitivului hotărârii constă în soluția dată asupra acțiunii penale, urmată de altele, prevăzute la alin. (4) al aceluiași articol, printre care măsurile preventive, potrivit art. 404 alin. (1) lit. a) din același act normativ. Prin urmare, recurentele au susținut că evaluarea măsurii de prevenție are loc numai prin raportare la soluția asupra acțiunii penale așa încât, dat fiind că soluția dispusă în apel a validat-o pe cea de la fond, de trimitere a cauzei la procuror, respectiv de reîntoarcere în faza de urmărire penală, instanța nu putea să mențină prin decizie măsura arestării preventive întrucât ar fi încălcat dispozițiile art. 236 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora durata arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși 180 de zile, iar până la împlinirea acestei durate ar mai fi fost doar 4 zile.

            De asemenea, au mai susținut recurentele că în procedura specială, derogatorie de la procedura comună, privind acordul de recunoaștere a vinovăției, art. 488 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., care a constituit temeiul de drept al soluției din apel, nu prevede obligația instanței de a se pronunța asupra măsurii preventive, așa cum se statuează, în mod expres, la celelalte două litere, b) și c), care fac trimitere la dispozițiile art. 485 C. proc. pen., privind elementele soluției instanței de fond.

            În ceea ce privește prima categorie de critici invocate, Înalta Curte, în opinie minoritară reține, sub un prim aspect, că poziția procesuală a recurentelor este contradictorie: mai întâi se susține faptul că dispozițiile referitoare la obligativitatea pronunțării asupra măsurilor preventive sunt aplicabile doar la judecata în primă instanță, nu și la judecata în apel, pentru ca mai apoi să se susțină împrejurarea că aceste dispoziții (cu excepția art. 399 C. proc. pen.) sunt aplicabile în apel, însă  evaluarea măsurii preventive de către instanța de apel se face doar prin raportare la soluția pronunțată.

            Analizând aceste susțineri, instanța supremă constată, în primul rând, faptul  că, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (11) C. proc. pen., la judecata apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu există dispoziții contrare. Or, atâta timp cât în cuprinsul art. 424 alin. (2) C. proc. pen. se statuează că „Instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit dispozițiilor referitoare la conținutul sentinței”, rezultă cu puterea evidenței împrejurarea că nu există nicio dispoziție procedurală contrară care să excludă aplicarea în apel a dispozițiilor incidente la prima instanță, referitoare la pronunțarea asupra măsurilor preventive, ci, dimpotrivă, textul obligă instanța de apel să se pronunțe și cu privire la aceste măsuri, critica formulată de recurente, sub acest prim aspect, fiind nefondată.

            Ca urmare, concluzia care se impune este acea că normele procedurale reținute de instanța disciplinară ca fiind încălcate de către recurente erau incidente în cadrul judecății apelului, după cum, de altfel, au concluzionat chiar recurentele în subsidiar, deși nu au acceptat aplicabilitatea art. 399 C. proc. pen.

            Sub un al doilea aspect, recurentele, acceptând faptul că instanța de apel avea obligația pronunțării asupra măsurilor preventive, au susținut împrejurarea că nu ar fi putut menține măsura arestării preventive întrucât, astfel, s-ar fi încălcat dispozițiile art. 236 alin. (4) C. proc. pen. referitoare la durata maximă a acestei măsuri în cursul urmăririi penale.

            În acest context, se impune precizarea că instanța disciplinară nu a reținut existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție prin raportare la împrejurarea că în respectivul dosar penal nu ar fi fost menținută starea de arest a inculpatului, fiind dincolo de orice ambivalență și dispută faptul că  judecătorul nu poate fi sancționat pentru modul în care interpretează și aplică legea la situația de fapt stabilită într-un anumit caz dedus judecății; instanța disciplinară a reţinut abaterea prin raportare la conduita recurentelor, circumscrisă nerespectării deliberate a unor obligații legale, respectiv a celor care instituiau îndatorirea acestora de a se pronunța, prin decizia din apel, asupra măsurii în discuție, dispuse pe parcursul procesului penal față de inculpat, în sensul menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a acesteia.

            Din această perspectivă, aspectele invocate de recurente în apărare, referitoare la durata măsurii preventive în cursul urmăririi penale, nu numai că nu sunt de natură a înlătura vinovăția acestora, sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare reținute în sarcina lor, ci, dimpotrivă, conduc la întărirea convingerii că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri.

