Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat:
1. obligarea pârâtei la plata sumei de 10.003,50 RON (3.334,5 RON X 3) la care se adaugă TVA, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.08.2018-31.03.2020 şi respectiv 01.06.2020-30.06.2021, în temeiul art. 1349 C. civ., coroborat cu dispoziţiile pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv B., clasificată 4 Flori, situată în judeţul Arad şi pentru restaurantul aflat în cadrul Pensiunii;
2. obligarea pârâtei la plata sumei de 5.872,77 RON (1.957,99 RON x3), ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remuneraţia fără TVA până la data de 08.07.2021 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acţiunii.
3. obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate;
4. cu cheltuieli de judecată.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1387 din 11 octombrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte cererea formulată Asociaţia Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi, în contradictoriu cu pârâta A.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.003,50 RON cu titlu de reparare prejudiciu rezultat în urma comunicării publice a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate pentru unităţile B. clasificata 4 Flori şi Restaurantul aflat în cadrul pensiunii, situate în judeţul Arad, pentru perioadele 01.08.2018-31.03.2020 şi 01.06.2020-30.06.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual în spaţiile administrate, a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 900 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbre - 100 RON şi onorariu avocat - 800 RON.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 1321A din 18 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1387 din 11 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat; a obligat apelanta la 900 RON cheltuieli de judecată în apel către intimatul-reclamant.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1321A din 18 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâta A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 21 decembrie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 28 decembrie 2023, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convenţional din cadrul S.C.A. C. (împuternicire aflată la fila x); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluţionarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, întrucât a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, cu respectarea etapelor obligatorii ale procesului civil, şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d), precum şi pe cele ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care, deşi a anexat cererii de apel documentele contabile pentru perioada aferentă pretenţiilor reclamate de intimată, la care instanţa de apel a făcut referire, din care reieşea gradul de ocupare a unităţii, precum şi faptul ca în unitate se desfăşoară activităţi cu titlu sezonier, aspecte de natură să invalideze soluţia instanţei de fond, Curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei atacate că pârâta nu ar fi depus dovezi concludente, respectiv, registre de cazare, evidenţe contabile, care să releve acrtivitatea limitată la anumite luni precum şi faptul că astfel de probe trebuiau propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.. De altfel, recurenta consideră că instanţa de apel avea posibilitatea să administreze probe noi în etapa apelului, în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, care repune pricina în starea ei iniţială, în sensul în care are loc o nouă judecată a fondului pretenţiei ce a fost supusă judecăţii.
Or, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor posibilitatea suplimentării probatoriului şi nici nu a motivat în niciun fel raţiunea pentru care probele depuse în susţinerea apelului (înscrisurile) nu au fost apreciate ca fiind relevante cu privire la stabilirea existenţei faptei ilicite constând în inacţiunea recurentei.
Prin încheierea de şedinţă din 18 octombrie 2023, deşi instanţa de apel a reţinut faptul că apelanta-pârâtă a solicitat administrarea probei cu înscrisuri ataşate la dosar şi comunicate părţii adverse, precum şi că probatoriul a fost astfel administrat, nu a arătat care sunt argumentele pentru care probele propuse nu au fost apreciate ca fiind concludente în soluţionarea cererii de apel.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a probelor administrate, aşa cum acestea au fost propuse de apelanta-pârâtă, în sensul de a argumenta motivul pentru care situaţia de fapt a fost sau nu a fost infirmată de probele propuse şi administrate în faţa acesteia.
Astfel, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de argumentele evocate în susţinerea acesteia, relativ la neobţinerea de autorizaţii de licenţă neexclusivă şi neachitarea remuneraţiilor pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în spaţiile administrate, deşi a fost notificată în acest sens, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de fond de admitere a cererii de chemare în judecată a fost fundamentată pe considerentul că pârâta nu a dovedit susţinerile potrivit cărora activitatea pensiunii se desfăşoară exclusiv cu titlu sezonier, anume pentru o perioadă de 3 luni/an.
