Admisibilitatea în contencios administrativ a cererilor având ca obiect restituirea sumelor achitate în baza unor acte administrative fiscale anulate şi plata dobânzilor fiscale aferente
Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004. Obiect acţiunii judiciare.
Index alfabetic:
- Contencios subiectiv de plină jurisdicţie
- Cerere de restituire
- Act administrativ fiscal anulat
- Plată nedatorată
- Repararea pagubei
Constituţia României, art. 52 alin. (1)
Legea nr. 554/2004, art. 8 alin. (1)
O.M.F.P. nr. 1899/2004, art. 2 şi art. 3
Obiectul acțiunii în contencios administrativ se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 52 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554 /2004, conform cărora, în contenciosul administrativ, cererile referitoare la recunoașterea unui drept/interes legitim și la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererilor îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat.
Soluționarea cererii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor direct de către instanța de contencios este în acord cu principiul celerității, reglementat de art. 21 din Constituție; o eventuală soluție de obligare a contribuabilului la a parcurge procedura administrativă reglementată de O.M.F.P. nr. 1899/2004, câtă vreme până la obținerea unei soluții definitive în fața instanțelor de contencios administrativ trece o perioadă foarte lungă de timp, ar fi de un formalism excesiv. În această situație, o cerere separată de restituire ar reprezenta un proces împovărător și inutil, modul de stingere a sumelor de către contribuabil fiind ușor de cercetat și în cadrul litigiului privind anularea actului și repunerea părților în situația anterioară, nefiind nevoie ca partea reclamantă să declanșeze o nouă serie de demersuri pentru obținerea restituirii sumelor la care este îndreptățită.
Simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor nu poate genera inadmisibilitatea unui capăt de cerere în acest sens într-o procedura contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă și lipsită de orice justificare în drept fiind în mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu (mai) există un titlu de creanță.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 312 din 23 ianuarie 2024
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27.02.2020, pe rolul Curţii de Apel București, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (D.G.S.C.) şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii (D.G.R.F.P. Bucureşti), ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- anularea în integralitate a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 349/27.08.2019, prin care a fost respinsă contestaţia fiscală înregistrată sub nr. A_SLP 2943/25.10.2018, în ceea ce priveşte suma totală de 6.931.860 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, potrivit deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018, respectiv diminuarea pierderii fiscale cu suma totală de 62.773.810 lei, corespunzător bazei impozabile stabilite suplimentar, în cuantum de 106.097.932 lei;
- anularea în parte a deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018, privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice şi a raportului de inspecţie fiscală nr. F- MJ 4o723.68.2018, ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere în ceea ce priveşte stabilirea în sarcina Societăţii a unor obligaţii fiscale suplimentare, în cuantum total de 6.931.860 lei, cu titlu de impozit pe profit, respectiv diminuarea pierderii fiscale, cu suma totală de 62.773.810 lei ;
- anularea în integralitate a deciziei nr. MBC-AIF 2202/26.09.2019, privind soluţionarea contestaţiei formulată de A. România împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 24/27.07.2018 ;
- anularea în parte a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 24/27.07.2018, în ceea ce priveşte măsura de la punctul 3.3.1, referitoare la obligaţia de a rectifica Declaraţiile 101 privind impozitul pe profit pentru anii fiscali 2016 şi 2017, respectiv de a nu mai prelua suma de 62.773.810, la rândul 39.
- exonerarea societăţii de la plata sumei totale de 6.931.860 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar potrivit deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, conform art. 453 C. proc. civ.
I.2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 1060 din 7 iunie 2022 a Curţii de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost obligată reclamanta la plata diferenţei de onorariu pentru expertiză, în sumă de 39.000 lei, în contul expertului judiciar, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.G.A.M.C. și s-a respins acţiunea şi completarea ulterioară faţă de această pârâtă, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanțelor Publice - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.
S-a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 349/27.08.2019.
S-a anulat în parte decizia de impunere nr. F-MJ-48/23.08.2018 şi în parte raportul de inspecţie fiscală nr. F-MJ-40/23.08.2018, în ce priveşte stabilirea în sarcina societăţii a unor obligaţii fiscale suplimentare, în cuantum de 6.931.860 lei impozit pe profit, respectiv diminuarea pierderii fiscale cu suma de 62.773.810 lei.
S-a anulat decizia nr. MBC_AIF2202/26.09.2019, de soluţionare a contestaţiei împotriva dispoziţiei de măsuri.
S-a anulat în parte dispoziţia de măsuri nr. 24/27.07.2018, cu referire la pct. 3.3.1.
S-a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei privind accesoriile în ce priveşte suma de 5.166.636 lei, constând în dobânzi şi penalităţi de întârziere.