Astfel, recurentele susțin, pe de o parte, că de la data rămânerii definitive a soluţiei instanței de fond, de trimitere a dosarului la procuror în vederea continuării urmăririi penale, respectiv de la data de 21.03.2022 la care s-a pronunțat decizia din apel, cauza a revenit în faza de urmărire penală - în cadrul căreia durata arestării preventive nu poate depăși 180 de zile şi din care, la data deciziei, mai rămăseseră doar 4 zile -, iar, pe de altă parte, că  măsura arestului prevenit dispusă anterior de instanța de apel era valabilă până pe data de 28.03.2022. Or, dacă, așa cum susțin recurentele, de la data de 21.03.2022 cauza se afla în faza urmăririi penale, în care starea de arest a inculpatului mai putea fi menținută pe o durată de cel mult 4 zile, situația de fapt relevată de acestea impunea, cu atât mai mult, obligația pronunțării lor cu privire la o măsură preventivă ce îngloba potenţialul de a depăşi limita legală.

De asemenea, și în cuprinsul încheierii din data de 23.03.2022, pronunțată în soluționarea cererii de îndreptare eroare materială și înlăturare omisiune vădită, recurentele au arătat expres faptul că „instanța s-a dezînvestit pe data de 21.03.2022 iar arestul preventiv înceta de drept pe data de 28.03.2022”, aspect ce relevă, așa cum a reținut și instanța disciplinară, faptul că acestea au acceptat împrejurarea că, prin neaplicarea dispozițiilor legale care obligau instanța să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării măsurii preventive, aceasta din urmă va înceta la un moment bine determinat, ulterior limitei celor 4 zile rămase, iar cu toate acestea nu au înţeles să dea curs obligaţiei în discuţie, circumscrisă de legiuitor unor drepturi și libertăți fundamentale.

Recurentele nu au reuşit să se detașeze din paradigma caracterului nelegal al unei potenţiale măsuri de menținere a arestării preventive (deși, din conţinutul deciziei din apel, nu rezultă sub nicio formă că s-ar fi avut vreodată în vedere aspectul imposibilității menținerii măsurii preventive), neobservând faptul că legea procesual-penală prevede și alte soluții care ar fi putut să fie adoptate cu privire la măsura preventivă dispusă pe parcursul judecății apelului, nici faptul că, înainte de toate, erau obligate să se pronunțe asupra acesteia și că tocmai această omisiune a fost reținută de instanța disciplinară, ca element definitoriu al  laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, iar nu împrejurarea că acestea nu ar fi menținut starea de arest, cum greşit apreciază recurentele.

Astfel, dispozițiile art. 399 alin (1) C. proc. pen. prevăd că „Instanța are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat”, iar potrivit dispozițiilor art. 424 alin. (2) din acelaşi act normativ, „Instanța de apel se pronunță asupra măsurilor preventive potrivit dispozițiilor referitoare la conținutul sentinței”.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, că instanța de apel era obligată să se pronunțe cu privire la măsura arestării preventive, iar, pe de altă parte, că aceeaşi instanță de apel putea să dispună orice soluție aprecia de cuviinţă, prin raportare la situația de fapt concretă rezultată din dosar.

În subsecvenţa acestui considerent, Înalta Curte, în opinie minoritară, reține că nici a doua critică a recurentelor, referitoare la imposibilitatea menținerii, prin decizia din apel, a măsurii arestării preventive, nu poate fi primită.

Finalmente, raportat la prima faptă circumscrisă abaterii disciplinare reținute în privința recurentelor, acestea au mai susținut, pe de o parte, că dispozițiile art. 424 alin. (2) C. proc. pen., care se referă la conținutul comun al unei decizii penale din apel, nu se aplică în cazul procedurii speciale, derogatorii, a acordului de recunoaștere a vinovăției și, pe de altă parte, că  dispozițiile art. 488 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu prevăd mențiunea obligativității instanței de apel de a se pronunța asupra măsurii preventive, după cum s-a prevăzut în cazul art. 488 alin. (1) lit. b) și c) din acelaşi act normativ.

Înalta Curte, în opinie minoritară, subliniază că este nefondată susținerea recurentelor în sensul că, în procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției este exclusă, de plano, aplicarea dispozițiilor de drept comun.

Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției este reglementat în Capitolul I al Titlului IV din Codul de procedură penală, dedicat procedurilor speciale, procedura de judecată a acestuia, atât în primă instanță, cât și în apel, fiind reglementată de articolele 484 - 488.

În alineatul 3 al articolului 484 se menționează expres faptul că „Dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare dispozițiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător”.

