Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 21 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin administrator Academia Română, solicitând instanţei să dispună pronunţarea unei hotărâri prin care să oblige pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 112 mp situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie sector 5 (fosta Ecoului nr. 55, sector 5); obligarea pârâtului la rectificarea cărţii funciare pentru suprafaţa de 112 mp, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani şi până la încetarea tulburării posesiei, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În data de 28 iunie 2018, reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâtului Statul Român asupra terenului în suprafaţă de 112 mp, situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie Sector 5 (fostă str. x, sector 5), ce a făcut obiectul Dispoziţiei de restituire în natură emise de Primarul municipiului Bucureşti .

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 563, art. 905 - 907 şi art. 1357 din C. civ., precum şi pe dispoziţiile Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile art. 204, 205 C. proc. civ. pentru cererea completatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 4938 din data de 07 august 2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi s-a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată la data de 03 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 687 pronunţată la data de 29 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei Academia Română la rectificarea cărţii funciare pentru suprafaţa de teren de 112 mp, situată în Bucureşti, Calea 13 septembrie (fostă str. x) Sector 5 şi în consecinţă, a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Academia Română.

A respins în rest cererea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâţii Academia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti a declarat apel reclamanta A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 687 pronunţate la data de 29 iunie 2020 pe care a anulat-o şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 1325A/2022 din data de 30 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins excepţiile de inadmisibilitate invocate de pârâţii Academia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Academia Română şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A constatat nevalabilitatea titlului Statului Român cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 108 mp situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 13, sectorul 5 (fostă str. x, sectorul 5).

A obligat pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Academia Română să lase reclamantei A. în deplină proprietate, liniştită posesie şi folosinţă imobilul teren în suprafaţă de 108 mp situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 13, sectorul 5 (fostă str. x, sectorul 5), teren identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic judiciar B..

A dispus rectificarea conţinutului C.F. nr. xSector 5 Bucureşti în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român prin administrator Academia Română asupra imobilului teren anterior indicat şi înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra aceluiaşi imobil teren.

A obligat pârâta Academia Română să plătească reclamantei suma de 9.619 euro, în echivalent RON la data plăţii (cursul BNR din ziua plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului teren menţionat, pentru perioada 21.03.2018-21.04.2022.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă totală de 15.465 RON (4121+2000+3137+3065+2042+1100) reprezentând taxe judiciare de timbru fond şi apel şi onorarii expertize fond şi apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1325A/2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi pârâta Academia Română, criticând soluţia pentru nelegalitate.

4.1. Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs formulată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, recurentul a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii apelului reclamantei şi a menţinerii sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apreciind că este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că hotărârea pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Instanţa de apel, evocând fondul cauzei, a admis în mod eronat cererea de chemare în judecata, ignorând apărările formulate de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, prin întâmpinare.

În acest sens, arată că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin care s-a stabilit că, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele din C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, raţionamentul fiind identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Apreciază că este evidentă similitudinea problemei de drept în discuţie, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Arată că prin decizia in interesul legii nr. 33/2008 s-a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială şi că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Pe cale de consecinţă, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat a fost adoptată o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Prin urmare, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Astfel, faţă de cererea formulată de reclamanta se reţine că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013, procedura prealabilă sesizării instanţei s-a scindat în două etape, respectiv unitatea deţinătoare emite decizie/dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor stabileşte valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite şi titlul de despăgubiri.

Astfel, în speţa de faţă, prin Dispoziţia nr. 10266 din 16.04.2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi conform planului topografic scara 1:500 care face parte din dispoziţie, terenul situat în Bucureşti, fosta stradă Ecoului nr. 55, sector 5 a fost restituit reclamantei în natură, pe vechiul amplasament, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Or, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanta din prezenta cauză putea formula plângere îndreptată împotriva entităţii emitente a dispoziţiei atacate.

Deşi legea nu prevede în mod expres, instanţa are posibilitatea să constate o dată cu nulitatea şi sa dispună trimiterea notificării, împreună cu toate actele către deţinătorul imobilului, în vederea soluţionării legale a cererii, iar această hotărâre constituie comunicare în sensul legii reparatorii.