S-a anulat decizia de impunere privind accesoriile în sumă de 4.162.047 lei, precum şi decizia de impunere privind accesoriile în sumă de 1.004.589 lei.
S-a respins cererea privind restituirea sumelor solicitate.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată avansate de aceasta, în cuantum de 127.542 lei, reprezentând taxă timbru - 550 lei, onorariu provizoriu achitat pentru expert 2000 lei şi 124.992 lei, onorariu avocat.
I.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței menționate la pct. 2, au formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti.
I.3.1. Reclamanta A. S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a hotărârii în sensul:
1. Respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili („D.G.A.M.C.”), respectiv admiterii acţiunii şi cu privire la aceasta.
2. Admiterii în integralitate a acţiunii, respectiv admiterea şi a capătului de cerere privind obligarea intimatelor la restituirea sumei totale de 5.166.636 lei, achitată de Societate, cu titlu de obligaţii fiscale accesorii, reprezentând dobânzi, în sumă totală de 3.620.645 lei, şi penalităţi de întârziere, în cuantum total de 1.545.991 lei, astfel cum rezultă din dovezile de plată ataşate în Anexa nr. 5 la cererea de completare a cererii de chemare în judecată.
3. Obligării intimatelor la restituirea sumei totale de 6.931.860 lei, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar potrivit deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018.
4. Obligării intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac, conform art. 453 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare, încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată următoarele:
I.3.1.1. Sentinţa recurată este nelegală în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a D.G.A.M.C. [motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.].
În primul rând, consideră că soluţia instanţei, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a D.G.A.M.C., este dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât instanţa a dispus anterior asupra introducerii în cauză a acestui organ, prin încheierea de şedinţă din data de 18.01.2022 [art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.].
Autoritatea de lucru judecat este aplicabilă încheierilor de şedinţa interlocutorii prin care instanţa statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra unei cereri incidentale, judecătorul fiind ţinut de dezlegările pe care le dă prin acestea atâta timp cât împrejurările avute la pronunţarea rămân neschimbate. În prezenta cauză, judecătorul fondului a analizat necesitatea ca D.G.A.M.C. să fie introdusă în cauză şi implicit calitatea procesual pasivă a acesteia cu ocazia solicitării de introducere în cauză formulată la termenul de judecată din 18.01.2022, pe care a admis-o prin pronunţarea unei încheieri de şedinţă interlocutorii. Cu toate acestea, cu ocazia pronunţării sentinţei recurate, instanţa de fond nu a ţinut cont de dezlegarea dată calităţii procesual pasive a D.G.A.M.C. şi a dispus admiterea acestei excepţii, fără însă a interveni nicio schimbare a situaţiei de fapt şi de drept existente la momentul pronunţării iniţiale pe acest aspect.
I.3.1.2. Hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte obligarea intimatelor la restituirea sumelor achitate de A. România în temeiul actelor anulate [motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.]
În ceea ce priveşte respingerea capetelor de cerere prin care societatea a solicitat instanţei să dispună obligarea intimatelor la restituirea efectivă a sumelor achitate în baza actelor contestate, consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând acţiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
În aceste condiţii, societatea este îndreptăţită să solicite în mod direct repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actelor administrativ fiscale nelegale în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, prin enumerarea pretenţiilor ce pot fi formulate de către persoanele vătămate în drepturile sau interese lor legitime, stabilesc şi faptul că aceste pretenţii constau atât în anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins, cât şi repararea pagubei pricinuite. Susţinerile instanţei de fond contravin esenţei regulilor contenciosului administrativ subiectiv şi de plină jurisdicţie.
I.3.2. Pârâta Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, în motivarea recursului, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că se impune casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
- Referitor la durata efectuării inspecţiei fiscale, menţionează că aceasta a început în data de 03.05.2017, conform datelor înscrise în Registrul unic de control, respectându-se astfel prevederile art. 122 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare şi a fost finalizată în data de 30.07.2018, data programată pentru discuţia finală, respectându-se astfel prevederile art. 130 alin.(4) din Legea nr. 207/2015 - Codul de procedura fiscala, cu modificările şi completările ulterioare.
Între cele două perioade 03.05.2016-30.07.2018, inspecţia fiscală a avut două perioade de suspendare după cum urmează:
- de la data 19/06/2017 la data 04/07/2017 (decizia de suspendare 10 din 22/06/2017) și de la data 31/07/2017 la data 16/04/2018 (decizia de suspendare 16 din 28/07/2017).
