Şedinţa publică din data de 04 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea sub nr. x/2019 la data de 26.07.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi, pentru opozabilitate, în contradictoriu şi cu E. S.R.L. ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună în principal, constatarea caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, precum şi în parte constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu încheiere de autentificare 1115/14.03.2019 a Biroului Notarului Public F. şi, pe cale de consecinţă să se constate calitatea de proprietar în cotă de 1/2 a reclamantului cu privire la imobilul situat în Oradea, str. x înscris în CF x, precum şi constatarea caracterului simulat al promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a Biroului Notarului Public F., şi pe cale de consecinţă, constatarea calităţii de promitent cumpărător a reclamantului, preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din promisiune, inclusiv încheierea actului autentic final de vânzare pe seama sa.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor de rândul 2, 3 la restituirea sumei de 164.251,36 RON reprezentând suma achitată cu titlu de preţ al antecontractului încheiat de aceştia şi obligarea pârâtei de rândul 1 la restituirea sumei de 228.966,7 RON achitate cu titlu de preţ al antecontractului încheiat de aceasta.
Primul ciclu procesual
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 54/C din data de 9 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi S.C. E. S.R.L.
Au fost respinse capetele de cerere cu privire la constatarea caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, a contractului de vânzare-cumpărare cu încheiere de autentificare 1115/14.03.2019 a Biroului Notarului Public F. şi a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a Biroului Notarului Public F., ca neîntemeiate.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâţilor C. şi D. la restituirea sumei de 164.251,36 RON în temeiul plăţii nedatorate, respectiv a îmbogăţirii fără justă cauză, ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 228.966,7 RON în temeiul plăţii nedatorate, ca neîntemeiată.
A fost obligată pârâta B. la restituirea către reclamant a sumei de 23.179 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
A fost obligată pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 4483,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (3293,08 RON taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise şi 1190 RON onorariu avocat parţial).
A fost obligat reclamantul la plata către pârâţii C. şi D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocat parţial.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 228/A/din data de 15 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi B., C. şi D. şi cu intimata S.C. E. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 54/C din data de 9 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pe pârâţii C. şi D. la plata sumei de 164.251,26 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
A obligat pe pârâta B. la plata sumei de 151.330,60 RON şi a sumei de 137.636,10 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
A înlăturat dispoziţia privind obligarea reclamantului la plata către pârâţii C. şi D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocaţial parţial.
A obligat pe pârâţii B., C. şi D. la plata sumei de 18.000 RON către reclamantul A., cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.
A respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii - pârâţi B., C. şi D. împotriva aceleiaşi sentinţe.
4. Decizia pronunţată de instanţa de recurs.
Prin decizia nr. 2176 din 10 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtele B. şi D. împotriva deciziei nr. 228/A/2022 din 15 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
5. Decizia pronunţată de curtea de apel în rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 725/A/2023 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins apelul formulat de apelantele D., B. şi D., în calitate de unică moştenitoare a apelantului C., decedat pe parcursul litigiului.
Curtea a admis apelul formulat de apelantul A., în contradictoriu cu intimaţii D. B. şi D., în calitate de unică moştenitoare a apelantului C., decedat pe parcursul litigiului, E. S.R.L. - în calitate de asociat unic, şi succesorul cu titlu particular, G. împotriva sentinţei civile nr. 54/C din data de 9 martie 2021 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:
A obligat pârâtele D. şi D. în calitate de unică moştenitoare a pârâtului C., decedat pe parcursul litigiului, la plata sumei de 164.251,36 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
A obligat pârâta B. la plata sumei de 151.330,60 RON şi a sumei de 137.636,10 RON către reclamantul A., în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
A înlăturat dispoziţia privind obligarea reclamantului la plata către pârâţii C. şi D. a sumei de 5000 RON cu titlu de onorariu avocaţial parţial.
A obligat pârâtele D., B., D. în calitate de unică moştenitoare a pârâtului C., decedat pe parcursul litigiului, la plata către reclamantul A. a sumei de 18.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi în apel.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii, respectiv soluţia de admitere în parte a acţiunii şi de respingere a petitelor vizând simulaţia.