Or, din corespondenţa anexată cererii de apel rezultă că recurenta a intenţionat să obţină autorizaţia de licenţă neexclusivă, însă unitatea are destinaţia de casă de vânătoare care organizează evenimente ocazionale, lucru care reiese şi din gradul de ocupare a unităţii aferent perioadei 01.08.2018-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-30.06.2021, pe care l-a adus la cunoştinţa intimatei, fără ca aceasta să procedeze în sensul recalculării remuneraţiei pretins datorate.
În plus, pentru perioada februarie 2020- aprilie 2021, locaţia a fost închisă, fapt ce reieşea, de asemenea, din înscrisurile anexate cererii de apel, astfel că instanţa de fond a admis în mod greşit pretenţiile intimatei, recurenta nedatorând remuneraţia în cuantumul pretins de aceasta.
Nu în ultimul rând, a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa fondului este greşită şi prin raportare la suprafaţa restaurantului, în considerarea faptului că recurenta a depus documente relevante în scopul stabilirii în mod corect a suprafeţei ce trebuie avută în vedere la calculul cuantumului remuneraţiei, însă acestea au fost apreciate ca fiind nerelevante, în caz contrar, intimata îmbogăţindu-se fără justă cauză.
În fine, recurenta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii civile delictuale din moment ce obligaţia de plată a remuneraţiei în cuantumul indicat de intimată nu s-a născut, aspect care poate fi constatat prin examinarea înscrisurilor din care reiese gradul de ocupare a unităţii, precum şi faptul că aceasta este deschisă publicului în mod sezonier.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 04 martie 2024, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca legală, şi obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.
Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta a luat act de înscrisurile noi depuse de apelantă, odată cu cererea de apel, aspect consemnat în preambulul deciziei civile atacate, iar în motivarea soluţiei de respingere a apelului a arătat că apelanta nu a făcut dovada caracterului sezonier al activităţii, ci doar a gradului de ocupare scăzut al cazării în unele perioade.
Raportându-se la dispoziţiile art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, a menţionat că gradul de ocupare al unităţii de cazare nu poate constitui o excepţie de la plata remuneraţiilor lunare datorate pentru activitatea de comunicare publică în scop ambiental, deoarece prin Metodologiile pe sursa comunicare publică, opozabile erga omnes, nu este stabilită doar modalitatea de calcul a remuneraţiilor, ci şi reducerile ce pot fi acordate, nefiind permisă o extindere la alte situaţii decât cele în mod expres arătate în cuprinsul acestora.
Or, în Deciziile ORDA nr. 10/2016, nr. 120/2019 şi nr. 69/2019, aplicabile speţei, nu se regăseşte vreo dispoziţie care să permită ca la efectuarea calculelor pentru remuneraţiile lunare să se ia în considerare gradul de ocupare al cazării, astfel că diminuarea activităţii într-o anumită perioadă nu poate însemna că recurenta ar datora remuneraţii în raport de gradul de ocupare al camerelor de închiriat pe care le administrează, întrucât remuneraţiile lunare pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice sunt fixe, indiferent de durata efectivă a comunicării publice (art. 2.1 alin. (2) din Decizia ORDA 120/2016).
Cu privire la motivul de recurs ce vizează neîndeplinirea condiţiilor art. 1349 C. civ. pentru atragerea răspunderii delictuale a recurentei, intimata-reclamantă a arătat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile stipulate de textul de lege invocat coroborate cu dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 şi ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016.