Cu privire la cea de-a doua perioadă de suspendare, precizează că inspecţia fiscală nu avea posibilitatea reluării inspecţiei la data de 09.08.2017, după depunerea de către contribuabil a dosarelor de preţ de transfer, întrucât analiza dosarului de preţ de transfer implică asistenţă din partea unor organe specializate, în cazul de faţă Serviciul Preţuri de Transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti, pentru verificarea preţurilor de transfer, în vederea aplicării unitare a reglementărilor legale în materie.
Astfel, prin adresa nr. MBC_AIF 2014/09.08.2017, organul de inspecţie fiscală a transmis Serviciului Preţuri de Transfer, spre analiză, dosarul preturilor de transfer întocmit de S.C. A. S.R.L. Motivul suspendării a încetat în data de 28.11.2017, data la care serviciul competent metodologic şi procedural pe dosarul preţurilor de transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti a transmis organului de inspecţie fiscală concluziile cu privire la întocmirea dosarului preturilor de transfer transmis de contribuabil, şi nu data de 08.08.2017, data depunerii dosarului preţurilor de transfer de către contribuabil.
Prin urmare, inspecţia fiscală efectivă s-a desfăşurat în perioadele: de la 03.05.2017 - 19.06.2017 - data primei suspendări - 46 zile și de la 04.07.2017 - data reluării inspecţiei fiscale după prima suspendare - la 31.07.2017 - data celei de a doua suspendări - 28 zile; de la 29.11.2017 - data la care organul de inspecţie fiscal ar fi trebuit să reia inspecţia fiscală urmare concluziilor Serviciului Preţuri de Transfer din cadrul D.G.R.F.P. București - la 30.07.2018 - data finalizării inspecţiei fiscale - 243 zile.
În aceste condiţii rezultă o durata a inspecţiei fiscale de 317 zile, durată ce nu depăşeşte dublul perioadei prevăzute de lege.
De asemenea, având în vedere art. 127 C. proc. fisc., în vigoare în perioada derulării inspecţiei fiscale, respectiv condiţia prevăzuta la alin. (1) lit. b), în baza căreia a fost suspendată pentru a doua oară inspecţia fiscala, coroborat cu alin. (2) şi având în vedere considerentele instanţei organul de inspecţie fiscală poate admite că termenul de îndeplinire a condiţiei de suspendare a inspecţiei fiscale este 28.11.2017, data aflată în interiorul perioadei maxime de 6 luni pentru care putea fi suspendată inspecţia.
Legislaţia în ceea ce priveşte perioada de suspendare a fost clarificată ulterior finalizării inspecţiei fiscale parţiale odată cu modificările aduse Codului de procedură fiscală prin Legea nr. 225/2020 pct. 28. În acest caz, în care inspecţie fiscală s-ar fi reluat după cele 6 luni de suspendare durata inspecţiei fiscale ar fi de 254 zile, durată ce nu depăşeşte dublul perioadei prevăzute de lege.
Concluzionează recurenta că inspecţia fiscală nu a depăşit dublul perioadei prevăzute la art. 126 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală (360 de zile, întrucât contribuabilul avea deschise sedii secundare-puncte de lucru), fapt pentru care actele administrativ fiscale emise nu sunt lovite de nulitate.
- Referitor la pct. 3, organul de inspecţie fiscală admite că această perioadă este prescrisă, având în vedere Decizia nr. 21/2020, emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât impozitul pe profit stabilit suplimentar pentru anul 2011, în suma totală de 740.085 lei, urmează sa fie admisă. Suma stabilită suplimentar de organul de inspecţie fiscală pentru anul 2011 este de 740.085 lei, şi nu de 845.570 lei, aşa cum este menţionată de instanţă în sentinţa civilă nr. 1060/2022.
- Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, solicită reducerea acestora, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
I.3.3. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin recursul formulat, a solicitat casarea sentinţei civile recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, arătând că sentinţa civilă recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], după cum urmează:
- Instanţa de fond, în mod greşit, a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 126, art. 347 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 91 alin. (1) şi alin. (2), art. 105 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. II alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 30/2011, coroborat cu art. II din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2012 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Cu privire la motivarea instanţei de fond conform căreia ar fi fost depăşit dublul perioadei prevăzute de art. 126 C. proc. fisc.:
Argumentul intimatei referitor la depăşirea dublului perioadei prevăzute de art. 126 C. proc. fisc., preluat de către instanţa de fond şi pe baza căruia a fost pronunţată soluţia de anulare a actelor atacate a fost invocat doar cu prilejul contestaţiei ce a făcut obiectul Deciziei D.G.S.C. nr. 155/2020.
