Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea în solidar a acestora la restituirea împrumutului în sumă de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, obligarea în solidar la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate la suma în RON începând cu data scadenţei, respectiv 3 iunie 2015, şi până la data restituirii efective a întregii sume împrumutate, aceasta fiind în sumă de 61.881,36 RON până la data depunerii cererii de chemare în judecată, şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din 22 octombrie 2018, tribunalul a calificat cererea pârâţilor privind constatarea remiterii datoriei ca fiind cererere convenţională.
Prin încheierea de şedinţă din 28 ianuarie 2019, tribunalul a constatat că nu a fost achitată taxa de timbre aferentă cererii reconvenţionale, a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..
I.2. Sentinţa pronunţatăde Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2505 din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro în RON la data plăţii, conform cursului B.N.R. şi a dobânzii legale penalizatoare calculate începând cu data de 3 noiembrie 2015 şi până la data plăţii efective conform art. 3 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 13/2011; a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 12.822 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi jumătate din onorariul de avocat; a obligat pe reclamant la plata către pârâta C. a sumei de 2.000 RON reprezentând onorariul de avocat.
I.3. Deciziilepronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 705A din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu apelantul-pârât B. şi cu intimata-pârâtă C., ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâtul B.; a anulat în parte sentinţa apelată, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu acest pârât; a reţinut cauza pentru evocarea fondului şi a menţinut dispoziţiile sentinţei civile apelate în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..
Prin decizia civilă nr. 358A din 14 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B.; a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON, la cursul B.N.R. de la data plăţii, şi a dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 5 iunie 2015 şi până la data plăţii efective, conform art. 3 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 13/2011; a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 12.570,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziilor civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 şi nr. 358A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul B..
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-pârât B. a solicitat solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că, prin cererea de apel, nu a fost contestată situaţia de fapt stabilită de prima instanţă cu privire la existenţa contractului de împrumut, obiectul şi termenul acestuia, căsătoria dintre cei doi pârâţi, respectiv utilizarea de către pârâtul B. a sumei împrumutate de la autorul reclamantului pentru dotarea cu utilaje a societăţii comerciale în care era asociat în părţi egale cu soţia sa.
Deşi este real faptul că nu a formulat critici cu privire la încheierea şi durata căsătoriei, întrucât aceste aspecte erau cunoscute şi dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, a contestat existenţa contractului de împrumut, menţionând în mod neechivoc faptul că actul invocat de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată nu atestă intenţia reală a părţilor, respectiv, faptul că defunctul A. a înţeles să-l gratifice pe pârâtul B., instanţa de apel ignorând, însă, aceste susţineri.
În ceea ce priveşte necontestarea expresă a împrejurării menţionate în considerentele hotărârii primei instanţe, în sensul că din datele financiare ale societăţii la care era asociat împreună cu soţia sa, respectiv valoarea activelor indisponibilizate, rezulta că suma pretins împrumutată a fost utilizată în cadrul desfăşurării activităţii firmei, a menţionat că această chestiune a fost avută în vedere în faţa primei instanţe exclusiv cu privire la motivarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..
Prezumţia instanţei de fond cu privire la posibilitatea utilizării unei sume de bani pentru activitatea firmei la care erau asociaţi cei doi pârâţi nu a fost folosită ca argument în motivarea soluţiei în ceea ce îl priveşte şi, ca atare, nu putea avea valoare juridică în construcţia raţionamentului pentru admiterea acţiunii formulate împotriva sa.
Faptul că nu a atacat în mod expres aceste considerente nu reprezenta un impediment pentru instanţa de apel de a clarifica situaţia de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce dispoziţiile art. 477 şi ale art. 479 C. proc. civ., permit instanţei să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză dacă obiectul litigiului este indivizibil.
Or, în cauza de faţă, clarificarea situaţiei de fapt cu privire la existenţa sau inexistenţa unui contract de împrumut impunea ca devoluţiunea să opereze cu privire la întreaga cauză, recurentul făcând trimitere, în acest sens, la dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. şi la jurisprudenţa naţională (decizia nr. 499 din 08 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).
În dezvoltarea criticilor relative la decizia nr. 358A din 14 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1630 şi ale art. 1631, coroborate cu cele ale art. 1499 C. civ.
Din această perspectivă, a arătat că, deşi prin acţiunea introductivă s-a susţinut faptul că la data de 02 decembrie 2014 a fost încheiat un contract de împrumut între tatăl reclamantului şi pârâtul B., intenţia reală a defunctului A. (tatăl reclamantului) nu a fost aceea de a încheia un contract de împrumut, ci de a-l gratifica, solicitând în dovedirea acestui aspect proba testimonială.