Din această perspectivă, a susţinut că fapta ilicită este reprezentată de comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor/prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi fără a deţine autorizaţii/licenţe neexclusive valabile din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege; prejudiciul este echivalent cu remuneraţiile şi penalităţile de întârziere datorate conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a acesteia (metodologii) pentru fiecare perioadă în parte, instanţa având posibilitatea să stabilească despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate; legătura de cauzalitate între fapta ilicită rezultă ex re, fiind dată de faptul că activitatea de comunicare publică desfăşurată de recurenta-pârâtă în incinta unităţilor deţinute a fost de natură a produce prejudicii artiştilor interpreţi, aceasta neavând autorizaţie din partea CREDIDAM şi neachitând remuneraţiile datorate potrivit metodologiilor în vigoare, fapta fiind săvârşită cu intenţie de către recurentă, în condiţiile în care i-a comunicat prin intermediul notificărilor atât dispoziţiile legale în materie, cât şi actele necesare, procedura şi necesitatea de a încheia autorizaţii licenţă neexclusive cu CREDIDAM.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi, în recurs:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 21 decembrie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarant în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A. a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte modul în care instanţa de apel a valorificat probele administrate în cauză, probe din care reieşea gradul de ocupare a unităţii, precum şi faptul că în unitate se desfăşoară activităţi cu titlu sezonier, în perioada aferentă pretenţiilor reclamate de intimată, aspect care, în opinia recurentei, erau de natură să invalideze soluţia primei instanţe. Recurenta a invocat, totodată, încălcarea dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) teza a II-a din acelaşi act normative, care reglmentează rolul activ al instanţei şi care permit instanţei devolutive să administreze probe noi în această etapă procesuală.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.
Prin urmare, nu pot fi primite criticile ce exprimă nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la modul de evaluare de către instanţa devolutivă a probatoriului administrat în cauză, întrucât acestea nu vizează chestiuni ce reclamă un control de legalitate a hotărârii atacate în cadrul restrictiv impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci tind să conducă la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute, împrejurare ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., din cuprinsul cărora rezultă că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu temeinicia acesteia.
Potrivit dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel cum reiese fără echivoc din norma prevăzută de art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel, exercitându-şi atributele de jurisdicţie, poate fie să refacă sau să completeze probele de primă instanţă, fie să administreze probe noi în această etapă procesuală, câtă vreme au fost propuse potrivit regulilor instituite de art. 478 alin. (2) din acelaşi act normative, după cum poate să pronunţe decizia numai în baza dovezilor administrate la prima instanţă fără a le mai reface sau completa prin administrarea de probe noi.
Înalta Curte reţine că, în speţă, prin apelul declarat, pârâta A. a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia a anexat cererii de apel un document contabil ce indica gradul de ocupare a unităţii de cazare în discuţie pe perioada ianuarie 2018- decembrie 2020, act care a fost comunicat părţii adverse. Aceste aspect au fost reţinute ca atare de către instanţa de apel la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2023, când a fost pus în discuţie probatoriul, termen la care recurenta pârâtă a lipsit. Luând act de faptul că intimata-reclamantă, prezentă în instanţă, nu a solicitat probe suplimentare în apel, Curtea a încuviinţat pentru pârâtă probatoriul propus şi a constatat că acesta a fost depus la dosar.
Aşadar, în condiţiile în care pârâta a ataşat apelului înscrisul de care a înţeles să se folosească în soluţionarea căii de atac, însă nu s-a prezentat în faţa instanţei de apel, la termenul la care probatoriul a fost pus în discuţie, aceasta nu poate pretinde cu temei încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 479 alin. (2) C. proc. civ. pentru a invoca lipsa rolului activ al acesteia în materie probatorie, întrucât, deşi dispoziţiile legale în vigoare îi îngăduie instanţei să ordone chiar din oficiu administrarea unei probe, aceasta este doar o posibilitate şi nu o obligaţie. Procesul civil este, în regulă general, un proces al intereselor private astfel că rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextual asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii. În cauză, pârâta a avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce a şi făcut, prin cererea de apel, iar împrejurarea că aceasta a lipsit la termenul la care probatoriile au fost discutate şi încuviinţate nu poate conduce la concluzia că sarcina probei ar reveni instanţei, aceasta neputându-se substitui părţii în exercitarea propriilor drepturi şi obligaţii procesuale.