Acest aspect putea fi invocat de către intimata doar în contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018, emise de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii - D.G.R.F.P. București (obiectul Deciziei D.G.S.C. nr. 349/2019), drept de care nu a uzat, astfel că intimata era decăzută din dreptul de a solicita anularea actelor administrativ fiscale pentru alte motive decât cele arătate prin contestaţia administrativă.
În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond referitoare la prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2011, aceasta este netemeinică şi nelegală în considerarea următoarelor argumente:
Prin decizia nr. 21/2020 s-a stabilit modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 referitoare la impozitul pe profit. Art. 474 alin. (2) şi (4) noul C. proc. civ. prevede că soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate, şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. În aceste condiţii, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are aplicabilitate în prezenta speţă.
Argumentele intimatei preluate în mod greşit şi de către instanţa de fond, respectiv că dreptul organelor fiscale de a stabili impozit pe profit aferent anului 2011 s-a împlinit la data de 01.01.2017, că au fost încălcate prevederile art. 16 alin. (1), coroborat cu art. 19 alin. (1) C. fisc., în vigoare pentru perioada analizată care, în opinia sa, prevăd că perioada fiscală este anul calendaristic, iar data declarării şi plăţii impozitului pe profit nu are legătură cu stabilirea bazei impozabile sunt neîntemeiate, întrucât stabilirea şi declararea profitului impozabil şi implicit a impozitului pe profit aferent anului fiscal în cauza s-a efectuat prin D101.
Şi în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 127.542 lei, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică nereținând că nu pot fi reţinute în sarcina sa, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile de art. 451 - 453 C. proc. civ.
I.4. Apărările formulate în cauză
Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursurilor formulate de D.G.S.C. şi D.G.R.F.P. Bucureşti, arătând că, criticile aduse sentinţei recurate nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea nefiind decât o reproducere a argumentelor deja prezentate în faţa primei instanţe prin intermediul întâmpinărilor, precum şi a argumentelor din actele administrative-fiscale contestate.
Pe fond, arată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, fiind dată cu respectarea şi corecta aplicare a normelor de drept material.
- În ceea ce priveşte situația impozitului pe profit aferent anului 2011 ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie, arată că în cuprinsul sentinţei recurate s-a făcut aplicarea corectă a Deciziei nr. 21/14.09.2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
- Solicită, de asemenea, respingerea recursurilor în ceea ce priveşte depăşirea dublului duratei maxime de efectuare a inspecţiei fiscale
Cu titlu prealabil, invocă inadmisibilitatea şi tardivitatea unei astfel de susţineri direct în calea de atac a recursului, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că organele fiscale nu au invocat în faţa instanţei de fond acest aspect, invocându-l pentru prima oară în cuprinsul cererii de recurs. Societatea avea posibilitatea de a prezenta motive suplimentare privind nulitatea actelor contestate direct în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Acest argument a fost validat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin pronunţarea Deciziei nr. 20/20.03.2023 de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:
În al doilea rând, în recursul formulat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală critică soluţia instanţei de fond cu privire la reţinerea argumentului privind depăşirea dublului durate doar din perspectiva faptului ca acesta nu a fost cuprins în contestaţia fiscală a societăţii, iar nu şi sub aspectul îndreptăţirii lui, ceea ce reprezintă un puternic indiciu că A.N.A.F. consideră de altfel soluţia instanţei de fond corectă sub acest aspect.
Astfel, în mod corect a susţinut instanţa de fond depăşirea dublului duratei de efectuare a inspecţiei fiscale în ipoteza în care suspendarea inspecţiei fiscale nu mai operează în mod legal ulterior încetării motivului care a determinat-o, rezultând, aşadar, că perioada în care suspendarea inspecţiei fiscale a fost nelegală, inspecţia fiscală trebuie considerată ca fiind în curs. Cu alte cuvinte, ulterior încetării motivului care a determinat suspendarea inspecţiei fiscale, aceasta se reia imediat.
În prezenta cauză, inspecţia fiscală a fost demarată pe data de 03.05.2017 (conform menţiunilor din Registrul Unic de Control) şi a fost finalizată odată cu discuţia finală a contribuabilului din data de 30.07.2018, inspecţia fiind suspendată de două ori, în perioada 19.06.2017 - 04.07.2017, şi în perioada 31.07.2017-16.04.2018.
II. Soluția instanței de recurs
Cu titlu preliminar, pentru corecta stabilire a limitelor prezentelor recursuri, în ceea ce privește obligaţiile fiscale suplimentare-reprezentând impozit pe profit aferent anului 2011, Înalta Curte reține că pârâta Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti a achiesat la concluzia instanței de fond că această perioadă este prescrisă având în vedere Decizia nr. 21/2020, emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât în ceea ce privește această perioadă sentința instanței de fond este criticată doar de recurenta A.N.A.F.