A obligat apelantul A. să achite intimatului G. suma de 2500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
6. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 725/A/2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs recurentul-reclamant A. şi recurentele-pârâte D., Pătraşcu, B. şi D..
Recursul formulat de recurentul-reclamant
Recurentul reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/2023 a Curţii de Apel Oradea, sub aspectul respingerii petitelor privitoare la simulaţie şi la obligarea sa la plata sumei de 2500 RON către intimatul G., reprezentând cheltuieli de judecată, cu consecinţa admiterii cererii sub aspectul constatării simulaţiei şi a calităţii de coproprietar în cotă de 1/2 a reclamantului asupra imobilelor din prezentul dosar; cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial şi cheltuieli de deplasare, în baza art. 453 din C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală în parte pentru aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la instituţia simulaţiei, instanţa de apel ajungând la concluzia că "nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei".
Recurentul reclamant a arătat că doctrina menţionează caracteristicile simulaţiei care se regăsesc şi în operaţiunile şi înţelegerile dintre el şi familia Pătraşcu, pentru achiziţionarea celor două apartamente, aspecte generate de faptul că el este cetăţean turc şi că achiziţionase deja un alt imobil cu o cotă redusă de TVA de 5%: pentru existenţa simulaţiei, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior încheierii actului aparent. Esenţial este faptul ca înţelegerea între părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică, să fie anterioară actului aparent sau concomitentă. Din economia dispoziţiilor cuprinse în art. 1175 din vechiul C. civ. rezultă că simulaţia presupune existenţa unui act juridic secret care înlătură sau modifică un act aparent; întrucât acest act secret se încheie, de regulă, în formă scrisă, el a fost denumit contraînscris. Sensul acestei noţiuni (contraînscris) desemnează simulaţia, adică simultaneitatea celor două acte juridice, primul aparent, iar al doilea, ascuns (secret), dar anihilat sau modificator, care cuprinde recunoaşterea simulaţiei totale sau parţiale a primului act. Din această cauză, simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante decât printr-un contraînscris, care ar anihila sau modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat. Actul secret, care modifică un act public, la care se referă art. 1175 din C. civ., produce efecte în măsura în care este valid sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă.
Recurentul reclamant a susţinut că, între el şi familia Pătraşcu, s-a realizat o operaţiune juridică de simulaţie, prin care a fost încheiat un act aparent de vânzare-cumpărare a celor două apartamente pe numele fiecăruia dintre ei însă, în prealabil, au stabilit că acestea îi vor aparţine şi că acest fapt se va realiza prin încheierea actului secret.
Recurentul reclamant a susţinut că, în lipsa acordului lor anterior pentru încheierea actului secret prin care imobilele să îi revină, nu ar fi achitat importantele sume de bani care au făcut de fapt posibilă încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru cele două imobile. Mai mult, şi contractul secret încheiat - promisiunea de donaţie nr. 3478/23.09.2016, îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă - aspect solicitat de art. 1289 alin. (2) din C. civ. - fiind deci îndeplinite cumulativ cerinţele legale pentru a se constata intervenirea simulaţiei în raporturile dintre părţi.
Prin urmare, instanţa de apel a greşit în aplicarea normelor de drept material referitoare la simulaţie când a constatat că această promisiune de donaţie încheiată în chiar ziua următoare semnării promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, 22.09.2016 faţă de 23.09.2016, este ulterioară actului aparent, astfel că nu face dovada simulaţiei prin interpunere de persoane.
Din contră, înţelegerea dintre părţi este cel puţin concomitentă cu încheierea actului aparent, dar cel mai probabil anterioară, câtă vreme tot instanţa de apel reţine că reclamantul a plătit în 3 rânduri sume de bani - în 22.09.2016, 29.11.2016 şi 06.07.2017, în care a menţionat expres faptul că sumele trimise reprezintă preţul/parte din preţul celor două apartamente, fiind foarte puţin probabil sau imposibil de crezut că ar fi făcut 3 viramente pentru sume atât de mari de bani - cu indicarea scopului plăţii, fără să fi încheiat anterior o înţelegere cu intimatele.