Procedura soluţionării notificărilor formulate conform Legii nr. 10/2001, atât etapa administrativă cât si cea judiciară - este guvernată de principiul prevalenţei restituirii în natură a bunului notificat, fiind exceptate de la restituirea în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condiţiile legii, după 1990, construcţii autorizate.

Terenul aferent obiectivului de investiţii Casa Academiei a devenit proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică în baza Decretelor nr. 152/07.05.1980, nr. 6/12.01.1984 şi nr. 353/10.10.1984 ale fostului Consiliu de Stat al României (RSR). Însă, din eroare, Primăria Municipiului Bucureşti, deşi nu era autoritatea deţinătoare, a emis în data de 16.04.2008 dispoziţia 10266 prin care terenul în suprafaţă de 112,00 mp, situat în Bucureşti, fosta stradă Ecoului nr. 55, a fost restituit reclamantei în natură, pe vechiul amplasament, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin adresa nr. x/18.06.2008, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, a comunicat către reclamanta A. faptul că nu se poate duce la îndeplinire dispoziţia mai sus menţionată, întrucât nu sunt deţinătorii imobilului.

În data de 09.02.2016, pin adresa înregistrată cu nr. x reclamanta a solicitat Biroului Executorului Judecătoresc C. constatarea unilaterală a preluării imobilului situat în Bucureşti, fosta stradă Ecoului nr. 55, iar în data de 31.08.2016 a fost semnat Procesul-Verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului în litigiu.

Cum Primăria Municipiului Bucureşti nu avea calitatea de a emite dispoziţia de restituire a terenului în suprafaţă de 112 mp, reclamanta din prezenta cauză se putea adresa instanţei de judecată, însă aceasta a ales să rămână în pasivitate până în data de 09.02.2016 când a fost semnat Procesul-Verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului, astfel ca nici din acest punct de vedere nu poate fi angajată răspunderea directă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispoziţiile C. civ. şi Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cu încălcarea principiului disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, în speţă fiind aplicabilă Legea nr. 10/2001 şi nu dreptul comun.

Cum prin apariţia legii speciale, dreptul comun a fost înlocuit cu normele de drept speciale şi cu o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti, având în vedere obiectul cererii reclamantei, Legea nr. 10/2001 este singura lege aplicabilă în cauză.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Rezultă astfel că suprafaţa de 112 mp menţionată în dispoziţia de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului exceptat de la restituirea în natură conform art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Cu toate acestea, arată recurentul, instanţa de apel a înlăturat apărările sale, admiţând în mod eronat, atât apelul declarat de reclamantă, cât şi cererea de chemare în judecată.

Mai arată că soluţia Curţii de Apel Bucureşti este eronată în privinţa obligării pârâţilor în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor nu a dat dovadă de rea-credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, în evocarea fondului, a obligat doar pârâta Academia Română la plata despăgubirilor pentru lipsirea reclamantei de folosinţă, în considerarea faptului că administratorul poartă întreaga răspundere cu privire la transmiterea posesiei şi a folosinţei imobilului în cauză, astfel încât nu se justifică obligarea proprietarului - Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în solidar cu administratorul, la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Academia Română

Prin cererea de recurs formulată de pârâta Academia Română, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată, apreciind că este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că suprafaţa de 112 mp menţionată în dispoziţia de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului, exceptat de la restituirea în natură conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, Primăria Municipiului Bucureşti nici nu avea calitatea de a emite dispoziţia de restituire a terenului în suprafaţă de 112 mp, având în vedere calitatea de proprietar a Statului Român şi calitatea de administrator a Academiei Române.

Consideră că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele:

În primul rând, apreciază că imobilul nu poate fi restituit în natură, potrivit art. 11 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, suprafaţa de 112 mp menţionată în dispoziţia de restituire intră în categoria terenului aferent imobilului exceptat de la restituirea în natură conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

În anul 2013, când recurenta a realizat procedurile de intabulare, terenul în suprafaţă de 112,00 mp situat în Bucureşti, fosta stradă Ecoului nr. 55, nu era grevat de sarcini şi nu era inclus în tabelul cu situaţia terenurilor cu/fară extras de carte funciară situate în Calea 13 septembrie, nr. 13, Bucureşti, conform extraselor de carte funciară pentru informare eliberate de OCPI Bucureşti, Biroul de cadastru şi publicitate imobiliară sector 5.

