Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2022 pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă, reclamantul A. a cerut în contradictoriu cu pârâtul B., restituirea sumei de 120.000 euro, a dobânzilor legale şi plata tuturor cheltuielilor de judecată de către pârât.
I.2. Sentinţa pronunţatăde Tribunalul Arad, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 66 din 24 martie 2023, Tribunalul Arad, secţia I civilă a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 120.000 euro, precum şi a dobânzii legale calculate asupra debitului principal începând cu data de 01.04.2022 şi până la executarea integrală a obligaţiei; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 16.533 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în apel:
Prin decizia civilă nr. 282 din 28 noiembrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul-apelant B. împotriva sentinţei civile nr. 66 din 24 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia I civilă; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată; a obligat reclamantul-intimat la plata către pârâtul apelant a sumei de 16.166,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 282 din 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 ianuarie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 22 ianuarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind privind numele şi prenumele, domiciliul recurentului-reclamant, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului conventional-avocat C. (împuternicire avocaţială la dosarul de recurs); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, se constată că recurentul-reclamant a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurentul-reclamant datorează diferenţa taxei judiciare de timbru în cuantum de 518,7 RON, reţinându-se că partea a ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4.267 RON, conform chitanţei seria x din 08 ianuarie 2024 emisă de Municipiul Arad, Venituri- Serviciul Impunere Persoane, aflată la dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată în apel.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că imposibilitatea de executare a obligaţiei i se datorează lui în condiţiile în care, de la încheierea Declaraţiei cuprinzând Convenţia de Porte-Forte şi până în prezent, intimatul B. nu a avut nicio calitate în cadrul contractelor ataşate la dosar. În mod greşit instanţa de apel l-a scutit pe intimat de obligaţia de plată asumată, acesta prevalându-se pe tot parcursul procesului de tot felul de artificii şi tertipuri pentru a nu plăti.
Făcând trimitere la conţinutul duispoziţiilor art. 1283 C. civ., recurentul susţine că în mod corect tribunalul l-a obligat pe pârât la repararea prejudiciului, respectiv, la restituirea sumei de 120.000 RON, soluţia contrară adoptată în apel fiind nelegală.
Sub un alt aspect, recurentul a susţinut că, atât timp cât pârâtul nu a negat încheierea contractului prin care s-a obligat la restituirea sumei de 120.000 RON şi nici faptul că a primit efectiv această sumă, se impunea obligarea acestuia la plata sumei respective în temeiul art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.
Instanţa de apel a analizat, însă, doar formal şi generic această cerere subsidiară, considerentele reţinute în cuprinsul deciziei atacate, sub acest aspect, nefiind de natură a satisface cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, într-o modalitate care să creeze transparenţă asupra raţionamentului judiciar care o fundamentează.
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
La data de 29 februarie 2024, prin poştă, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar respingerea căii de atac, ca nefondată.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la nulitatea recursului a arătat că afirmaţiile recurentului nu reprezintă o argumentare juridică a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţa şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătura cu aceste dispoziţii legale, ci o susţinere a interpretării greşite a probatoriului de către instanţa de apel, a reproducerii situaţiei de fapt, critici de netemeinicie necenzurabile în recurs.
În referire la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., a menţionat că motivele invocate de către recurent prin cererea de recurs au fost invocate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, constituind principala apărare a recurentului-reclamant.
Or, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele doua instanţe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale raporturilor dintre părţi ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii administrate ori la o schimbare a stării de fapt, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanţe şi fiind obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Simpla indicare a unor texte de lege despre care se afirmă că dacă nu ar fi fost încălcate, soluţia apelului ar fi fost alta, nu echivalează cu o dezvoltare a motivelor de nelegalitate în concret.
Pe fondul recursului, a susţinut că recurentul reiterează motivele formulate în faţa instanţei de fond, respectiv motivele avute în vedere de instanţa de apel.
