Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă la data de 21 februarie 2024, sub nr. x/2024, formulată de petenta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti A., creditoarea B., în contradictoriu cu debitorii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat încuviinţarea executării silite în dosarul nr. x/2024, a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1301/11.05.2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 4775 din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în acelaşi dosar.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3346 din 28 februarie 2024, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ. prin raportare la calitatea debitorilor, de instanţe superioare Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, ţinând cont de scopul urmărit de legiuitor, acela de a nu fi afectată imparţialitatea instanţei.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Constanţa, secţia civilă, prin încheierea nr. 4577 din 29 martie 2024, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi Judecătoria Constanţa; a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă; a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că petenta Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti A., prin executorul judecătoresc A., nu a înţeles să se prevaleze de posibilitatea oferită de art. 127 alin. (21) C. proc. civ. atunci când a introdus cererea împotriva instanţelor de judecată, de a sesiza o instanţă din circumscripţia unei curţi de apel învecinate celei competente potrivit dreptului comun, ci a înregistrat cererea de încuviinţare a executării silite pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, instanţă în a cărei circumscripţie se află sediul debitoarei Curtea de Apel Bucureşti.
Normele art. 127 alin. (2), alin. (21) şi alin. (3) C. proc. civ. nu puteau fi valorificate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti din oficiu prin substituirea părţii, în vederea justificării necompetenţei teritoriale şi declinării acesteia în favoarea altei instanţe. În ipoteza prevăzută de acest text legal, excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine privată. Caracterul facultativ al normei rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul alege dacă doreşte să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.
În aceste condiţii, întrucât norma de competenţă teritorială incidentă în cauză este una relativă, de ordine privată, nesocotirea ei nu putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă de către Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:
Obiectul cererii deduse judecăţii constă în solicitarea creditoarei B., prin Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătoreşti A., întemeiată pe dispoziţiile art. 666 alin. (1) C. proc. civ., privind încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1301/11.05.2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 4775 din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în acelaşi dosar, prin toate modalităţile prevăzute de lege, în dosarul de executare silită nr. x/2024, asupra căreia, instanţele aflate în conflict, în examinarea competenţei teritoriale, au apreciat în mod diferit cu privire la incidenţa dispoziţiilor legale în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă teritorial a soluţiona cererea de încuviinţare a executării silite.
Astfel, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, reţinând incidenţa prevederilor art. 127 C. proc. civ. în raport de calitatea creditoarei în numele căreia executorul judecătoresc a formulat cererea de încuviinţare a executării silite - personal auxiliar de specialitate (grefier) în cadrul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, a apreciat că instanţa competentă, de acelaşi grad, este cea din circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, pe când Judecătoria Constanţa a considerat că instanţa competentă învestită de executorul judecătoresc este cea în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul debitoarei Curtea de Apel Bucureşti.
Este de remarcat faptul că, în materia executării silite, dispoziţiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc competenţa teritorială a instanţei de executare prin raportare la trei categorii de situaţii (1. domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, la data sesizării organului de executare, 2. dacă domiciliul sau, dupa caz, sediul debitorului nu se află în ţară, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, 3. dacă acesta din urmă nu se află în ţară, sediul biroului executorului judecatoresc învestit de creditor), cu menţiunea că regulile edictate de acest text de lege sunt aplicabile în măsura în care legea nu dispune altfel.
Această posibilitate de derogare, prevăzută expres, nu trebuie, însă, interpretată în sensul în care, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., ar putea fi stabilită o altă instanţă de executare decât cea prevăzută de art. 651 alin. (1) C. proc. civ., ci se referă la acele situaţii speciale în care instanţa de executare se determină potrivit unor reguli diferite decât cele prevăzute de C. proc. civ.
În realitate, incidenţa art. 127 C. proc. civ. vizează întinderea competenţei instanţei de executare, reglementată de art. 651 alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce stabileşte o plenitudine de competenţă a acesteia cu privire la soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite, a contestaţiilor la executare, precum şi a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
Cu alte cuvinte, determinarea competenţei instanţei de executare se face, în toate cazurile, prin raportare la regulile prevăzute de art. 651 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca procedurile jurisdicţionale date de lege în competenţa acesteia să fie soluţionate de o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, în măsura în care la momentul formulării cererii respective ar fi incidentă una dintre situaţiile prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Această interpretare corespunde modului în care "funcţionează" mecanismul competenţei facultative, deoarece aceasta presupune ca, mai întâi, să fie stabilită instanţa competentă potrivit legii, care ar urma să fie sesizată cu o cerere; în măsura în care la momentul declanşării procedurii jurisdicţionale, reclamantul sau pârâtul s-ar afla într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 127 C. proc. civ., se produce efectul de prorogare de competenţă prevăzut de textul de lege.