De asemenea, nu formează obiect al recursurilor, nefiind contestată de niciuna dintre pârâte, soluția instanței cu privire la obligarea reclamantei la plata diferenţei de onorariu pentru expertiză, în sumă de 39.000 lei, astfel încât sentința instanței de fond va fi menținută și sub acest aspect.
În aceste limite, Înalta Curte, analizând recursurile formulate constată următoarele:
II.1. Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. este fondat numai în parte.
II.1.1. Astfel, recursul este nefondat în ceea ce privește soluţia instanţei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.A.M.C.
O primă critică formulată de recurentă este în sensul că hotărârea este dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât instanţa a dispus anterior asupra introducerii în cauză a acestui organ, prin încheierea de şedinţă din data de 18.01.2022 [art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.].
Autoritatea de lucru judecat este aplicabilă încheierilor de şedinţa interlocutorii prin care instanţa statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra unei cereri incidentale, judecătorul fiind ţinut de dezlegările pe care le dă prin acestea atâta timp cât împrejurările avute la pronunţarea rămân neschimbate.
În prezenta cauză, prin încheierea de şedinţă din data de 18.01.2022, judecătorul fondului a analizat necesitatea ca D.G.A.M.C. să fie introdusă în cauză cu ocazia solicitării de introducere în cauză formulate la respectivul termen de judecată, pe care a admis-o prin pronunţarea unei încheieri de şedinţă interlocutorii.
Cu toate acestea, introducerea în cauză a unei autorități nu echivalează cu verificarea calității sale procesuale pasive ca și condiție de fond a acțiunii civile, care presupune verificarea raporturilor juridice stabilite între părți, în raport de o analiză mai complexă, care presupune cercetarea inclusiv a unor aspecte ce țin de fondul litigiului, precum și a apărărilor celui introdus în cauză.
Prin urmare, autoritatea de lucru judecat nu se opune ca, cu ocazia pronunţării sentinţei recurate, instanţa de fond să admită excepția lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.A.M.C., chiar dacă inițial dispusese introducerea în cauză a acesteia.
În ceea ce privește critica încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanța de fond a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale, respectiv art. 7 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reținând că, în materie de contencios administrativ, are calitate procesuală pasivă emitentul actului administrativ, iar emitenții actelor contestate de reclamanta-recurentă sunt A.N.A.F.-D.G.S.C. şi D.G.R.F.P.-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, astfel încât acestea sunt sigurele entităţi care dețin calitate procesuală pasivă.
Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor care au fost imputate, întrucât sumele respective au fost imputate de A.N.A.F.-D.G.S.C. şi D.G.R.F.P.-Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, astfel încât tot acestea au calitatea procesuală pasivă și în raport cu o cerere de restituire a acestora.
Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.
II.1.2. Este însă fondat cel de al doilea motiv de recurs, prin care se critică, în esență respingerea capetelor de cerere prin care reclamanta a solicitat instanţei să dispună obligarea intimatelor la restituirea efectivă a sumelor achitate în baza actelor contestate, motiv încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prima instanţă s-a pronunţat prioritar asupra excepţiei inadmisibilităţii, în sensul că cererea de restituire este inadmisibilă, în raport de prevederile Ordinului M.F.P. nr. 1899 /2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal precum şi de prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015. Astfel, a reţinut prima instanţă că, potrivit prevederilor art. 2 şi 3 din Ordin, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, iar cererea de restituire va fi însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, precum şi de copii legalizate de pe hotărârile definitive şi irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicţionale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea. De asemenea, art. 6 alin. (1) din Ordin statuează că, în cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligaţiile fiscale restante ale contribuabilului, organul fiscal competent va efectua compensarea până la concurenţa acestor obligaţii fiscale, iar diferenţa rezultată o va restitui acestuia. Prin urmare, prima instanţă a constatat că normele legale reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi dispusă ca urmare a cererii formulate de către contribuabil la organul fiscal competent, în condiţiile în care prin hotărâri judecătoreşti sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele stabilite în sarcina societăţii nu sunt datorate.
În raport de soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumelor în raport de care acţiunea va fi admisă în parte, prima instanţă a apreciat că nu se mai impune analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală invocată în legătură cu aceeaşi cerere, cât timp efectul admiterii excepţiei inadmisibilităţii constă în respingerea capătului de cerere ca inadmisibil.