În referire la actul juridic ce a stat la baza pretenţiilor recurentului-reclamant reprezentat de "Declaraţie cuprinzând Convenţie de Porte Forte" din 24.05.2021, autentificat sub nr. x la D. din Arad, la reţinerile celor 2 instanţe şi la susţinerile recurentului, a precizat că în executarea obligaţiilor asumate a asigurat transferul dreptului de proprietate către recurentul-reclamant asupra celor patru barăci de tip CPL înscrise în CF nr. x Vladimirescu (CF temporar nr. 301307 Vladimirescu), recurentul-reclamant devenind proprietarul acestora la data de04.08.2021, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.08.2021.
În ceea ce priveşte terenul intravilan în suprafaţă de 7806 mp înscris în CF nr. x Vladimirescu pe care se află amplasate construcţiile, a arătat că acesta este înscris ca fiind proprietatea Statului Român, conform extrasului de carte funciară, din adresa aflată la dosar fond rezultând că acesta este proprietatea comunei Vladimirescu, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, fără ca aceste menţiuni să fie înscrise în cartea funciară, E. S.R.L. având calitatea de concesionar în baza contractului de concesiune nr. x/23.03.2005.
În executarea obligaţiei asumate de către intimat faţă de recurentul - reclamant cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra acestui teren, a fost încheiat, la data de 13.12.2021, contractul de cesiune cu acordul Consiliului Local al Comunei Vladimirescu în calitate de concedent cedat, recurentul-reclamant devenind noul concesionar asupra acestui teren.
Prin contractul de schimb autentificat sub nr. x/21.09.2021 recurentul-reclamant a transmis dreptul de proprietate asupra celor 4 barăci tip CPL înscrise în CF nr. .x Vladimirescu către terţe persoane.
La data de 01.03.2022, recurentul-reclamant a cedat prin contract de novaţie către aceste terţe persoane şi dreptul de concesiune dobândit prin contactul de cesiune contract de concesiune încheiat la data de 13.12.2021.
Ulterior transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiilor şi a contractului de concesiune obţinut pe numele său către terţe persoane, recurentul-reclamant A., prin notificarea nr. x/30.03.2022, a solicitat intimatului îndeplinirea obligaţiei de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu sau în caz de neexecutare în natură obligarea la plata sumei de 120.000 euro cu titlu de clauză penală, după ce în prealabil, la data de10.03.2022, a solicitat încuviinţarea executării silite a convenţiei de porte-forte, cererea safiind respinsă definitiv prin încheierea nr. 322/16.03.2022 a Judecătoriei Ineu Raportând prevederile art. 1530, art. 1538 şi art. 1540 C. civ. la starea de fapt şi probatoriul administrat în cauză, a considerat că, în mod temeinic şi legal, instanţa de apel a constatat culpa recurentului-reclamant în imposibilitatea intimatului-pârât de a-şi îndeplini obligaţia privind transmiterea către acesta a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. x Vladimirescu, proprietate privată a comunei Vadimirescu, făcând trimiteri la probele administrate în cauză, în deplin acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:
La data de 29 martie 2024, prin poştă, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Cu privire la nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a arătat că a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând aspectele invocate în cererea de recurs cu privire la nelegalitatea deciziei atacate.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:
"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 19 ianuarie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 martie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în şedinţă publiă, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:
În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele de recurs nu se înacdarează în motivele de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ.
Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia atacată şi la motivele care o argumentează, cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.
În consecinţă, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, iar instanţa de recurs nu poate examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel prin raportare la soluţia adoptată şi la argumentele reţinute de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în caz contrar intervenind sancţiunea nulităţii recursului.
Aplicând aceste principii de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, deşi, recurentul-reclamant a invocat ca temei de drept al recursului său dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea acestuia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătoreşti.
Astfel, Înalta Curte reţine că prin decizia civilă nr. 282 din 28 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, atacată în prezenta cauză, a fost admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 66 din 24 martie 2023, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2022 şi a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă excepţia inadmisbilităţii acţiunii, ca nefondată şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..
În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că imposibilitatea de executare a obligaţiei principale asumate de pârât, ce presupunea asigurarea dreptului de proprietate asupra terenului, s-a datorat conduitei intimatului-reclamant, care a înstrăinat atât dreptul de proprietate asupra construcţiilor amplasate pe terenul în litigiu, cât şi dreptul de concesiune dobândit prin demersurile apelantului-pârât, acesta din urmă drept fiind cedat de intimatul-reclamant către terţe persoane, care erau îndreptăţite la demararea procedurii necesare în vederea obţinerii dreptului de proprietate.