Întrucât acest teren era necesar bunei utilizări a obiectivului de investiţii Casa Academiei, a fost inclus în suprafaţa de 104.013 mp care a fost intabulată prin încheierea nr. 34193/23.12.2013 (dosar nr. x/17.12.2013) emisă de OCPI Bucureşti, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sectorul 5.

Consideră că instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal a obligat Academia Română să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 112 mp, întrucât, raportat la actele de care se prevalează reclamanta în dovedirea dreptului de proprietate, Academia Română nu poate fi obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 112 mp, nefiind instituţia care a emis dispoziţia de restituire în natură a imobilului în cauză.

Pe de altă parte, consideră că datorită faptului că imobilul în litigiu se află în proprietatea publică a statului (Academia Română având doar un drept de administrare), lăsarea reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului în litigiu urmează a fi făcută de către Statul Român, în calitate de proprietar al imobilului, acesta fiind în drept, titularul obligaţiei de lăsare în proprietate a imobilului.

Mai invocă prevederile art. 136 pct. 40) din Codul administrativ, conform căruia "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică".

Astfel, consideră că faţă de dispoziţiile Codului administrativ privind proprietatea publică a statului, care statuează că bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, Academia Română, în calitate doar de administrator al imobilului nu poate să dispună de acesta ca un proprietar şi să-1 predea reclamantei.

De asemenea, apreciază că instanţa de apel în mod netemeinic şi nelegal obligă Academia Română la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani, având ca temei legal art. 1357 C. civ. întrucât nu sunt întrunite condiţiile acestui tip de răspundere. Arată că nu este dovedită nici existenţa unei fapte ilicite şi nici existenţa unei culpe din partea Academiei Române, prin urmare aceasta nu poate fi obligată la plata lipsei de folosinţă.

Mai mult, consideră că instanţa de apel în mod netemeinic reţine faptul că doar Academia Română va suporta contravaloarea fructelor civile pretinse de reclamantă, întrucât această obligaţie nu este datorată doar de către Academia Română, ci în solidar cu Statul Român, având în vedere faptul că acesta, ca urmare a formulării cererii de chemare de către reclamantă, nu a întreprins, în calitatea sa de proprietar al imobilului în litigiu, niciun demers în vederea soluţionării cererii, nu a manifestat nicio intenţie în acest sens către Academia Română.

În drept, în ambele recursuri s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatei A. i s-au comunicat motivele de recurs la 21 februarie 2023, conform dovezii de la fila x verso. Aceasta a formulat în termenul legal de 30 zile, la 10 martie 2023, întâmpinare faţă de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora, ca nefondate şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.

Întâmpinarea intimatei A. a fost comunicată recurentei Academia Română la data de 15 martie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la dosar recurs. Aceasta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Întâmpinarea intimatei A. a fost comunicată recurentului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la data de 16 martie 2023, potrivit dovezii de comunicare de la dosar recurs. Acesta nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 februarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-pârâtă Academia Română şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1325A din 9 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A fixat termen de judecată la data de 28 mai 2024, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate.

Recursul pârâtei Academia Română este fondat.

În cuprinsul criticilor sale din cererea de recurs, recurenta pârâtă arată că întrucât potrivit legislaţiei în vigoare bunurile proprietate publică a Statului sunt inalienabile, atunci pârâta recurentă, în calitatea sa de administrator al bunului litigios, nu putea fi obligată să îl predea reclamantei intimate.

Înalta Curte notează că într-adevăr, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţia României (şi nu din Codul Administrativ, cum din eroare a menţionat recurenta, însă redarea integrală de către recurentă a conţinutului normei juridice a permis identificarea exactă a actului normativ pe care l-a avut în vedere):

"Proprietatea - 4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică".