Aşadar, chiar dacă, potrivit regulilor procedurale, în apel pot fi administrate probe noi, soluţia fiind logică şi decurgând din efectul devolutiv al acestei căi de atac, care repune pricina în starea iniţială, în sensul în care are loc o nouă judecată a fondului pretenţiei ce a fost supusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că rolul activ al judecătorului poate să înlocuiască implicarea părţii însăşi, instanţa nefiind, deci, obligată ca din oficiu să ordone probe noi, cu încălcarea principiului disponibilităţii, ci, dimpotrivă, este îndreptăţită să soluţioneze cauza prin raportare la cele invocate la fond, la probele administrate în faţa instanţei de fond, precum şi la probele administrate în calea de atac, la solicitarea părţii interesate formulate în condiţii procedurale.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte vizând utilitatea probei cu înscrisul ataşat cererii de apel în raport de obiectul pricinii şi, respectiv, valoarea probatorie a acestuia în dovedirea faptului că pentru perioada aferentă pretenţiilor formulate de intimata-reclamantă, în unitatea de cazare se desfăşoară activităţi cu titlu sezonier, nevalorificată de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că aprecierea asupra necesităţii administrării de probe noi, în apel, reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu o cerere de încuviinţare a probatoriului şi nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs prin prisma controlului judiciar de legalitate specific acestei etape procesuale.
În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, vizând prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.
În speţă, deşi reclamantul a invocat ca temei de drept al recursului său şi aceste dispoziţii legale, motivarea acestuia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în cazul de casare reglementat de acest text legal.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Raportat la acest caz de casare, pârâta ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, susceptibilă de a fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., toate susţinerile recurentei constituind, în realitate, critici la adresa modului în care instanţa de apel a analizat şi interpretat probele administrate în cauză, solicitarea expresă a acesteia fiind aceea de a se reanaliza situaţia de fapt prin prisma probelor administrate.
Or, aceste aspecte nu vizează nelegalitatea deciziei atacate ci netemeinicia acesteia, astfel că ele nu pot forma obiect de analiză pentru instanţa de recurs.
Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, urmată de prezentarea situaţiei de fapt, a probelor administrate şi de propria analiză şi interpretare pe care recurenta a dat-o acestora, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea trebuie să fie legată de legea aplicabilă (fie legea procesuală, fie legea substanţială), iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză.
Împrejurarea că reclamantul nu este mulţumit de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situaţie nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Pentru aceste motive, având în vedere că susţinerile subsumate de de recurentă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nu se circumscriu cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi veruficată legalitatea deciziei atacate în recurs, Înalta Curte urmează a constata că acestea nu pot fi analizate.
În cadrul ultimului motiv de recurs, pârâta a invocat neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 C. civ., reiterând, în esenţă, susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond cu privire la gradul de ocupare a unităţii şi la faptul că aceasta este deschisă publicului în mod sezonier.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei A. ca urmare a săvârşirii faptei ilicite de a nu achita remuneraţia datorată artiştilor interpreţi şi executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioadele 01.08.2018-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-30.06.2021, pentru B., clasificată cu 4 flori, precum şi restaurantul aflat în cadrul pensiunii, situate în judeţul Arad.
Raportat la probele administrate şi la dispoziţiilor legale incidente, instanţele de fond au constatat că, în cauză, s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie/licenţă neexclusivă din partea CREDIDAM şi fără a achita remuneraţiile compensatorii cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remuneraţiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 şi normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfăşurată de pârâtă în incinta unităţii deţinute fiind de natură a cauza prejudicii artiştilor interpreţi şi executanţi, câtă vreme aceasta s-a desfăşurat în lipsa autorizaţiei/licenţei neexclusive din partea CREDIDAM şi fără a se achita remuneraţiile datorate, potrivit metodologiilor.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a optat pentru stabilirea despăgubirii în varianta reglementată de art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Drept urmare, reţinând calculul efectuat de reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 10.003,50 RON, fără TVA (3334,5 RON x 3), reprezentând remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.08.2018-31.03.2020, respectiv 01.06.2020-30.06.2021, soluţia fiind menţinută şi în apel.