Pe calea prezentului recurs, reclamantul a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material susţinând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că imposibilitatea de executare a obligaţiei i se datorează lui în condiţiile în care, de la încheierea Declaraţiei cuprinzând Convenţia de Porte-Forte şi până în prezent, intimatul B. nu a avut nicio calitate în cadrul contractelor ataşate la dosar. Făcând trimitere la conţinutul duispoziţiilor art. 1283 C. civ., recurentul consideră că este corectă soluţia tribunalului, prin care pârâtul a fost obligat la repararea prejudiciului, respectiv, la restituirea sumei de 120.000 RON, soluţia contrară adoptată în apel fiind nelegală.
Rezultă cu prisosinţă din modul de formulare a acestor critici că, deşi recurentul le-a subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., motivarea recursului, pe aspectele legate de modul de aplicare a normelor de drept material cuprinde, în fapt, critici referitoare la modul în care instanţa de apel a apreciat situaţia de fapt, a interpretat probele administrate în cauză şi, în final, a apreciat asupra motivelor care au determinat neexecutarea obligaţiei asumate de pârât, mai precis, asupra faptului că în sarcina acestuia nu poate fi reţinută nicio culpă, chestiuni care nu constituie, însă, critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în acest caz de casare a unei hotărâri judecătoreşti.
Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăşi concluzia nelegalităţii hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greşită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menţionat presupune aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greşită a unui text de lege corespunzător situaţiei de fapt, etc. Or, în cauză, recurentul nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea şi aprecierea eronată a situaţiei de fapt, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greşită a legii în sensul art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant nu a indicat, nici măcar la nivel formal, norma de drept material încălcată ori aplicată greşit în virtutea căreia instanţa de apel a reţinut imposibilitatea de neexecutare a obligaţiei asumate prin declaraţia de porte forte, limitându-se la a reda conţinutul art. 1283 C. civ. şi la a face aprecieri proprii cu privire la aspectele de fapt ale cauzei şi la modul în care acestea ar fi trebuit să fie interpretate, fără a demonstra modalitatea în care instanţa a încălcat legea.
Or, împrejurarea că recurentul este nemulţumit de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii nu echivalează cu aplicarea greşită a normelor de drept material, concluzia Curţii de Apel fiind rezultatul aprecierii pe care aceasta a făcut-o cu privire la toate aspectele de fapt rezultate din probe, apreciere care este o chestiune ce ţine de temeinicia şi nu de legalitate a deciziei pronunţate şi care, în raport de cadrul restrictiv în care poate fi analizat recursul, stabilit prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiect de verificare şi reapreciere pentru instanţa de control judiciar.
Cu referire la susţinerea potrivit căreia se impunea obligarea pârâtului la restituirea sumei de 120.000 RON măcar în temeiul art. 1345 C. civ. ce reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, Înalta Curte constată că, în esenţă, aceasta nu cuprinde nicio critică concretă de nelegalitate care să poată fi circumscrisă cazului de casare reglmentat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul arătând doar că, atât timp cât pârâtul nu a negat încheierea contractului prin care s-a obligat la restituirea sumei de 120.000 RON şi nici faptul că a primit efectiv această sumă, se impunea să o restituie pentru că altfel s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
Ceea ce reproşează recurentul instanţei de apel este faptul că nu ar fi motivat suficient soluţia dată petitului subsidiar întemeiat pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, aprecierea acestuia fiind în sensul că decizia atacată cuprinde o analiză generică şi formală a acestei cereri, considerentele reţinute de instanţa de apel nefiind de natură a satisface exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Criticile astfel formulate pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. câtă vreme pun în discuţie încălcarea obligaţiei instanţei de a-şi motiva hotărârea iar cazul de casare menţionat se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Criticile sunt însă pur formale şi, în consecinţă, nu justifică incidenţa acestui caz de casare, instanţei de apel neputându-i-se imputa omisiuna analizării presupusului capăt de cerere subsidiar câtă vreme un astfel de petit nici nu a fost formulat.