Se constată că în cuprinsul deciziei recurate, în mai multe rânduri, instanţa de apel recunoaşte că pârâtul Statul Român exercită asupra bunului litigios un drept de proprietate publică:

- "Având în vedere că pârâta Academia Română este administratorul terenului, aşadar titulara dreptului de administrare, ca drept corespunzător dreptului de proprietate publică al Statului, Curtea apreciază că pârâta justifică calitate procesuală pasivă, alături de titularul dreptului de proprietate publică - Statul, în acţiunea în revendicare promovată de reclamanta A. (capătul de cerere având ca obiect pretenţia de revendicare), căci titularul dreptului de administrare exercită atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei materiale din conţinutul dreptului de proprietate publică - art. 868 alin. (2) C. civ.." (pagina 21 a deciziei) sau

- "Curtea are în vedere împrejurarea că reclamanta i-a chemat în judecată pe cei doi pârâţi, cu privire la această pretenţie, având în vedere titlurile exhibate de pârâtul Statul Român în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, dar şi împrejurarea exercitării dreptului de proprietate publică prin titularul dreptului de administrare, pârâta Academia Română" (pagina 22 a deciziei recurate) sau

- "Totuşi, date fiind particularităţile exercitării dreptului de proprietate publică, în ipoteza vizată de art. 861 alin. (3) C. civ., respectiv, în cauza de faţă, prin titularul dreptului de administrare, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică (art. 866 C. civ.), acest titular fiind pârâta Academia Română, Curtea apreciază că doar această pârâtă are a suporta contravaloarea fructelor civile pretinse de reclamantă, în condiţiile în care posesia şi folosinţa sunt transmise de către titularul dreptului de proprietate publică titularului dreptului de administrare - art. 868 alin. (2) C. civ.. Cu alte cuvinte atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie materială din conţinutul dreptului de proprietate publică se exercită de către titularul dreptului de administrare, în cauză de către pârâta Academia Română, astfel că aceasta din urmă este chemată a dezdăuna pe adevăratul proprietar cu contravaloarea fructelor civile ale bunului imobil deţinut cu titlu de administrare (...)" (pagina 23 a deciziei recurate) sau

- "Curtea mai reţine că potrivit extrasului de Carte Funciară nr. x emis de OCPI, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 5, terenul în litigiu este intabulat pe numele Statului Român, prin administrator Academia Română. Dreptul de administrare a fost conferit pârâtei Academia Română prin Hotărârea de Guvern nr. 115/1990 privind aplicarea Decretului-lege nr. 30/1990 în legătură cu trecerea patrimoniului partidului comunist în proprietatea statului" (pagina 21 a deciziei recurate).

Aşadar, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel atestă existenţa unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra bunului imobil litigios, corelativ cu dreptul de administrare al recurentei Academia Română asupra sa.

Or, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţia României, anterior expus, dar şi conform art. 861 alin. (1) C. civ. - "Caracterele dreptului de proprietate publică - (1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile", rezultă că bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, bunurile din domeniul public fiind scoase din circuitul civil general.

În cauză se observă că deşi curtea de apel recunoaşte în mod repetat în decizia recurată existenţa unui drept de proprietate publică al pârâtului Statul Român asupra imobilului în litigiu, cu toate acestea admite capătul de cerere privind revendicarea bunului de către intimata reclamantă, procedând aşadar, la înstrăinarea imobilului din domeniul public, fără însă a oferi în prealabil raţionamentul său juridic pe baza căruia a procedat la înlăturarea dispoziţiilor imperative ale art. 136 alin. (4) din Constituţia României şi art. 861 alin. (1) C. civ. anterior menţionate.

Curtea de apel s-a limitat la a soluţiona cererea de revendicare cu ignorarea totală a regimului juridic specific impus de existenţa unui bun în privinţa căruia însăşi a constatat că este exercitat de către pârâtul Statul Român un drept de proprietate publică. Şi aceasta s-a petrecut în condiţiile în care în apel, prin întâmpinarea formulată, pârâta Academia Română se apărase invocând caracterul inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil al bunurilor proprietate publică a Statului (a se vedea dosar apel).