Cu privire la motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea cererii de acordare a dobânzilor adresată direct instanţei de judecată, Înalta Curte constată că restituirea sumelor achitate sau acordarea de dobânzi este o formă de reparare a pagubei cauzate de actul vătămător prevăzută în mod expres de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Obiectul acțiunii în contencios administrativ se circumscrie dispozițiilor exprese ale art. 52 alin. (1) din Constituția României și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554 /2004 a contenciosului administrativ, conform cărora, în contenciosul administrativ, cererile referitoare la recunoașterea unui drept/interes legitim și la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererilor îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat.
Prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554 /2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății.
În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.
În cadrul acestui tip de contencios, atunci când instanța de judecată, urmare a celor rezultate în baza probatoriului administrat, constată ca fiind îndeplinite cerințele legii, poate dispune obligarea autorității publice la repararea pagubei produse, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ.
Rezultă astfel că cererea privind repararea pagubei cauzate, reglementată de Legea contenciosului administrativ face parte dintr-un tot unitar reprezentat de acest contencios administrativ de plină jurisdicție, fiind întotdeauna atașată, indiferent de calea procedurală aleasă, unei acțiuni prin care se solicită anularea actului nelegal, sancționarea refuzului nejustificat sau a nesoluționării unei cereri în termenul legal.
Astfel, obligarea autorității publice la repararea pagubei generate de impunerea la plată a unor sume printr-un act nelegal - cerere accesorie față de cea principală vizând anularea actului - este una dintre soluțiile ce pot fi dispuse de către instanța de judecată, potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ.
Mai departe, art. 168 alin. (1) C. proc. fisc. stabilește că în patrimoniul contribuabilului care efectuează o plată nedatorată se naște un drept de restituire; în acest sens, prin formularea capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul actului vătămător, în situația unei soluții favorabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal, contribuabilul solicită instanței sa dea efect principiului quod nullum est nullum producit effectum (ceea ce este nul nu poate produce efecte), restituirea sumelor achitate în temeiul unui act administrativ fiscal anulat fiind o consecință, un efect al nulității.
De altfel, Curtea Constituțională a României a statuat în cuprinsul Deciziei nr. 1239/18.11.2008 următoarele:
„Cât privește susținerile autorului excepției referitoare la lipsa soluției ‹‹restabilire a situației anterioare›› pe care instanța de judecată să o poată pronunța, Curtea a constatat că aceasta nu reprezintă o soluție specifică dreptului administrativ, având în vedere specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile și sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Totuși, în măsura în care aceasta este posibilă, nimic nu împiedică instanța de judecată ca, în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la completarea cu dreptul comun, respectiv cu prevederile Codului de procedură civilă, să examineze și să dispună și restabilirea situației anterioare”.
Prin urmare, în această situație particulară, nu este vorba despre un caz tipic de restituire, ci despre restabilirea legalității unei situații fiscale prin anularea unui act administrativ nelegal și, implicit, prin anularea operațiunilor efectuate în baza acestuia. Or, este absurd ca în litigiul în care se solicită anularea actului administrativ, instanța de judecată să nu poată analiza și dispune și asupra repunerii părților în situația anterioară, cât timp aceasta a fost în mod expres solicitată de către reclamant.
Simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor nu poate genera inadmisibilitatea unui capăt de cerere în acest sens într-o procedura contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă și lipsită de orice justificare în drept fiind în mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu (mai) există un titlu de creanță. În acest sens, deși autoritățile fiscale invocă dispozițiile Codului de procedură fiscală și ale Ordinului nr. 1899/2004 ca instituind o procedură administrativă specială, derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat, nu sunt aduse argumente cu privire la incompatibilitatea acestei proceduri cu formularea unei cereri de restituire direct în fața instanței de judecată, atunci când restituirea îmbracă forma repunerii părților în situația anterioară emiterii unui act nelegal.
Astfel, este perfect justificată coexistența celor două modalități de restituire a sumelor de la bugetul de stat, inclusiv raportat la faptul că obiectul procedurii administrative reglementate prin O.M.F.P. nr. 1899/2004 este unul general, mult mai larg față de sfera sumelor de restituit ca urmare a anulării actelor administrativ-fiscale în temeiul cărora au fost percepute, fiind vizate și alte situații în care s-ar putea afla contribuabilii.
Soluționarea cererii de restituire sau de acordare a dobânzilor direct de către instanța de contencios este în acord cu principiul celerității reglementat de art. 21 din Constituție; o eventuală soluție de obligare a contribuabilului la a parcurge procedura administrativă reglementată de Ordinul 1899/2004, câtă vreme până la obținerea unei soluții definitive în fața instanțelor de contencios administrativ trece o perioadă foarte lungă de timp, ar fi de un formalism excesiv. În această situație, o cerere separată de restituire ar reprezenta un proces împovărător și inutil, modul de stingere a sumelor de către contribuabil fiind ușor de cercetat și în cadrul litigiului privind anularea actului și repunerea părților în situația anterioară, nefiind nevoie ca partea reclamantă să declanșeze o nouă serie de demersuri pentru obținerea restituirii sumelor la care este îndreptățită.