Astfel, Înalta Curte constată că reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1345 C. civ. pentru pentru prima dată în calea devolutivă de atac, prin întâmpinarea depusă de reclamant la apelul declarat de pârât, în condiţiile în care, la fond, pretenţiile deduse judecăţii au fost fundamentate pe un alt temei legal, fiind analizate şi soluţionate ca atare în primă instanţă. Or, fiind o apărare nouă făcută direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce echivala cu o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, ea nici nu a fost analizată, împrejurare în raport de care nu se poate susţine cu temei că decizia Curţii de Apel ar fi insuficient motivată sub acest aspect şi, astfel, supusă casării din perspectiva art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.
Decizia atacată nu cuprinde, de fapt, nicio referire la aceste apărări ale reclamantului formulate în apel, astfel încât susţinerea recurentului în sensul că motivarea ar fi insuficientă demonstrează o dată în plus caracterul pur formal al criticii invocate din perspectiva încălcării art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În realitate, reclamantul este nemulţumit de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii şi încearcă să provoace o reanalizare a acestora din perspectiva unui alt temei de drept, care nu a fost invocat la fond şi, deci, nu a fost avut în vedere la soluţionarea cauzei în primă instanţă, îmbogăţirea fără justă cauză fiind adusă în discuţie doar în apel în cadrul unei apărări subsidiare pe care reclamantul a înţeles să şi-o facă faţă de motivele de apel formulate de pârât, reproşând instanţei devolutive faptul că i-a analizat-o.
Însă, viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă a soluţiei adoptate, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Prin urmare, raportat la acest caz de casare, reclamantul ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, aşa cum s-a arătat deja, aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi calificate ca fiind critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât nu relevă o veritabilă încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ci doar nemulţumirea vădit neîntemeiată a recurentului faţă de împrejurarea că pretenţiile sale nu au fost analizate şi din perspectiva unui alt temei de drept decât cel invocat iniţial. Or, aceasta nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât situaţia invocată nu echivalează cu lipsa motivării, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Pentru considerentele expuse, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea intimatului privind obligarea recurentului-reclamant la plata chetuielilor de judecată, cerere formulată atât în cuprinsul întâmpinării, cât şi oral la termenul din 21 mai 2021, la care au avut loc dezbaterile părţilor, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată în raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".
Cum recurentul este partea care a pierdut procesul, în sensul normei de drept processual mai sus citate, acesta datorează intimatului pârât cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.
Cât priveşte cuantumul acestor cheltuieli, Înalta Curte constată că a fost solicitată suma de 13.095 RON, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare şi cheltuieli de cazare.
Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.
Prin aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, (drept urmare, clientul va plăti avocatului onorariul cuvenit), ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Făcând aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, Înalta Curte ţinând seama de elementele prevăzute de alin. (2) al art. 451 C. proc. civ. şi anume: activitatea concretă prestată de avocatul intimatului pârât şi limitele mandatului acordat conform împuternicirii existente la dosar, dar şi valoarea şi complexitatea pricinii, apreciază că avocatul nu a desfăşurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 11.900 RON.
În mod cert, activitatea prestată de avocat în prezentul proces a implicat studierea înscrisurilor existente la dosar şi o documentare juridică adecvată pentru apărarea intereselor pârâtului, activitate care s-a concretizat în formularea întâmpinării care a fost depusă la dosar şi prin care a fost invocată excepţia nulităţii recursului, fiind formulate şi apărări pe fondul recursului.
În cauză a fost acordat un singur termen de judecată, apărătorul pârâtului fiind prezent la acesta, prestaţia sa în faţa instanţei reducându-se la susţinerea excepţiei nulităţii recursului şi a concluziilor pe fondul acestuia.
Or, în raport de aceste aspect, Înalta Curte apreciază că se justifică reducererea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, urmând ca, în final să dispună obligarea recurentului reclamant la plata către intimatul pârât a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă ce include atât onorariul de avocat redus cât şi cheltuielile de deplasare şi cazaere dovedite cu actele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 282 din 28 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.000 RON, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.