Înscrisul bancar de transfer al banilor - preţ al celor două imobile este primul care dovedeşte existenţa acordului simulatoriu între părţi, recurentul şi familia Pătraşcu, fapt la fel de evident şi la achiziţionarea apartamentului cu numărul x, unde el a achitat la data de 29.11.2016 suma de 164,251,36 RON, aceeaşi fiind şi data încheierii promisiunii sintagmatice de vânzare-cumpărare referitoare la acel imobil, contractul de vânzare-cumpărare autentic fiind semnat la mai mult timp după data plăţii avansului.
Recurentul reclamant a susţinut că el şi intimatele nu aveau cum să încheie notarial o promisiune de donaţie asupra unor imobile pe care încă nu le puteau identifica valabil, acest lucru fiind posibil abia după încheierea promisiunii de vânzare cumpărare - fapt realizat în chiar ziua următoare semnării acesteia din urmă, părţile având prefigurat şi stabilit faptul că vor încheia şi contractul secret în forma notarială, imediat ce dispuneau de datele necesare identificării imobilelor.
Recurentul reclamant a considerat greşită aplicarea normelor referitoare la simulaţie pentru că instanţa reţine eronat că "este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această construcţie juridică", "or, în speţă nu s-a dovedit că promitenta-vânzătoare E. S.R.L. ar fi participat la vreun acord simulatoriu". În această logică, în cazul în care ar fi achiziţionat prin actele simulate un imobil sau mai multe asemenea aflate în coproprietate ar fi însemnat să nu poată fi aplicabilă instituţia simulaţiei fără coparticiparea/acordul tuturor coproprietarilor, indiferent de numărul acestora, ceea ce excede literei şi spiritului cadrului legal stabilit de C. civ., acordul simulatoriu fiind suficient să existe între recurent şi familia Pătraşcu.
Recursul formulat de recurentele-pârâte
Recurentele pârâte au solicitat admiterea recursului lor, casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/08.06.2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, respectiv în partea în care a fost respins apelul lor şi a fost admis apelul formulat de A. şi în care au fost obligate la plata de cheltuieli de judecată, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.
În măsura în care se consideră că nu se mai poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, recurentele pârâte au solicitat să se dispună casarea parţială a deciziei civile nr. 725/A/08.06.2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, urmând ca, rejudecând cauza, să se dispună:
- în principal, admiterea apelului lor, anularea sentinţei civile nr. 54/09.03.2021 pronunţate de Tribunalul Bihor şi respingerea în integralitate a acţiunii formulate de reclamantul A. ca inadmisibilă.
- în subsidiar, admiterea apelului declarat/însuşit de către pârâte, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului-intimat A. şi respingerea acţiunii ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesuală activă.
- în terţiar, pe fondul cauzei, recurentele pârâte au solicitat admiterea apelului lor şi schimbarea sentinţei civile nr. 54/09.03.2021 a Tribunalului Bihor în sensul respingerii în totalitate a acţiunii introductive.
Recurentele pârâte au solicitat respingerea apelului formulat de A. ca nefondat şi, în oricare dintre variantele indicate, au solicitat respingerea petitelor de constatare a caracterului simulat al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare nr. x/29.11.2016 cu încheiere de autentificare 4445, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2019 de BNP F. şi a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. x/22.09.2016 cu încheiere de autentificare nr. x/22.09.2016 a BNP F. formulate de reclamantul-intimat A. şi respingerea acţiunii întemeiata pe plata nedatorată.
Recurentele pârâte au solicitat modificarea dispoziţiilor referitoare la plata cheltuielilor de judecată şi obligarea intimatului A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în toate instanţele (reprezentând taxe de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli cu deplasarea, dovedite cu înscrisurile de la dosar).
Având în vedere că prima trimitere a cauzei spre rejudecare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus pentru o neregularitate procedurală, recurentele pârâte au apreciat că este admisibilă solicitarea de casare parţială cu trimitere spre reiudecare la instanţa de apel, prin prisma dispoziţiilor Deciziei nr. 79/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
Recurentele pârâte au arătat că hotărârea Curţii de Apel Oradea este nelegală întrucât instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.