Totodată, a menţionat că lipsa oricărui demers judiciar al defunctului A. împotriva sa după împlinirea scadenţei reprezintă încă o dovadă a intenţiei reale de gratificare; relaţiile sale foarte bune cu tatăl reclamantului datau de mai bine de 13 ani, iar, în perioada octombrie- decembrie 2015, acesta din urmă, în continuarea unor discuţii private anterioare cu privire la planurile de afaceri, a precizat că doreşte să îi mai remită o altă sumă de bani, reiterând, totodată, faptul că nu are nicio obligaţie pecuniară faţă de el.
A precizat că transferul sumei de 100.000 euro a reprezentat doar o primă etapă a intenţiei domnului A. de a-l gratifica şi de a-i asigura resursele financiare pentru dezvoltarea planurilor de afaceri, care, la data de 02 decembrie 2014, a optat să tehnoredacteze un înscris intitulat "Contract de împrumut", prin care a urmărit preconstituirea unui act ce urma a fi prezentat băncii pentru a se opera transferul sumei de 100.000 euro, motiv pentru care în cuprinsul ordinului de plată din data de 03 decembrie 2014, la rubrica destinată detaliilor plăţii, s-a inserat menţiunea "cunoscut", fără a se face trimitere la vreun contract de împrumut.
Raportat la dispoziţiile art. 1629 alin. (1) şi art. 1630 alin. (2) C. proc. civ., în doctrină s-a arătat că remiterea de datorie, fiind în principiu o liberalitate, poate fi făcută prin acte între vii sau prin acte mortis causa. Atunci când se face prin acte între vii, nu este necesar ca remiterea de datorie să îmbrace forma solemnă a înscrisului autentic, putând fi realizată în orice formă scrisă sau verbală, expresă sau tacită. În ceea ce priveşte dovada remiterii de datorie, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 1631 şi ale art. 1499 C. civ., rezultă că aceasta se poate face cu orice mijloc de probă.
Recurentul a solicitat să se constate că din cuprinsul actului denumit contract de împrumut rezultă că acest cuprinde un minimum de clauze, împrumutul fiind acordat fără dobândă, nu există nicio garanţie şi nicio notificare sau dovadă de punere în întârziere a debitorului. Or, în aceste condiţii, este evident că intenţia părţilor a fost aceea de a produce un înscris destinat exclusiv realizării transferului bancar, părţile cunoscând faptul că suma urma a fi remisă din contul din Germania, drept pentru care a fost inserat şi codul SWIFT al IBAN-ului pârâtului.
În mod greşit instanţa de apel, evocând fondul, a dispus admiterea cererii de chemare în judecată, reţinând că în prezenta cauză nu s-a făcut dovada remiterii de datorie, aspect invocat, atât prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, cât şi prin apelul declarat.
Deşi instanţa de apel a dispus iniţial, prin decizia civilă nr. 705A din 26 aprilie 2021, admiterea apelului şi anularea hotărârii primei instanţe, apreciind în mod corect că apărările pe care le-a formulat în cadrul întâmpinării sub aspectul incidenţei remiterii de datorie nu întrunesc condiţiile necesare calificării acestui act procedural ca fiind o cerere reconvenţională, totuşi, ulterior, a dispus respingerea probatoriului necesar dovedirii acestei situaţii de fapt, chiar dacă una dintre criticile formulate împotriva sentinţei privea tocmai calificarea incorectă a cererii, împrejurare ce a condus la imposibilitatea administrării unui probatoriu complet asupra aspectelor invocate.
Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că susţinerile referitoare la intenţia reală a defunctului A. reprezintă apărări de fond ce pot fi incluse în cadrul întâmpinării, fără a fi considerate pretenţii de natură a conduce la calificarea cererii ca reconvenţională cu obligaţia achitării taxei de timbru aferente, a dispus, cu încălcarea art. 1630 şi a art. 1631 coroborat cu art. 1499 C. civ., respingerea solicitării sale de a administra probele necesare dovedirii motivelor de apel, respectiv proba testimonială.
Or, raţionamentul instanţei este eronat, întrucât acesta se raportează în exclusivitate la dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., înlăturând efectele prevederilor art. 1499 şi ale art. 1631 C. civ., interpretarea restrictivă conducând la imposibilitatea sa de a proba situaţia reală, respectiv intenţia defunctului A. de gratificare şi, implicit, remitere a datoriei.