Procedând astfel, omiţând a realiza orice analiză a cererii de revendicare şi din perspectiva prevederilor constituţionale şi legale imperative enunţate, rezultă că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei deduse judecăţii sale, necercetând o apărare esenţială legată de acest fond şi lipsind astfel, şi instanţa de control judiciar de posibilitatea verificării corectitudinii soluţiei pe care a pronunţat-o. Indiferent dacă aprecia că această apărare era sau nu fondată, curtea de apel trebuia să o evalueze şi să expună înaintea expunerii concluziei sale finale raţionamentul pentru care o aprecia fondată sau dimpotrivă, nefondată.

Pe cale de consecinţă, întrucât acest motiv de recurs este fondat, devenind pentru argumentele prezentate, incidente în cauză prevederile art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., recursul promovat de pârâta Academia Română va admis, decizia recurată va fi casată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Întrucât capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, ca de altfel şi capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară sunt accesorii capătului de cerere privind revendicarea, modul de rezolvare a acestora depinzând de soluţia care se va da cererii de revendicare, rezultă că ansamblul criticilor din recursul pârâtei Academia Română relative capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, va fi evaluat în rejudecare de instanţa de apel, inclusiv critica privind caracterul solidar - între administratorul şi titularul dreptului de proprietate publică asupra imobilului - al unei obligaţii de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.

Înalta Curte constată că restul criticilor recurentei pârâte Academia Română, grupat la punctul 1 din cererea sa de recurs, vizează operaţiunea specifică acţiunii în revendicare, de comparare a titlurilor exhibate de părţi, recurenta pârâtă invocând în cadrul său diverse deficienţe ale titlului exhibat de intimata reclamantă. Or, întrucât s-a dispus rejudecarea cauzei, potrivit considerentelor expuse anterior, rezultă că ele vor fi avute în vedere de către instanţa de rejudecare în soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea.

Recursul pârâtului Statul Român este de asemenea, fondat.

Astfel, se observă că motivul de apel vizând cheltuielile de judecată este fondat.

Înalta Curte constată sub acest aspect că deşi prin decizia recurată, capătul de cerere privind obligarea la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a fost admis împotriva doar a pârâtei Academia Română, fiind respins împotriva pârâtului recurent Statul Român, cu toate acestea instanţa de apel a dispus obligarea acestei din urmă părţi procesuale menţionate inclusiv la cheltuielile de judecată efectuate de intimata reclamantă pentru soluţionarea respectivului capăt de cerere pierdut (de exemplu, onorariul de expertiză efectuată în apel având ca obiectiv calculul cuantumului despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă cuvenite).

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., atât timp cât recurentul pârât Statul Român nu avea culpă procesuală în privinţa capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, întrucât îl câştigase în contradictoriu cu intimata reclamantă, fiind astfel fondat motivul de recurs invocat a cărui corectă încadrare legală este art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre încălcarea unei norme de drept procesual şi nu art. 488 pct. 8 C. proc. civ., operaţiune juridică permisă instanţei de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.

În privinţa ansamblului de critici din acelaşi recurs, legate de greşita respingere de către curtea de apel a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţie procesuală întemeiată pe principiul specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală, în referire la Legea nr. 10/2001, conform Deciziilor în interesul legii nr. 27/2011 şi nr. 33/2008 pronunţate de instanţa supremă, Înalta Curte constată corectă soluţia pronunţată de instanţa de apel, atât timp cât situaţia premisă a acestor decizii obligatorii ale instanţei supreme, respectiv neparcurgerea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, nu se regăseşte în cauză, intimata reclamantă exhibând ca titlu de proprietate chiar o dispoziţie administrativă emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, Înalta Curte notează că prin decizia civilă definitivă nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 (prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 687/2020 pe care a anulat-o, reţinând cauza spre rejudecare), decizie pe care nici unul dintre pârâţi şi nici intimata reclamantă nu au recurat-o, s-a statuat deja, în mod definitiv, că:

"tribunalul, în mod eronat, a identificat elemente de inadmisibilitate a acţiunii civile completate a reclamantei şi, tot eronat, nu a examinat pe fond acţiunea în revendicare, Curtea va admite apelul, va anula sentinţa civilă apelată şi va reţine cauza pentru evocarea fondului în apel. Aşadar, Curtea a găsit incidente dispoziţiile art. 480 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că, deşi sentinţa tribunalului conţine în dispozitiv menţiunea de respingere, ca neîntemeiată, a cererii reclamantei, în realitate, prima instanţă nu a cercetat fondul acţiunii în revendicare, pronunţând soluţia sa pe argumente legate de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, în interpretarea dată de ÎCCJ în Decizia RIL nr. 33/2008.