În concluzie, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs, iar faţă de soluţionarea acestui petit în temeiul unei excepţii peremptorii, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în baza actelor administrative fiscale anulate şi plata dobânzii fiscale aferente.
II.2. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este însă nefondat.
II.2.1.Criticile din recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, potrivit cărora în mod nelegal au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare-reprezentând impozit pe profit aferent anului 2011, deoarece dreptul de a stabili astfel de obligaţii fiscale se stinsese anterior începerii inspecţiei fiscale prin împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani sunt nefondate.
Așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de fond, prescripţia dreptului de stabilire a impozitului pe profit aferent anului 2011 a început să curgă sub imperiul Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi, astfel, rămâne guvernată de dispoziţiile acestui act normativ, dispoziții potrivit cărora termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală vizată.
Așa cum în mod pertinent s-a reținut prin sentința atacată, în cauză este incidentă Decizia nr. 21/2020, pronunţată de ÎCCJ în recursul în interesul legii, publicată în M.O. din 18.12.2020, întrucât acțiunea de faţă a fost introdusă la data 27.02.2020, procesul fiind astfel pendinte la data pronunțării acestei decizii obligatorii care, potrivit art. 517 alin. (4) noul C. proc. civ. este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I şi, din acest moment, se aplică şi litigiilor în curs.
Înalta Curte confirmă interpretarea dată de instanța de fond aspectului legat de momentul începerii curgerii termenului de prescripție în aplicarea Deciziei nr. 21/2020, pronunţate de ICCJ în materia impozitului pe profit ca fiind 1 ianuarie a anului următor realizării profitului. Astfel, baza de calcul a impozitului pe profit se determină la momentul efectuării operațiunilor de către contribuabil, acesta fiind momentul de la care ar trebui să curgă termenul de prescripție pentru inspecția fiscală, și nu momentul în care există obligația depunerii declarațiilor fiscale, acesta fiind ulterior celui în care sunt realizate tranzacțiile.
Începerea termenului de prescripție trebuie să aibă în vedere momentul realizării bazei de impunere, mai exact finalul anului în care s-a obținut profitul supus impozitării, acesta fiind momentul generator care contribuie la materializarea concretă a bazei de impunere. Interpretarea autorităților fiscale, în sensul că debutul termenului de prescripție trebuia corelat cu momentul în care legea prevederea obligativitatea depunerii Declarației privind impozitul pe profit se îndepărtează de la însuși fundamentul prescripției dreptului material, fiind ales un moment care fundamentează o procedură administrativă, în detrimentul celui care reprezintă însuși factorul generator al impozitului pe profit.
În raport de aceste considerente, corect aplicate de instanța de fond în cauză, acest motiv de recurs urmează a fi respins.
II.2.2. În ceea ce privește chestiunea decăderii reclamantei-recurente din dreptul de a invoca acest aspect, recurenta pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susținut că acest motiv putea fi invocat de către intimata doar în contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. F-MJ 48/23.08.2018, emise de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii - D.G.R.F.P. București (obiectul Deciziei D.G.S.C. nr. 349/2019), drept de care nu a uzat, astfel că intimata era decăzută din dreptul de a solicita anularea actelor administrativ fiscale pentru alte motive decât cele arătate prin contestaţia administrativă.
Înalta Curte reține că acest motiv de recurs nu se confirmă, dat fiind că, prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 20/2023, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: „În interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care aceasta se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă.”
Cum reclamanta a invocat aceste aspecte prin cererea de chemare în judecată, nu se poate invoca decăderea acesteia, motivul de recurs fiind, prin urmare, nefondat.
II.2.3. În ceea ce priveşte criticile din recursul recurentei A.N.A.F., referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 127.542 lei, Înalta Curte reține că aceste sunt nefondate, în cauză fiind îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile de art. 451 - 453 C. proc. civ., cheltuielile (reprezentând taxă timbru - 550 lei, onorariu provizoriu achitat pentru expert 2000 lei şi 124.992 lei, onorariu avocat) fiind justificate prin documente corespunzătoare, aspect de altfel necontestat de recurentă și fiind apreciate de instanță ca fiind necesare și proporționale în raport de complexitatea litigiului și de valoarea obiectului acestuia.
În ceea ce privește cuantumul acestora, criticile sunt inadmisibile prin raportare la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3/2020, potrivit căreia:
„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”
II.3. Motivele din recursul formulat de pârâta Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscala pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti referitoare la depășirea dublului duratei permise a inspecției fiscale sunt însă fondate.