A susţinut că instanţa nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1630 C. civ., în conformitate cu care remiterea de datorie poate fi tacită, fiind înlăturate toate dovezile din care rezultă atitudinea defunctului, atât anterior încheierii contractului, cât mai ales după încheierea acestuia şi împlinirea scadenţei, deşi există probe care fac dovada relaţiilor sale extrem de apropiate cu defunctul şi care demonstrează lipsa oricărei animozităţi rezultate în urma nerestituirii împrumutului, aşa cum încearcă să acrediteze intimatul-reclamant.
A invocatt interpretarea eronată a instanţei privitoare la inaplicabilitatea art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., întrucât relaţiile de prietenie la care s-a referit anterior au făcut să nu fie necesară întocmirea unui înscris expres în sensul remiterii de datorie, iar prezumţia reţinută de către instanţă în sensul că încheierea actului de împrumut ar dovedi că nu există această imposibilitate morală nu este coroborată cu alte probe, actul fiind încheiat pentru facilitarea transferului bancar din străinătate în România.
În speţa de faţă, nu se mai poate vorbi despre existenţa unui drept de creanţă, câtă vreme nu mai este subiectul pasiv al unui raport juridic obligaţional, efectele contractului de împrumut fiind anihilate prin remiterea de datorie verbală, făcută de tatăl reclamantului şi tacită, rezultată din lipsa oricărui demers în recuperarea sumei şi conţinutul "Contractului de împrumut".
A mai arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1522 şi art. 1530 C. civ., în sensul în care dobânda legală penalizatoare solicitată prin acţiunea introductivă poate fi calculată cel mult de la data introducerii acţiunii, iar nu de la data scadenţei obligaţiei de restituire a împrumutului.
În referire la art. 1530 C. civ., invocând literatura de specialitate în care s-a arătat că una dintre condiţiile angajării răspunderii civile contractuale şi, implicit, ale acordării de daune-interese, o reprezintă punerea în întârziere a debitorului, care trebuie realizată conform art. 1522 alin. (1) C. civ., recurentul-pârât a menţionat că daunele-interese moratorii pot fi acordate abia de la data introducerii cererii de chemare în judecată, de vreme ce, în speţă, nu operează niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 1523 C. civ., iar reclamantul, prealabil introducerii acţiunii sale, nu l-a pus în întârziere.
Prezumţia instituită de art. 2159 alin. (2) C. civ., reţinută de către instanţa de fond, este înlăturată, întrucât art. 3.2 din Contractul de împrumut aflat la dosar statuează explicit că "împrumutătorul nu pretinde împrumutatului nicio dobândă pentru suma împrumutată".
Nu poate fi acceptată teza instanţei în conformitate cu care sunt aplicabile dispoziţiile art. 1535 C. civ., întrucât în cauză operează o situaţie atipică, şi anume creditorul iniţial a decedat la data de 21 decembrie 2015, iar succesiunea acestuia a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al S.P.N. D. şi E. fiind eliberat certificatul de moştenitor nr. x din 19 aprilie 2016, ce îl indică drept moştenitor al defunctului pe reclamant, care nu a efectuat niciun demers pentru a-i face cunoscută noua situaţie, astfel că nu i se poate imputa nerestituirea sumei, pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ.
Prin precizarea depusă, prin intermediul poştei electronice, la data de 9 octombrie 2023, recurentul-pârât a arătat că în petitul cererii de recurs s-a strecurat o eroare materială în sensul în care s-a solicitat, atât în principal, cât şi în subsidiar, casarea hotărârii, fără a se fi indicat limitele casării.
Ca atare, a precizat că soluţia casării, atât în principal, cât şi în subsidiar, este solicitată în parte, respectiv doar în ceeea ce priveşte soluţiile pronunţate faţă de recurentul-pârât prin hotărârile atacate.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 11 august 2023, prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, combătând criticile formulate de recurentul-pârât şi apreciind că acestea sunt nefondate.
La data de 30 august 2023, intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a reiterat cele susţinute prin întâmpinare.
La data de 09 octombrie 2023, recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare.
Prin actul de procedură depus la data de 9 octombrie 2023, intitulat "Răspuns la întâmpinare", intimata-pârâtă C. a solicitat să se constate că nu mai are calitate procesuală în prezenta cauză, recursul fiind formulat de către recurentul-pârât în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..
În esenţă, a precizat că, prin sentinţa civilă nr. 2505 din data de 11 noiembrie 2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţi sale procesuale pasive şi a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva sa; prin decizia nr. 705A din data de 26 aprilie 2021 (hotărâre intermediară), curtea de apel a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei tribunalului în ceea ce priveşte soluţia dată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar dezbaterea pe fond a apelului s-a desfăşurat, ulterior, între părţile rămase în litigiu (recurentul-pârât B. şi intimatul-reclamant A.), fiind pronunţată decizia nr. 358A din data de 14 martie 2022; împotriva deciziei civile nr. 705A, reclamantul A. nu a declarat recurs, astfel că soluţia pronunţată de instanţele anterioare în ceea ce priveşte lipsa calităţii sale pasive a rămas definitivă.