Aşadar, o interpretare şi aplicare riguroasă a art. 127 C. proc. civ. în materia executării silite presupune ca prin intermediul său să nu fie schimbată, prin voinţa creditorului, instanţa de executare prevăzută de lege, ci aplicarea sa să fie făcută ori de câte ori se pune problema sesizării instanţei de executare, în funcţie de poziţia procesuală a părţilor în cadrul acelei proceduri.
De altfel, norma prevăzută de art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are caracter de ordine publică, fiind instituită în vederea ocrotirii unui interes general, şi anume apărarea prestigiului şi imparţialităţii justiţiei, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părţii adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul sau a instanţei inferioare acesteia, iar alin. (3) al aceluiaşi articol indică expres şi limitativ subiecţii pe care înţelege să îi plaseze în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., nominalizând, fără a face nicio distincţie, pe grefieri, categorie circumscrisă noţiunii generale de personal auxiliar de specialitate, astfel cum aceasta este definită de art. 3 din Legea nr. 567/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că, potrivit titlurilor executorii invocate de creditoare, calitatea de debitori o au Tribunalul Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 5, prin raportare la dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că atât Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, cât şi Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti ar îndeplini cerinţele legale pentru a fi considerate instanţe de executare.
Cu toate acestea, are în vedere faptul că la data sesizării organului de executare (22 februarie 2024), creditoarea B. îşi desfăşura activitatea în calitate de grefier în cadrul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, fiind astfel îndeplinită condiţia premisă a art. 127 alin. (1) C. proc. civ., normă legală ce interzice, în ipoteza în care judecătorul, după caz, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul, are calitatea de reclamant, sesizarea instanţei competente, dacă este aceea la care îşi desfăşoară activitatea sau o instanţă inferioară, situaţie în care reclamantul are obligaţia să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Este adevărat că formal cererea de încuviinţare a executării silite a fost depusă de A., executor judecătoresc în cadrul Societăţii Civile Profesionale de Executori Judecătoreşti A. şi nu de către creditoare, însă instanţa apreciază că indiferent de această situaţie, ceea ce instanţa are de soluţionat este încuviinţarea executării silite cerută de creditoarea B., ce a fost ataşată cererii depuse de executorul judecătoresc, astfel că cererea cu care instanţa a fost învestită o vizează pe creditore ca parte în raportul juridic execuţional, iar nu pe executorul judecătoresc, norma de competenţă de la art. 127 C. proc. civ. subzistând şi într-o cerere precum cea de faţă.
De asemenea, instanţa reţine că, în procedura executării silite, executorul judecătoresc acţionează ca un simplu reprezentant al creditoarei, aspect ce întăreşte ideea că art. 127 C. proc. civ. se aplică în prezenta cauză.
Totodată, este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, unde debitorii îşi au sediul, sunt instanţe de executare, deoarece, în această cauză, trebuie avută în vedere calitatea creditoarei, de grefier la una dintre instanţele de executare, împrejurare ce impune aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., pentru a garanta părţilor dreptul la un proces echitabil, executarea silită fiind considerată parte din "proces" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, aşa cum, în mod constant, a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S.C. Ruxandra Trading contra României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997, Şandor împotriva României, 2005.
În aceeaşi măsură se are în vedere împrejurarea că executorul judecătoresc, în numele şi pentru creditoarea B., neconformându-se obligaţiei instituite de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., cu ignorarea principiului imparţialităţii instanţei şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil, a sesizat cu cererea de încuviinţare a executării silite una dintre instanţele de acelaşi grad aflată în circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, şi anume Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în a cărei rază teritorială se află instanţa unde creditoarea îşi desfăşoară efectiv activitatea - Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Constanţa, secţia civilă este instanţa competentă teritorial a soluţiona cererea dedusă judecăţii, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2024.