Aceasta înseamnă că, în situația procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției sunt aplicabile nu numai dispozițiile generale prevăzute pentru judecata în fond, respectiv pentru judecata în apel, din cadrul titlului III, bineînțeles în măsura în care nu sunt contrare celor din procedura specială, dar și că, strict în cadrul procedurii speciale, dispozițiile prevăzute pentru judecata în fond sunt aplicabile și în instanța de apel atât timp cât nu sunt contrare celor ce reglementează apelul din această procedură, concluzie ce se desprinde din interpretarea coroborată, logică şi sistematică a dispozițiilor 484 alin. (3), raportate la cele ale art. 420 alin. (11) C. proc. pen. 

Pe de altă parte, se constată că, deși neagă incidența dispozițiilor generale, recurentele au făcut aplicarea acestora atât la momentul pronunțării încheierii din 28.01.2022, prin care au menținut starea de arest preventiv a inculpatului, cât și la cel al pronunțării asupra apelului, în dispozitivul deciziei fiind menționat expres faptul că aceasta este pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 421 punctul 1 lit. b) C. proc. pen.

În ceea ce privește susținerea recurentelor în sensul că dispozițiile art. 488 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. nu prevăd obligația instanței de apel de a se pronunța asupra măsurii preventive, așa cum s-a prevăzut în cazul art. 488 alin. (1) lit. b) și c), Înalta Curte, în opinie minoritară, reține, în primul rând, faptul că norma de la art. 488 alin. (1) lit. a) nu reglementează, printr-o dispoziție expresă, o situație de excepție, astfel încât, potrivit art. 484 alin. (3) C. proc. civ., ea se completează cu dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata, așa cum s-a arătat în cele ce precedă, iar, în al doilea rând, faptul că abia situațiile de la literele b) și c)  ale art. 488 alin. (1), care, de altfel, sunt diferite de situația de la lit. a), anume cele în care apelul este admis, iar instanța de apel, în urma rejudecării, pronunță o nouă soluție, se circumscriu unor norme derogatorii de la regula generală.

Se observă, de asemenea, că dispozițiile art.  487 lit. a) C. proc. pen. prevăd că sentința pronunțată asupra acordului de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă, indiferent de soluție, mențiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 și 404 C. proc. pen., care instituie, printre altele, obligativitatea pronunțării asupra măsurilor preventive, acestea fiind aplicabile și în apel, ca, de altfel, și menţiunile înscrise în dispozițiile art. 485 alin. (3) C. proc. pen., prin raportare la cele ale art. 484 alin. (3) C. proc. pen.

Se impune și precizarea că, măsurile preventive luate pe parcursul procesului penal, fie privative, fie restrictive de libertate, au drept consecință restrângeri ale exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, garantate atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât instanța de contencios constituțional, cât și instanța europeană a drepturilor omului fiind consecvente în propria jurisprudenţă în sensul afirmării concepţiei potrivit căreia asemenea măsuri trebuie întotdeauna să fie dispuse și verificate de către judecător.

Ca urmare, atât timp cât capitolul I al Titlului IV din Codul de procedură penală, dedicat procedurilor speciale, nu conține dispoziții exprese prin care să  fie înlăturată obligația judecătorului de a se pronunța cu privire la măsurile preventive ci, dimpotrivă, prevede expres în art. 484 alin. (3) că dispozițiile de drept comun se aplică în mod corespunzător, în măsura în care nu sunt contrare normelor speciale, înlăturarea măsurilor preventive de la controlul judecătorului, în ipoteza speţei în discuţie, nu poate fi presupusă.

Aşa fiind, Înalta Curte, în opinie minoritară, reține că nu sunt întemeiate criticile recurentelor referitoare la împrejurarea că nu a existat o încălcare a obligației acestora de a se pronunța asupra măsurilor preventive.

Contrar susținerilor recurentelor, instanța disciplinară nu s-a erijat într-o instanță de control judiciar asupra soluției adoptate în apel, în condiţiile în care, în cuprinsul hotărârii pronunțate aceasta nu a făcut niciun fel aprecieri asupra soluției ce ar fi trebuit adoptată de către instanța de apel pe fondul măsurii preventive, analiza întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 304/2004 fiind realizată strict prin raportare la omisiunea recurentelor de a se pronunța cu privire la măsura preventivă dispusă în cauză și la dispozițiile legale care instituiau această obligație.

Deși recurentele au susținut că nu asistăm la o încălcare a obligațiilor legale și că au existat anumite rațiuni pentru care instanța era în imposibilitate de a se pronunța, Înalta Curte, în opinie minoritară, constată, așa cum s-a arătat și anterior, că în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în apel nu există niciun paragraf din care să rezulte împrejurarea că acestea au avut în vedere aspectele invocate; de asemenea, din cuprinsul dispozitivului lipsește orice referire cu privire la măsurile preventive, cu excepția mențiunii că se deduce perioada acestora - deși nu este clar din ce anume se realizează deducerea atât timp cât  nu fusese aplicată nicio pedeapsă cu închisoarea şi, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen. „Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate”, or, în speță, prin respingerea căii de atac a apelului, doar s-a menținut soluția de trimitere a cauzei la procuror pentru continuarea urmăririi penale.