Curtea apreciază că Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ şi principiul specialia generalibus derogant nu erau incidente litigiului de faţă, tribunalul, în mod greşit, neprocedând la examinarea pe fond a acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor exhibate de părţile în litigiu. (...) tribunalul, în mod eronat, a reţinut apoi (pagina 16 a sentinţei, al patrulea alineat) concursul dintre legea specială nr. 10/2001 şi dreptul comun şi incidenţa Deciziei RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ. Tribunalul a omis a avea în vedere un element esenţial al cauzei şi anume faptul că reclamanta A. a recurs la prevederile legii speciale nr. 10/2001, de fapt autorul acesteia D., prin formularea notificării în baza acestei legi, care a fost soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti prin Dispoziţia nr. 10266/16.04.2008, dispoziţie exhibată acum, în litigiul de faţă, de către reclamanta A. ca titlu al dreptului ei de proprietate. Aşadar, nu se poate reţine în cauză că reclamanta nu ar fi recurs la prevederile acestei legi, câtă vreme reclamanta este beneficiara Dispoziţiei amintite. Cu alte cuvinte, reclamanta nu a promovat împotriva celor doi pârâţi o acţiune în revendicare cu privire la un imobil ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără a apela iniţial la dispoziţiile acestei din urmă legi speciale de reparaţie. Prin urmare, cu acest argument, Curtea reţine că nu se pune în cauză, în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea, problema concursului dintre legea specială şi dreptul comun, Decizia RIL nr. 33/2008 a ÎCCJ având în vedere situaţia acţiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, privitoare la imobile ce intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001, fără însă ca persoana interesată să fi urmat procedura specială din Legea nr. 10/2001" .

Prin aceeaşi decizie intermediară definitivă nr. 854A/2021 de admitere a apelului, neatacată de nici una dintre părţile procesuale cu recurs, s-a reţinut şi "că termenul de 3 ani, la care s-a referit prima instanţă, vizează punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Dispoziţia de restituire în natură a imobilului, nefiind incident unei acţiuni civile ce priveşte fondul dreptului de proprietate afirmat a fi deţinut în baza acestei dispoziţii".

Toate aceste argumente expuse prin citat au intrat în autoritatea de lucru judecat, ca urmare a nerecurării de către părţile procesuale din prezentul litigiu a deciziei civile nr. 854A/2021 din data de 28 mai 2021 pronunţate de aceeaşi instanţă de apel.

Pe cale de consecinţă a tuturor celor anterior expuse, Înalta Curte conchide prin a aprecia că soluţia instanţei de apel de respingere prin decizia civilă nr. 1325/2022 a excepţiei inadmisibilităţii invocate de pârâtul Statul Român, este legală.

În privinţa ansamblului de critici din recursul aceleiaşi părţi procesuale Statul Român, privitor la invocatele deficienţe ale dispoziţiei administrative emise în temeiul Legii nr. 10/2001 - titlu exhibat de intimata reclamantă în concursul juridic presupus de acţiunea în revendicare - precum ar fi emiterea dispoziţiei administrative de o persoană juridică nedeţinătoare a imobilului litigios sau imposibilitatea restituirii în natură a imobilului ca urmare a incidenţei art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că el este arondat fondului cererii de revendicare, fond care însă, a fost rezervat rejudecării de către instanţa de apel ce nu l-a rezolvat integral, astfel cum s-a ilustrat de către Înalta Curte supra. Pe cale de consecinţă, evaluarea acestui ansamblu de critici - evident laolaltă cu apărările contrapuse lui de către partea adversă, intimata reclamantă A. - se va realiza de către instanţa de apel în rejudecarea dispusă.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile promovate, va casa decizia civilă şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Academia Română şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 1325A din data de 30 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj