Şedinţa publică din data de 22 mai 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în data de 24.04.2024, sub nr. x/2024, A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 58D/19.04.2024 a Biroului Electoral Central constituit pentru alegerile din 09.06.2024.
Prin sentinţa nr. 12/AEPF/26.04.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatorul A..
Prin cererea de apel, contestatorul a formulat inclusiv o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea existenţei şi acţiunilor fundaţiei "antiromâneşti, ilegale" UDMR, care încalcă art. 1-3, art. 62 alin. (2) din Constituţie.
În dezvoltarea cererii, contestatorul a mai arătat şi că fundaţia UDMR încalcă prevederile art. 1-8, art. 62 alin. (2) din Constituţie, dispoziţiile Legii nr. 14/2003, respectiv prevederile art. 1-5, art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2000.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 499/A/27.04.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca inadmisibilă, cererea apelantului având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a existenţei şi acţiunilor fundaţiei UDMR; a respins, ca nefondat, apelul împotriva sentinţei.
3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a declarat recurs contestatorul A..
Recurentul a arătat că a solicitat instanţelor anterioare să ia în considerare motivele acţiunii sale în justiţie pentru respingerea participării fundaţiei UDMR la alegerile pentru Parlamentul European din 09.06.2024.
A menţionat că a înţeles să formuleze recurs, dată fiind situaţia în care cererea sa a fost respinsă, iar decizia instanţei a fost să ignore toate argumentele şi motivele invocate de către contestator şi nu a dorit să oprească această situaţie absolut anormală şi sfidătoare la adresa poporului român şi la adresa tuturor instituţiilor statului.
A mai arătat recurentul şi că insistă în sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la situaţia ilegală în care există şi acţionează fundaţia UDMR, sens în care a apreciat că revine Curţii Constituţionale competenţa de a constata neconstituţionalitatea fundaţiei UDMR, despre care a precizat că încalcă următoarele prevederi legale: art. 1 alin. (1)-(5), art. 2 alin. (1) şi (2), art. 13, art. 16 alin. (1)-(3), art. 30 alin. (7), art. 40 alin. (1) şi (2), art. 54, art. 62 alin. (2), art. 103 alin. (1), art. 124 alin. (2) din Constituţia României; art. 1-3, art. 56 alin. (1) din Legea nr. 14/2003, art. 56 alin. (1) lit. a)-c) din O.G. nr. 26/2000; art. 1, art. 3, art. 4 şi art. 439 C. proc. civ.
În data de 21 mai 2024, recurentul a depus o cerere de completare a memoriului de recurs, prin care a susţinut îndeplinirea, de către cererea sa, a tuturor condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 47/1992, precum şi aspecte referitoare la fondul raportului juridic dedus judecăţii şi la modalitatea de soluţionare, de către curtea de apel, a contestaţiei formulate.
De asemenea, recurentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri referitoare la modalitatea de organizare şi funcţionare a intimatei-pârâte UDMR, precum şi participarea sa, la şedinţa de judecată, prin videoconferinţă.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata B. a invocat excepţia nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În acest sens, a menţionat că prin recurs au fost enumerate texte de lege, respectiv articole fără conţinut şi fără a se arăta motive de nelegalitate, astfel cum impune art. 488 C. proc. civ.
Astfel, motivele invocate nu reprezintă aspecte de nelegalitate şi nici motive de recurs dintre cele enumerate de art. 488 C. proc. civ.
A mai precizat, de asemenea, că nu a fost indicat motivul de casare care stă la baza declarării recursului.
Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, întrucât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile de sesizare impuse de prevederile art. 29 şi urm. din Legea nr. 47/1992.
Cererea de sesizare nu conţine motive de constituţionalitate, nu este motivată, drept pentru care, în mod legal, a fost respinsă de către curte.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând soluţia dispusă asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Analizând cu prioritate excepţia invocată de către intimata-pârâtă UDMR, prin întâmpinare, se constată că, în cauză, nu poate fi reţinută nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, date fiind dezlegările cu caracter obligatoriu ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, potrivit cărora recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz.
În ceea ce priveşte calificarea căii de atac, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau C. proc. pen.
De asemenea, Curtea a constatat că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau C. proc. pen. şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul C. proc. pen. (par. 21).
Drept urmare, având în vedere regimul juridic special al recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în cauză nu este incidentă sancţiunea prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ.
În evaluarea recursului de faţă, se constată că recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, în cuprinsul cererii de apel formulate împotriva sentinţei nr. 12/AEPF/26.04.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a invocat "neconstituţionalitatea existenţei şi acţiunilor fundaţiei UDMR", respectiv că aceasta încalcă prevederile art. 1-8, art. 62 alin. (2) din Constituţie.
Prin decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinându-se, în considerente, că nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, atât timp cât, în cauză, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate care dispune ca obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să vizeze o lege sau ordonanţă, respectiv o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, din moment ce contestatorul s-a limitat la a contesta legalitatea constituirii B..
De asemenea, a mai reţinut curtea de apel şi că aspectele invocate prin cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional nu antamează constituţionalitatea vreunei dispoziţii legale, în condiţiile în care contestatorul se referă la un cadru legal pe care îl consideră ca fiind încălcat ca efect al existenţei juridice a intimatei-pârâte UDMR.
Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii sale a declarat recurs contestatorul, invocând, în esenţă, îndeplinirea, de către aceasta, a condiţiilor prevăzute de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
În acord cu reţinerile curţii de apel, se constată că posibilitatea legală recunoscută unei instanţe judecătoreşti de a respinge o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu o excepţie de neconstituţionalitate este dată de prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, referitoare la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, respectiv: i. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; ii. calitatea titularului cererii, de parte sau de procuror care participă în proces; iii. excepţia să privească neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; iv. prevederile a căror neconstituţionalitate se invocă să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; v. legea sau ordonanţa ori dispoziţia din lege sau din ordonanţă să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Aşadar, prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă specială, având ca obiect verificarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.
În acest sens, în jurisprudenţa sa (par. 22 din Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023), instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi (par. 22).
Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea.
Astfel, din moment ce recurentul se rezumă la a solicita sesizarea Curţii Constituţionale "cu privire la situaţia ilegală în care există şi acţionează fundaţia UDMR", fără, însă, a indica, în acord cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare" (care are legătură cu soluţionarea cauzei), rezultă că, în realitate, recurentul nu urmăreşte a supune controlului de constituţionalitate verificarea conformităţii unei norme juridice cu legea fundamentală, ci doar transpunerea pretenţiilor formulate în litigiul pendinte în favoarea unei alte jurisdicţii, pentru ca instanţa de contencios constituţional "să constate neconstituţionalitatea existenţei fundaţiei UDMR", astfel cum însuşi recurentul afirmă prin memoriul de recurs.
Ceea ce omite, însă, recurentul este că verificarea jurisdicţional-constituţională este incompatibilă cu examinarea legalităţii unei entităţi juridice, care poate constitui obiect de analiză doar al organelor judiciare, în condiţiile prevăzute de lege.
Prin urmare, simpla nemulţumire generică a recurentului legată de "existenţa şi acţiunile UDMR", menţionată prin cererea de sesizare formulată şi reiterată, ca atare, prin memoriul de recurs, nu reprezintă o chestiune care să atragă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate stabilite de Legea nr. 47/1992.
Faptul că, într-o altă ipoteză decât cea regăsită în litigiul pendinte, instanţa de contencios constituţional poate decide inclusiv asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, formulate de către preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern, în condiţiile art. 39 din Legea nr. 47/1992, nu îi permite recurentului să transforme prezentul incident procedural, prin analogie, într-o altă cale recunoscută de lege, pentru a se erija, astfel, în unul dintre titularii respectivului mijloc procedural.
Astfel, cum situaţia relevată anterior este distinctă de cea prescrisă de lege în cazul unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti (precum în speţă), aceasta nu poate constitui un veritabil temei care să permită admiterea prezentei căi de atac.
Aşadar, în condiţiile contestării legalităţii constituirii respectivei organizaţii, fără a indica un act normativ ori o normă de drept din cele prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care să permită realizarea un examen de constituţionalitate, cererea de sesizare a jurisdicţiei constituţionale capătă mai degrabă un caracter formal, fiind lipsită de relevanţă, în acest context, indicarea, de către recurent, a prevederilor de referinţă, din legea fundamentală, considerate de către parte ca fiind încălcate.
Nici susţinerile deduse judecăţii prin cererea completatoare a motivelor de recurs, depusă în data de 21 mai 2024, nu sunt în măsură să contureze o altă concluzie, din moment ce acestea sunt limitate la a evoca, într-o manieră succintă, consideraţii lipsite de substanţă ale recurentului cu privire la pretinsa îndeplinire a condiţiilor prevăzute de lege pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, respectiv aspecte privitoare la contextul factual (ce ţin de modalitatea de organizare şi funcţionare a intimatei-pârâte UDMR) şi la maniera de soluţionare, de către curtea de apel, a contestaţiei formulate, chestiuni străine, ca atare, de analiză în prezenta cauză, care vizează doar verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.
Cu alte cuvinte, în prezentul demers judiciar, se verifică strict legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii, iar nu şi chestiuni ce ţin de fondul raportului juridic litigios, soluţionat definitiv prin aceeaşi decizie a curţii de apel.
Cum, în speţă, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial, care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 499 A din 27 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 499 A din 27 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.