Decizia civilă nr. 725/A/2023 a Curţii de Apel Oradea nu este motivată cu privire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pentru cadrul procesual incomplet, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilitatea acţiunii datorită caracterul subdisiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, ceea ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.
Recurentele pârâte au considerat că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea în analiza excepţiilor de ordine publică pe care le-au invocat în apel.
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost bazată pe neregularitatea cadrului procesual, fiind necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soţie a reclamantului-intimat A., să fi fost chemată în judecată în nume propriu încă din faţa primei instanţe, atât pentru judecarea petitelor de constatare a simulaţiei, cât şi pentru cele de obligare a pârâţilor la restituirea de sume de bani pe temeiul plăţii nedatorate sau a îmbogăţirii fără justă cauză. Anterior căsătoriei, în perioada concubinajului, respectiv în perioada 01.08.2014 - 30.09.2015, intimatul A. a fost împuternicit pe conturile bancare ale recurentei pârâte D., existând un raport de mandat convenţional, după care a urmat căsătoria acestora, sub durata căreia au existat alte raporturi de mandat.
Promisiunile de vânzare-cumpărare au fost încheiate sub durata căsătoriei iar plăţile au fost efectuate de intimatul A. pe durata căsătoriei astfel încât prezumţia legală instituită de art. 339 din C. civ. este aceea că plăţile respective s-au făcut din banii comuni ai soţilor de la acea dată.
Solicitarea de constatare a caracterului simulat al promisiunilor de vânzare-cumpărare şi al contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa reţinerii calităţii de proprietar pentru cota de 1/2 din imobil, aşa cum a indicat reclamantul-intimat prin acţiunea introductivă, nu putea fi primită, întrucât nu exista o lichidare a regimului matrimonial şi un partaj efectuat între intimatul A. şi recurenta D. prin care să se fi stabilit cote de contribuţie egale de 1/2 la dobândirea bunurilor comune şi la asumarea obligaţiilor comune.
Recurentele pârâte au arătat că, deşi reclamantul-intimat a solicitat constatarea caracterului simulat al promisiunilor şi al contractului doar pentru cota de 1/2, în ceea ce priveşte restituirea banilor, a solicitat obligarea pârâţilor Pătraşcu la restituirea întregii sume plătite, iar nu doar a cotei de 1/2.
Recurentele pârâte au considerat că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că aspectele privitoare la comunitatea de bunuri exced obiectului prezentei cauze. Intimatul însuşi a făcut referire la proprietatea codevălmaşă a soţilor în justificarea apelării la pretinsa instituţie a simulaţiei.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu a fost învestită cu vreo cerere de constatare a caracterului de bun comun sau propriu al banilor achitaţi, însă o atare solicitare putea să fie formulată doar de reclamantul-intimat A., în lipsa împrocesurării fostei sale soţii. Faptul că reclamantul-intimat A. nu a formulat o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al banilor din care a efectuat cele 3 plăţi (caracterul de bun comun al banilor dobândiţi sub durata căsătoriei fiind prezumat de lege) reprezintă tot un neajuns procedural al acţiunii reclamantului.
Formularea unei cereri de constatare a caracterului de bun propriu al imobilului sau al banilor se putea realiza doar în contradictoriu cu D., fosta sa soţie, iar în lipsa acesteia acţiunea reclamantului trebuia privită ca inadmisibilă de către instanţă.
Recurentele pârâte au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 343 din C. civ., calitatea de bun comun a banilor din care s-au efectuat plăţile pentru cele două apartamente nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată - prezumţie legală, care nu poate fi înlăturată decât în cazul unui eventual partaj.
Recurentele pârâte au arătat că alimentarea conturilor s-a făcut din banii prezumaţi a fi comuni iar până în prezent nu a avut loc lichidarea a comunităţii de bunuri, devenind operante prevederile art. 355 alin. (1) şi (2) şi art. 356 din C. civ.
De asemenea, reclamantul-intimat A. nu a făcut dovada existenţei vreunui mandat din partea recurentei D. pentru a acţiona în vederea recuperării banilor comuni de la familia acesteia iar un atare mandat nu exista şi nici nu are cum să existe din partea sa.