Prin apelul declarat în cauză, pârâta a criticat soluţia primei instanţe apreciind că este nelegală dispoziţia privind obligarea sa la plata triplului remuneraţiei datorate pentru perioada de referinţă, având în vedere caracterul sezonier al activităţii desfăşurate, numărul de camere utilizate şi suprafaţa restaurantului, critici reiterate în aceeaşi formă şi în cadrul prezentei căi de atac şi pe care Înalta Curte, în acord cu instanţa devolutivă, le apreciază ca fiind nefondate.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţele de fond au reţinut că pârâta administrează B., clasificată 4 Flori, situată în judeţul Arad, şi restaurantul din cadrul pensiunii, conform extrasului obţinut de la Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, coroborat cu planşele foto de pe pagina de internet a pensiunii şi de pe platforma booking.com.
În evaluarea calităţii de utilizator şi a caracterului de comunicare publică a fonogramelor au fost avute în vedere următoarele: clasificarea unităţii pe care pârâta o administrează, conform Anexei 1.5 din Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi brevetelor de turism, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 10/2016, astfel cum a fost modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019, coroborat cu art. 1065 şi cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
În calitate de utilizator, pârâta avea obligaţia de a semna contractul de licenţă neexclusivă cu reclamanta în calitatea acesteia de organism de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi şi executanţi şi să plătească remuneraţia compensatorie pentru utilizarea prestaţiilor acestora, obligaţii ce rezultă din prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) şi art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [art. 162 alin. (1) lit. a), art. 168 alin. (1)].
Evaluarea prejudiciului produs reclamantei s-a realizat conform Metodologiei aplicabile, obligatorie pentru toţi utilizatorii de la data publicării acesteia, care face trimitere expresă la sancţiunea triplului remuneraţiilor pentru ipoteza în care utilizatorul nu declară activitatea ce atrage această calitate, prevedere ce se regăseşte fundamentată în art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 [devenit art. 188 alin. (2), după republicare].
Cu privire la caracterul sezonier al activităţii desfăşurate de pârâtă, în mod corect instanţele de fond au constatat că acesta nu poate fi invocat drept cauză exoneratoare de la plata remuneraţiilor datorate reclamantei câtă vreme pârâta nu a putut proba cu înscrisurile depuse la dosar limitarea activităţii la anumite luni din an, susţinerile acesteia fiind contrazise de înscrisurile care dovedesc clasificarea unităţii de cazare de către Ministerul Turismului. Simpla împrejurare că unitatea nu a fost ocupată în anumite perioade nu conduce prin ea însăşi la concluzia caracterului sezonier al activităţii. De altfel, în situaţia în care spaţiile deţinute de pârâtă nu ar fi oferit servicii de cazare publicului, recurenta ar fi avut posibilitatea de a solicita suspendarea activităţii ori a certificatului de clasificare, or, în cauză, nu a fost dovedită o astfel de ipoteză.
Cât priveşte gradul de ocupare a unităţii de cazare, acesta nu prezintă relevanţă din perspectiva calculului remuneraţiilor, în sensul că diminuarea activităţii într-o anumită perioadă nu conduce la reducerea remuneraţiilor datorate, cuantumul remuneraţiilor lunare pentru activitatea de comunicare publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice fiind fixe, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, aşa cum în mod explicit rezultă din dispoziţiile art. 2.1 alin. (2) din Decizia ORDA nr. 120/2016.
Deşi recurenta solicită reevaluarea acestor chestiuni, Înalta Curte reţine că, fiind vorba de aspecte de fapt stabilite de instanţele de fond pe baza probelor administrate, ele nu pot fi reapreciate în recurs.
Pentru considerentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu justifică casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1321A din 18 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată, reţinând că recurenta-pârâtă A. este partea care a pierdut procesul, va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi -CREDIDAM, reprezentând onorariu avocat, conform extrasului bancar nr. x din 27 martie 2024, eliberat de D., aflat la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 1321A din 18 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.500 RON, către intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.