Astfel, trecându-se de aspectul de inadmisibilitate al acestor critici invocate de pârâta A.N.A.F., urmează a fi analizate motivele de recurs ce vizează pe fond chestiunea depășirii dublului duratei permise a inspecției fiscale.
Potrivit art. 126 (Durata efectuării inspecţiei fiscale):
”(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilita de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:
a)180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime;
b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;
c) 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili.
(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. în acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1).”
În cauză, inspecţia fiscală a început în data de 03.05.2017, conform datelor înscrise în Registrul unic de control şi a fost finalizată în data de 30.07.2018.
Între cele două perioade 03.05.2016-30.07.2018, inspecţia fiscală a avut două perioade de suspendare după cum urmează: de la data 19/06/2017 la data 04/07/2017 (decizia de suspendare 10 din 22/06/2017) și de la data 31/07/2017 la data 16/04/2018 (decizia de suspendare 16 din 28/07/2017).
Recurenta Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti a susținut că motivul suspendării a încetat în data de 28.11.2017, data la care serviciul competent metodologic şi procedural pe dosarul preţurilor de transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti a transmis organului de inspecţie fiscală concluziile cu privire la întocmirea dosarului preturilor de transfer transmis de contribuabil, şi nu data de 08.08.2017, data depunerii dosarului preţurilor de transfer de către contribuabil.
În dezacord cu cele reținute de instanța de fond și în acord cu recurenta, Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește cea de-a doua perioadă de suspendare, inspecţia fiscală nu avea, în mod obiectiv, posibilitatea reluării inspecţiei la data de 09.08.2017, după depunerea de către contribuabil a dosarelor de preţ de transfer, întrucât analiza dosarului de preţ de transfer implica intervenția unui alt serviciu, respectiv Serviciul Preţuri de Transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti, pentru verificarea preţurilor de transfer, perioada dintre depunerea de către contribuabil a dosarelor de preţ de transfer și data la care serviciul competent metodologic şi procedural pentru a analiza dosarul preţurilor de transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti a transmis organului de inspecţie fiscală concluziile cu privire la întocmirea dosarului preturilor de transfer transmis de contribuabil neputând fi considerată, prin urmare, ca fiind o perioadă de pasivitate imputabilă organului fiscal.
Astfel, prin adresa nr. MBC_AIF 2014/09.08.2017, organul de inspecţie fiscală a transmis Serviciului Prețuri de Transfer, spre analiză, dosarul preturilor de transfer întocmit de S.C. A. S.R.L., iar motivul suspendării a încetat în data de 28.11.2017, data la care serviciul competent metodologic şi procedural pe dosarul preţurilor de transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti a transmis organului de inspecţie fiscală concluziile cu privire la întocmirea dosarului preturilor de transfer transmis de contribuabil, şi nu data de 08.08.2017, data depunerii dosarului preţurilor de transfer de către contribuabil.
Prin urmare, inspecţia fiscală efectivă s-a desfăşurat în perioadele: de la 03.05.2017 la 19.06.2017 (data primei suspendări) - 46 zile și de la 04.07.2017 (data reluării inspecţiei fiscale după prima suspendare) la 31.07.2017 (data celei de a doua suspendări) -28 zile; de la 29.11.2017 (data la care organul de inspecţie fiscal ar fi trebuit să reia inspecţia fiscală urmare concluziilor Serviciului Preţuri de Transfer din cadrul D.G.R.F.P. Bucureşti) - la 30.07.2018 (data finalizării inspecţiei fiscale) - 243 zile.
În aceste condiţii rezultă o durată a inspecţiei fiscale de 317 zile, durată ce nu depăşeşte dublul perioadei prevăzute de lege.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a analizat cauza fără a intra pe fondul celorlalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă, anulând decizia atacată pe acest aspect procedural al depășirii dublului duratei permise a inspecției fiscale, astfel încât se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanţe pentru a se pronunța pe aceste critici.
III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare în recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
În temeiul art. 497 C. proc. civ., a fost admis însă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. în ceea ce privește obligarea intimatelor la restituirea efectivă a sumelor achitate în baza actelor contestate şi recursul declarat de recurenta -pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1060 din 7 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă cu privire la aceste recursuri.
Se va menține sentința în privința dispoziţiilor referitoare la stabilirea onorariului de expert, soluţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a D.G.A.M.C. şi soluţiei privind constatarea prescripţiei pentru obligaţiile fiscale aferente anului 2011.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea vor fi regularizate de către instanța de fond, după soluționarea cauzei.