Ca urmare, este evident faptul că recurentele nu au fost sancționate disciplinar în urma unei analize asupra silogismului logico-juridic însușit și expus în conținutul deciziei nr. 300 din 21.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/y/2020*, acesta fiind de altfel inexistent în ceea ce privește măsura preventivă dispusă anterior în cauză, ci pentru nerespectarea ,,cu știință”, adică conștientă, asumată, deliberată, a unor obligații impuse de lege, acțiune ce a avut drept consecință vătămarea intereselor unei persoane, dar și a interesului public, general, în condițiile în care conduita acestora a vizat obligații legale circumscrise respectării și apărării unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, garantate de Constituție și CEDO.  

Cu referire la cea de a doua faptă imputată, Înalta Curte, în opinie minoritară, reține că, din probatoriul administrat în cauză, precum și din  înregistrarea ședinței de judecată din data de 24.03.2022, rezultă că recurentele, cu ocazia soluționării dosarului nr. x/x/2022, au avut o atitudine neprincipială și vindicativă față de reprezentantul Ministerului Public, conduita acestora culminând cu sancționarea prin aplicarea unei amenzi judiciare a procurorului care a redactat contestația la executare ce forma obiectul dosarului.

O asemenea conduită relevă o distorsionare și manipulare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează abaterile judiciare și aplicarea amenzilor judiciare, în mod voit, acceptând și de această dată vătămarea interesului general și prejudicierea imaginii justiției, în condițiile în care legitimitatea acesteia din urmă este confirmată prin percepția și gradul de încredere a societății în actul de justiție.

Recurentele au susținut că dispunerea sancțiunii amenzii nu poate fi privită ca un abuz de drept, ci doar ca o apreciere a instanței de apel, care nu poate face obiectul cercetării disciplinare.

Înalta Curte, în opinie minoritară, analizând elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute în art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la principiul independenței judecătorilor în adoptarea și pronunțarea soluțiilor, observă că, într-adevăr, exercitarea de către judecător a atribuțiilor care țin de esența actului de justiție nu se pot circumscrie sferei răspunderii disciplinare, însă modul de aplicare a regulilor și dispozițiilor care guvernează organizarea și buna desfășurare a procesului se situează în domeniul exterior al raționamentului logico-juridic realizat de acesta asupra fondului judecății și poate face obiectul unor verificări disciplinare.

Ca urmare, administrarea actului de justiție de către magistrat, prin exhibarea unei atitudini arogante și intimidante, poate intra pe tărâmul răspunderii disciplinare, întrucât astfel de fapte excedează raționamentului logico-juridic al acestuia, echivalând, practic, cu înfrângerea normelor de ordine publică ce consacră regulile după care se realizează judecata și afectarea interesului general de înfăptuire a justiției.

          În consecință, Înalta Curte, în opinie separată, reține că probele administrate în cauză dovedesc existența vinovăţiei, sub forma relei-credințe, la săvârșirea faptei în discuție, fiind evidentă împrejurarea că recurentele A. și B. au acționat în deplină cunoștință de cauză atunci când au ales să încalce atât dispozițiile legale care prevedeau obligația instanței de a se pronunța, prin decizia de soluționare a apelului, asupra măsurii preventive, cât și normele procedurale care reglementează modul de aplicare a amenzii judiciare, dând eficiență dispozițiilor legale menționate într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor la edictarea acestora, și acceptând prin aceasta vătămarea intereselor unor persoane și ale societății, în general, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

            În ceea ce privește sancțiunea ce se impune a fi aplicată, Înalta Curte, cu opinie separată, reține că, deși recurentele nu au criticat în recurs individualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate, pretinzând doar că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina lor, în virtutea caracterului devolutiv al recursului declarat împotriva hotărârilor Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 381/2018, și în aplicarea principiului proporționalității, soluția judicioasă este cea de casare în parte a hotărârii recurate, cu consecința  reindividualizării sancţiunii disciplinare aplicate recurentelor, și stabilirea celei constând în ,,retrogradarea în gradul profesional de tribunal”, potrivit prevederilor art. 100 alin. (1) lit. d¹   pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, în loc de ,,excluderea de magistratură”.

            Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 51 din Legea nr. 317/2004, raportate la cele ale art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, în opinie separată, apreciază că în cauză se impunea admiterea căii de atac declarate, cu consecința casării parțiale a hotărârii atacate, doar în sensul celor ce precedă.