II.3. Procedura de filtrare a recursului:
Raportul întocmit în cauză, la data de 07 noiembrie 2023, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor, la data de 15 noiembrie 2023, la data de 16 noiembrie 2023 şi, respectiv, la data de 17 noiembrie 2023, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, însă părţile nu au depus punct de vedere la raport.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 29 ianuarie 2024, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 19 martie 2024, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat în cauză.
Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2024, instanţa a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziilor civile nr. 705A din 26 aprilie 2021 şi nr. 358 A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarant în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la nelegalitatea deciziei civile nr. 705A din 26 aprilie 201 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:
Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât B. a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul necontestării situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ignorând, astfel, criticile deduse judecăţii apelului prin care a menţionat în mod neechivoc că intenţia reală a defunctului A. a fost aceea de a-l gratifica, fiind evidentă contestarea naturii şi obiectului contractului de împrumut.
Cât priveşte chestiunea că suma pretins împrumutată a fost utilizată în cadrul desfăşurării activităţii firmei, potrivit datelor financiare ale societăţii la care era asociat împreună cu soţia sa, respectiv valoarea activelor indisponibilizate, a considerat că aceasta a fost avută în vedere de prima instanţă exclusiv la motivarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., astfel că nu poate avea valoare juridică în construcţia raţionamentului pentru admiterea acţiunii formulate împotriva sa, iar încheierea şi durata căsătoriei celor 2 soţi reprezenta o situaţie recunoscută şi dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.
Aşadar, neatacarea în mod expres a acestor considerente nu reprezenta un impediment pentru instanţa de apel de a clarifica situaţia de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, de vreme ce dispoziţiile art. 477 şi ale art. 479 C. proc. civ. permit instanţei să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză dacă obiectul litigiului este indivizibil, făcând trimitere la principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 C. proc. civ., precum şi la jurisprudenţa naţională (decizia nr. 499 din 08 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în esenţă, ceea ce se invocă de către recurentul-pârât pe calea prezentului recurs este încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului şi rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei, chestiuni care, deşi au fost subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se circumscriu, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme se susţine încălcarea de către instanţa de apel a unor regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Prin urmare, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 705/2021 urmează a fi analizat din perspectiva acestui motiv de casare.
Analizând criticile formulate de recurent în aceste coordonate, Înalta Curte notează că, în esenţă, rolul activ al judecătorului în procesul civil, reglementat prin dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., se manifestă prin aceea că judecatorul are indatorirea să staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevarului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Însă, având în vedere că procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu un alt principiu aplicabil procesului civil, acela al disponibilităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Regula este pe deplin aplicabilă şi în calea de atac a apelului, chiar dacă acesta are caracter devolutiv, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilind în mod expres că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, prin cererea de apel, ceea ce înseamnă că limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat şi presupun ca instanţa de apel să se raporteze doar la criticile apelantului şi să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite.
Regula restrictivă tantum devolutum quantum appellatum constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, care se aplică şi în faţa instanţei de control judiciar, ea exprimând ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate încererea de apel, conform art. 479 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa cum rezultă cu evidenţă din analiza cererii de apel formulate de pârât şi cum a reţinut şi instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, criticile aduse hotărârii primei instanţe s-au circumscris calificării greşite a întâmpinării ca având caracterul unei cererii reconvenţionale, cerere ce a fost anulată ca netimbrată, cu consecinţa înlăturării susţinerilor formulate în cuprinsul acesteia şi a imăposibilităţii administrării probatoriului propus în dovedirea susţinerilor respective.
Nuanţând acest aspect, recurentul-pârât a făcut trimitere la intenţia reală a defunctului A. la momentul la care i-a dat suma de bani a cărei restituire se solicit de către reclamant, care conducea la concluzia certă a remiterii de datorie (practic o donaţie indirectă, tacită), la contractul de împrumut încheiat la data de 02 decembrie2014 cu autorul reclamantului, la relaţiile dintre cele 2 părţi ce datau de mai mult de 13 ani, la circumstanţele care au condus în final la încheierea contractului şi la textele de lege ce reglementează instituţia remiterii de datorie.