Recurentele pârâte au considerat că sunt relevante şi dispoziţiile art. 357 alin. (1) din C. civ., conform cărora, în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor.
Recurentele pârâte au arătat că, la momentul formulării acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar (26.07.2019), D. şi intimatul A. erau deja divorţaţi, astfel încât nu se poate reţine nici faptul că acesta ar fi avut un potenţial mandat din partea fostei soţii (nici măcar tacit), chiar dimpotrivă, cu atât mai mult cu cât pârâţii-intimaţi Pătraşcu din prezenta cauză erau părinţii şi sora sa, iar aceasta niciodată nu ar fi fost de acord cu promovarea unei asemenea acţiuni.
Recurentele pârâte au considerat că în prezenta speţă există un caz de consorţiu procesual activ obligatoriu, adică împrocesuarea recurentei D., în nume personal, trebuia să se realizeze în mod obligatoriu şi necesar încă din faţa primei instanţe, iar calitatea procesuală în care ar fi urmat să figureze în proces ar fi fost aceea de persoana care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Recurentele pârâte au arătat că prima instanţă a pus în discuţia reclamantului-intimat atât cadrul procesual, cât şi lămurirea temeiurilor de fapt şi de drept ale acţiunii sale, fiind astfel îndeplinite şi condiţiile art. 78 din C. proc. civ.. Cu toate că s-au formulat şi depus două cereri precizatoare de către reclamant, prin niciuna dintre acestea nu a fost solicitată introducerea în cauză a recurentei D..
Prin hotărârea atacată, instanţa de apel a precizat că prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor "necesitatea introducerii în cauză a fostei soţii a reclamantului şi nici alte aspecte vizând prezumţia comunităţii de bunuri", însă recurentele au apreciat că Tribunalul Bihor nu era obligat să pună în discuţia părţilor expresis-verbis introducerea numitei D. ca parte în proces şi alte aspecte vizând prezumţia comunităţii de bunuri, fiind suficient că instanţa a solicitat lămuriri reclamantului atât în ceea ce priveşte cadrul procesual, cât şi temeiurile de drept ale acţiunii introductive.
Recurentele pârâte au considerat că instanţa de apel, sesizată cu motivul de apel întemeiat pe excepţia de inadmisibilitate, era obligată să pună ea însăşi în discuţie, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea împrocesuârii numitei D., în nume personal, trimiţând la minuta de practică neunitară din luna mai 2022, încheiată cu ocazia întâlnirii preşedinţilor curţilor de apel la Craiova.
Recurentele pârâte au arătat că obligativitatea împrocesuării recurentei D. în faţa primei instanţe rezultă inclusiv din întreaga motivare a sentinţei civile nr. 54/C/2021 a Tribunalului Bihor, considerentele hotărârii făcând, practic, o analiză a raporturilor juridice dintre aceasta şi fostul său soţ - reclamantul A..
Recurenta pârâtă D. a susţinut că, dacă reclamantul-intimat ar fi introdus-o în cauză în faţa primei instanţe, ar fi fost pe poziţie procesuală opusă cu pârâţii Pătraşcu şi pe aceeaşi poziţie procesuală cu reclamantul (persoană care poate pretinde aceleaşi dreptul ca şi reclamantul), formulând pretenţii faţă de pârâţi. Or, într-un proces, este inadmisibil ca aceeaşi persoană să aibă şi calitate procesuală activă şi calitate procesuală pasivă în acelaşi dosar.
De asemenea, Curtea de Apel Oradea a încălcat normele de procedură referitoare la calitatea procesuală, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului-intimat A.. Reclamantul-intimat A. a solicitat constatarea caracterului simulat al unor acte juridice încheiate sub durata căsătoriei sau restituirea unor bani - ce reprezentau, potrivit legii, bunuri comune, fără împrocesuarea sa şi fără să există vreun mandat dat reclamantului să acţioneze în acest sens.
Recurentele pârâte au considerat că nu se poate admite ca proprietatea să fie stabilită numai în favoarea reclamantului sau banii să fie restituiţi în integralitate acestuia întrucât aceasta ar însemna ca în prezentul litigiu să se stabilească faptul că respectivii bani sunt bun propriu al acestuia, fapt inadmisibil în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o acţiune de partaj între foşti soţi, şi că ar fi existat un acord simulator - ceea ce s-a stabilit definitiv că nu a existat.