În considerarea dispoziţiilor art. 209 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că prima instanţă a apreciat în mod greşit că întâmpinarea formulată de pârât are valenţele unei cereri reconvenţionale, calificând-o ca atare, de vreme ce pârâtul nu a dedus judecăţii nicio pretenţie proprie faţă de reclamant, ci a susţinut doar o apărare de fond menită să conducă la respingererea cererii de chemare în judecată, fără pronunţarea unei soluţii concrete asupra acesteia, astfel că a constatat că în mod nelegal a refuzat analizarea acestor apărări ca urmare a anulării actului procedural formulat de pârât, calificat drept cerere reconvenţională, pe temeiul netimbrării acestuia.
Or, raportat la motivele de apel astfel formulate şi la dispoziţiile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., este evident că instanţa de apel era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac, şi care, în esenţă, au vizat nemulţumirea acesteia faţă de maniera în care prima instanţă a procedat la calificarea întâmpinării prin prisma apărărilor relative la fondul cauzei (remiterea de datorie), împrejurare faţă de care, susţinerea pârâtului din cuprinsul cererii de recurs, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuitsă procedeze la clarificarea situaţiei de fapt prin raportare la toate aspectele cu care a fost învestită, apare ca fiind vădit nefondată, câtă vreme, în apel, nu au fost deduse judecăţii critici din această perspectivă, adică critici a căror analiză să impună instanţei de apel verificarea existenţei contractului de împrumut contestat în cauză.
Cu privire la căsătoria dintre cei 2 soţi, recurentul-pârât a confirmat faptul că acest aspect nu a făcut obiectul criticilor în apel, întrucât viza o situaţie recunoscută şi dovedită de înscrisurile de la dosar, după cum a confirmat şi faptul că necontestarea utilizării sumei împrumutate de la autorul reclamantului, în cadrul desfăşurării activităţii firmei la care era asociat cu soţia sa, s-a produs în contextul în care această împrejurare a stat la baza motivării soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C..
Aşadar, câtă vreme, în apel, pârâtul nu a invocat nelegalitatea sentinţei primei instanţe prin prisma elementelor ce au conturat situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă, din perspectiva existenţei contractului de împrumut încheiat la data de 02 decembrie 2014 între autorul reclamantului şi pârâtul B., a obiectului şi termenului acestuia, ori a utilizării de către pârât a sumei împrumutate de la autorul reclamantului pentru dotarea cu utilaje a societăţii comerciale în care era asociat în părţi egale cu soţia sa (F. S.R.L.), nu i se poate imputa instanţei de apel, în cadrul prezentei căi de atac, faptul că nu a ţinut cont de limitele efectului devolutiv al apelului ce i-ar fi permis să procedeze la rejudecarea fondului cu privire la întreaga cauză prin prisma aspectelor cu care a fost învestită în vederea clarificării situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Înalta Curte constată că, în esenţă, instanţa de apel şi-a exercitat în concordanţă cu dispoziţiile legale atribuţiile specifice controlulul judiciar în această etapă procesuală, apreciind într-o primă fază doar asupra caracterului fondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus judecăţii anterior realizate, prin sentinţa împotriva căreia se formulase respectiva calea de atac, în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel, potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ.
Câtă vreme instanţa de apel avea de soluţionat un apel motivat, în cadrul căruia pârâtul a dezvoltat critici concrete pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, prin care a combătut doar calificarea dată la fond apărărilor formulate în cadrul întâmpinării pentru a justifica respingerea acţiunii în contextul unor elemente de fapt reţinute de prima instanţă şi necontestate, nu i se poate imputa instanţei de apel că nu a manifestat un rol activ în aplicarea corectă a legii pe baza unei situaţii de fapt necontestate de părţi şi intrate, astfel, în autoritatea de lucru judecat, premisă de la care a plecat în evaluarea ulterioară a criticilor concrete cu analiza cărora a fost învestită.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., dar şi ale art. 22 C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile cu acest obiect fiind nefondate.
În aceleaşi coordonate, cu privire la jurisprudenţa naţională, invocată de recurrent, Înalta Curte notează că, în pofida unei uzanţe extinse de justificare a opiniilor juridice pe baza unor hotărâri judecătoreşti (hotărâri care sunt menţionate uneori ca argumente în motivarea altor hotărâri judecătoreşti) în sistemul românesc de drept hotărârile judecătoreşti nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.
Astfel, o hotărâre judecătorească singulară exprimă un raţionament juridic strict individualizat în raport cu o situaţie de fapt determinată şi cu argumentele părţilor litigante, care nu coincide în totalitate cu argumentele ce pot fi invocate în alte cauze cu elemente de similaritate. De aici rezultă şi relativitatea raţionamentului juridic expus printr-o hotărâre judecătorească, care nu exprimă o judecată general valabilă, ci una determinată de împrejurările concrete ale speţei soluţionate şi de apărările formulate, ceea ce implică inaptitudinea unui astfel de raţionament de a fi invocat şi în alte speţe.
Or, ţinând cont de dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept, prin evocarea jurisprudenţei instanţei supreme, recurentul-pârât tinde, în realitate, la reevaluarea situaţiei de fapt dând valoare probatorie unei hotărâri judecătoreşti considerate ca fiind concludentă din perspectiva unei situaţii similare cu cea în care se află recurentul-pârât, ceea ce excedează, însă, controlului de legalitate ce poate fi realizat în recurs, aşa cum rezultă neechivoc din prevederile art. 483 alin. (3) coroborat cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cu privire la recursul declarant împotriva deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă a fost invocată în susţinerea nelegalităţii deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, recurentul pârât pretinde încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1630 şi ale art. 1631, coroborate cu cele ale art. 1499 C. civ.
În esenţă, acesta a reiterat susţinerile formulate în apel referitoare la intenţia autorului reclamantului de a-l gratifica, intenţie ce ar rezulta din menţiunile inserate în cuprinsul contractului de împrumut, la lipsa oricărui demers judiciar promovat împotriva sa, a pârâtului, după împlinirea scadenţei; la caracterul de liberalitate recunoscut de doctrină remiterii de datorie care, în raport de dispoziţiile art. 1629 alin. (1) şi art. 1630 alin. (2) Cod procedură, poate fi realizată în orice formă, scrisă sau verbal, expresă sau tacită; la dovada remiterii de datorie prin orice mijloc de probă, conform prevederilor art. 1631 şi art. 1499 C. civ. şi la intenţia părţilor de a produce un înscris destinat exclusiv realizării trasferului bancar.
Validând hotărârea instanţei de fond, Curtea de apel a analizat aceste susţineri şi le-a înlăturat, demonstrând, în cadrul raţionamentului ce a stat la baza soluţiei adoptate, netemeinicia acestora şi, implicit, incidenţa dispoziţiile art. 2552, ale art. 2158 alin. (1) şi ale art. 1270 alin. (1) C. civ. în raport de care subzistă obligaţia pârâtului de restituire a sumei de 100.000 euro acordată cu titlu de împrumut, raportat la convenţia (contract de împrumut) încheiată cu autorul reclamantului, respective la denumirea data acesteia şi la clauzele pe care le cuprinde.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că actul încheiat la data de 02 decembrie 2014, denumit contract de împrumut, şi transferul sumei de 100.000 euro în contul bancar al împrumutatului la data de 05 decembrie 2014 au dat naştere obligaţiei pârâtului de restituire cel mai târziu la 05 iunie 2015 a sumei primite de la autorul reclamantului precum şi dreptului corelativ al acestuia din urmă de a solicita restituirea începând cu această dată.
Pe de altă parte, a reţinut că nicio probă administrată în cauză nu a dovedit intenţia împrumutătorului, la data încheierii contractului, de a face o liberalitate, menţiunea "cunoscut" inserată în ordinul de plată dat de împrumutător băncii la care avea deschis contul, la data din 03 decembrie 2014, reflectând existenţa între plătitor şi beneficiar a raporturilor juridice născute anterior, dovedite exclusiv cu contractul de împrumut încheiat la 02 decembrie 2014.
Instanţa de apel a concluzionat, astfel, că pârâtul nu a dovedit executarea obligaţiei de a restitui suma împrumutată şi nici faptul că ar fi fost iertat de datorie de către împrumutător, aşa cum acesta pretinde, deşi sarcina probei îi revenea, conform dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.
Prin motivul de recurs formulat cu privire la aceste aspect, pârâtul nu a invocat nicio critică concretă de nelegalitate şi nu s-a raportat în niciun fel la considerentele reţinute în decizia atacată, limitându-se la a reitera susţinerile formulate în faţa instanţei devolutive deşi acestea primiseră o dezlegare în cadrul judecăţii realizate în calea de atac anterioară.
Or, această modalitate de motivare a recursului nu respect exigenţele impuse de dispoziţiile art. 486 C. proc. civ. câtă vreme nu combate în niciun fel argumentele instanţei de apel şi nu se raportează efectiv la considerentele deciziei atacate, recurentul încearcând doar să readucă în discuţie chestiuni deja analizate, cu nesocotirea existenţei judecăţii anterioare dar şi a naturii căii de atac a recursului.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, deşi contestă statuările instanţei devolutive încercând să demonstreze incidenţa instituţiei remiterii de datorie cu scopul excluderii obligaţiei de restituire a împrumutului, argumentele pe care recurentul îşi întemeiază aceste critici nu evidenţiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, apte a fi analizate în coordonatele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci evocă o greşită evaluare a probelor şi a situaţiei de fapt, precum şi a conţinutului şi naturii convenţiei intervenite între el şi autorul reclamantului, chestiuni ce nu pot fi reapreciate de instanţa de control judiciar întrucât pun în discuţie netemeinicia deciziei instanţei de apel care nu poate face obiectul recursului.
Prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul declarat, trebuie să nu fie invocate doar formal, ci presupun indicarea regulilor de drept pe care instanţa le-a nesocotit ori aplicat greşit în cauză, dezvoltarea unei interpretări a respectivei reguli de drept, indicarea concretă a manierei în care instanţa a încălcat ori aplicat greşit respectivele reguli de drept. Or, o pretinsă eroare în stabilirea faptelor excede cazului de casare evocat, recursul neprivind pretinsa netemeinicie a hotărârii recurate.
Ceea ce critică, în esenţă, recurentul este interpretarea eronată a contractului, or, cu referire la acest aspect, Înalta Curte notează că fostul caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 nu a mai fost preluat în noua reglementare, ceea ce relevă intenţia legiuitorului de a nu mai permite invocarea în recurs a greşitei interpretări a unui contract. Textul evocat prevedea posibilitatea modificării unei hotărâri recurate, dacă aceasta, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aşadar, chiar şi în contextul acestui motiv de recurs, în prezent abrogat, nu era posibilă cenzurarea interpretării date de instanţa de fond unor clauze contractuale, interpretarea voinţei reale a părţilor fiind sustrasă, în principiu, controlului de legalitate pe calea recursului.
Cu atât mai mult, în contextul normativ configurat de noul C. proc. civ., în care un asemenea motiv de recurs nu a mai fost reglementat, controlul de legalitate referitor la maniera în care instanţa devolutivă a interpretat clauzele unui contract este limitat la ipoteza în care au fost interpretate şi aplicate greşit regulile de interpretare stabilite de lege sau normele legale referitoare la calificarea legală a contractelor ori la dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au derogat şi care se aplică în completarea a ceea ce s-a stipulat în mod expres.
Or, în cauză, recurentul nu a invocat astfel de critici, susţinând, doar, că instanţele de fond nu au dedus corect, raportat la obiectul şi clauzele convenţiei încheiate cu autorul reclamantului, care a fost voinţa reală a părţilor, chestiune ce nu poate fi analizată chiar dacă recurentul încearcă să o circumscribe unei interpretări şi aplicări restrictive ori eronate a normelor de drept material aplicabile litigiului.
Recurentul-pârât a criticat şi dispoziţia instanţei de apel de respingere a probei testimoniale, solicitată pentru dovedirea remiterii de datorie, precum şi raţionamentul presupus eronat al instanţei de apel care s-a raportat exclusiv la art. 309 C. proc. civ., înlăturând efectele prevederilor art. 1499 şi pe cele ale art. 1631 C. civ., apreciind că interpretarea restrictivă a acestora a condus la imposibilitatea probării intenţiei defunctului A. de gratificare şi, implicit, remiterea de datorie.
A mai susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1630 C. civ., în conformitate cu care remiterea de datorie poate fi tacită, fiind înlăturate toate dovezile din care rezultă atitudinea defunctului, anterior, după încheierea contractului şi împlinirea scadenţei.
Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că, analizând incidenţa prevederilor art. 1631 C. civ., instanţa de apel a reţinut că acestea trimit la dispoziţiile art. 1499 C. civ., care permit, sub aspect probatoriu, dovada remiterii de datorie prin orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Restricţia prevăzută de legiuitor se referă, în cazul actelor juridice, la prevederile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. din a cărui interpretare per a contrario rezultă că dovada oricărui act juridic cu o valoare mai mare de 250 RON se face cu înscrisuri.
Instanţa de apel a reţinut că situaţia de excepţie prevăzută de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. este aplicabilă remiterii de datorie pretinse de recurentul-pârât, care are o valoare de 100.000 euro, şi pentru a cărei dovadă era, deci, necesară proba cu înscrisuri.
Încălcarea textelor legale evocate a fost invocată de către recurent în corelaţie cu respingerea unei probe (testimonială) solicitate în dovedirea situaţiei de fapt (remiterea de datorie), or, cu referire la acest aspect, Înalta Curte notează că judecătorul fondului este singurul îndreptăţit conform legii în a aprecia utilitatea administrării unei probe, potrivit circumstanţelor cauzei şi convingerii sale intime.
Pretinzând greşita respingere a probei testimoniale, recurentul deduce judecăţii recursului aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate ce nu ţin de modul de aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel şi nici de încălcarea unor norme de procedură a căror sancţiune este nulitatea actului, ci de aprecierea şi evaluarea probelor, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, atribut exclusiv al instanţelor de fond, astfel că nu pot fi analizate.
Nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate nici critica prin care se reclamă greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la inaplicabilitatea art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., din perspectiva împrejurării că relaţiile de prietenie dintre autorul reclamantului şi recurent nu au făcut necesară întocmirea unui înscris cu privire la remiterea de datorie.
În realitate, aceasta relevă doar nemulţumirea recurentului cu privire la relevanţa pe care instanţa de apel a dat-o acestei chestiuni, cu ocazia dezbaterii probelor propuse de părţi în cursul rejudecării cauzei, astfel încât, fiind vorba tot despre un aspect supus aprecierii instanţei devolutive, nu poate fi analizat pe calea recursului.
Înalta Curte constată că prin hotărârea atacată instanţa de apel a valorificat probele administrate, le-a analizat coroborat şi printr-o interpretare judicioasă şi detaliată a lor a stabilit situaţia de fapt, reţinând în mod corect că recurentul-pârât nu a dovedit, prin administrarea conform normelor legale ce reglementează mijloacele de probă, faptul restituirii sumei împrumutate şi nici existenţa unei legături atât de apropiate între părţi care să justifice imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului eliberator de datorie, soluţia adoptată fiind în concordanţă cu normele de drept aplicabile litigiului.
În ceea ce priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1522 şi art. 1530 C. civ., recurentul-pârât a expuse critici similare celor din apel, referitoare la faptul că daunele-interese moratorii sunt datorate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât, în speţă, nu operează niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1523 C. civ., la înlăturarea prezumţiei instituite de art. 2159 alin. (2) C. civ., faţă de dispoziţia stipulată în art. 3.2 din Contractul de împrumut, la neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ., întrucât moştenitorul defunctului nu a efectuat niciun demers pentru a-i face cunoscută noua situaţie.
Criticile sunt nefondate.
În conformitate cu prevederile art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.:
"Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii".
Potrivit art. 2164 alin (2) C. civ.:
"În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel."
Conform contractului de împrumut încheiat la data de 02 decembrie 2024 şi extrasului de cont, recurentul-pârât a primit suma de 100.000 euro şi nu echivalentul în RON al acesteia de la data viramentului, 05 decembrie 2014.
Aşadar, recurentul-pârât are obligaţia de a restitui aceeaşi sumă, de 100.000 euro, iar în cazul în care plata se va face în moneda naţională, în condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 4/2005, privind regimul valutar, conform căruia:
"Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută", conversia euro/leu se va produce la cursul B.N.R. din ziua plăţii, în respectarea aceloraşi dispoziţii ale art. 2164 alin. (2) C. civ. cu privire la înapoierea sumei nominale primate.
Potrivit art. 2159 alin. (2) C. civ., împrumutul care are ca obiect o sumă de bani este prezumat a fi cu titlu oneros, iar pe de altă parte, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic."
Din interpretarea logico-sistematică a acestor dispoziţii rezultă că, în lipsă de stipulaţie contrară expresă, legiuitorul a determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de plată de către debitor, iar dobânda legală reprezintă o obligaţie accesorie celei principale de achitare a debitului, astfel că este datorată până la stingerea prin plată sau altă formă de stingere a obligaţiei principale.
Dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 fac distincţie pentru obligaţiile băneşti între dobânda remuneratorie - dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, şi dobânda penalizatoare - dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă.
În speţă, părţile nu au evaluat convenţional prejudiciul suferit de creditor în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de restituire a împrumutului, astfel că sunt incidente dispoziţiile legale privind dobânda penalizatoare.
Astfel, conform art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011:
"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."
Clauza contractuală inserată la art. 3.2 în contract, la capitolul privind drepturile şi obligaţiile părţilor, conform căreia "împrumutătorul nu pretinde împrumutatului ncio dobândă pentru suma împrumutată", reprezintă o clauză derogatorie de la regula instituită de la 2159 alin. (2), respectiv de la dobânda remuneratorie, însă nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi ale art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de vreme ce urmăresc dezdăunarea creditorului pentru prejudiciul încercat prin neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă şi nu remunerarea acestuia.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material a căror încălcare se reclama pe calea acestui motiv de recurs, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul pârât fiind nefondate.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu justifică casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, calea de atac promovată de pârâtul B. împotriva deciziei civile 705A din 26 aprilie 2021 şi a deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile 705A din 26 aprilie 2021 şi a deciziei civile nr. 358A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.