Recurentele pârâte au considerat că nu se poate susţine nici că, prin promovarea acţiunii, intimatul ar fi făcut un act de conservare, adică ar fi urmărit să asigure stabilirea proprietăţii sau restituirea banilor în interesul ambilor foşti soţi. Această susţinere nu poate să fie acceptată întrucât intimatul nu a solicitat stabilirea unui drept de proprietate sau restituirea banilor în favoarea ambilor foşti soţi, ci doar în favoarea sa, fără să aibă un mandat în acest sens din partea fostei soţii, fără să existe un act de cesiune de creanţă, de lichidare şi partaj.
Recurentele pârâte au apreciat că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a apelului întemeiată pe excepţia de inadmisibilitate a acţiunii pentru cadrul procesual incomplet şi pe excepţia lipsei calităţii procesuale active şi nu a analizat deloc temeiul de inadmisibilitate al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză derivat din caracterul subsidiar al acţiunii, în considerentele hotărârii atacate neregăsindu-se niciun argument pentru care ea a fost înlăturată.
Recurentele pârâte au considerat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, la împrumut, la compensaţia legală şi la plată - ca mijloc de stingere a obligaţiilor şi la mandat.
Condiţiile de admisibilitate instituite de dispoziţiile art. 1345 din C. civ. nu au fost avute în vedere în mod cumulativ, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1348 din C. civ. câtă vreme raporturile juridice au fost mult mai complexe, îmbinând elemente de la mandat, de împrumut, de la plată şi de la comunitatea de bunuri, iar plăţile în legătură cu care a fost admisă acţiunea reclamantului-intimat au constituit o desocotire între mandanţi şi mandatari şi o plată a unor datorii, nu este admisibilă o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, intimatul având la dispoziţie acţiuni care derivau din contract.
Îmbogăţirea fără just temei nu îşi găseşte aplicabilitatea în materie contractuală. Intimatul A. a recunoscut că a fost împuternicit pe conturile recurentei D., din 1 august 2014 până în 30 septembrie 2015, şi că a efectuat diverse operaţiuni juridice, recunoscând astfel existenţa unor raporturi de mandat. Or, câtă vreme reclamantul-intimat însuşi a recunoscut că a acţionat pe tărâm contractual, acţiunea sa nu putea fi admisă pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material referitoare la contractul de mandat şi la contractul de împrumut.
Astfel, instanţa de apel a ignorat declaraţia martorului audiat în cauză - H., care confirma raporturile dintre părţi, inclusiv cele de mandat şi de împrumut, declaraţie care se corobora şi cu extrasele de cont bancar şi cu corespondenţa scrisă redând susţinerile d-nului avocat I., precum şi cu atitudinea ulterioară a intimatului A., care nu a contestat împrumutul.
Referitor la plăţile efectuate de intimat, recurentele pârâte au arătat că au făcut trimitere la dispoziţiile art. 1472 din C. civ., care statuează că plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport de acea obligaţie, apărare care nu a fost analizată de instanţa de apel.
Recurentele pârâte au arătat că reclamantul avea o datorie bănească faţă de familia lor, pe care nu a contestat-o nici în anul 2015 (când a fost somat prin intermediul d-nului avocat I.) şi nici în anii 2016 şi 2017, când a efectuat cele 3 plăţi către intimata E. S.R.L. invocate în cadrul prezentului dosar, din care ultima plată, în valoare de 137.636,10 RON, a fost efectuată după introducerea acţiunii de divorţ şi după separarea în fapt de acesta, fiind vorba despre desocotiri şi plata de datorii, care să conducă la tranşarea tuturor efectelor (inclusiv de ordin patrimonial) pe care le generează un divorţ.
În mod eronat a interpretat instanţa de apel faptul că motivarea primei instanţe potrivit căreia prin "plăţile efectuate reclamantul ar fi intenţionat să restituie împrumuturile acordate anterior de fosta sa soţie nu este susţinută de probaţiunea administrată" şi că, dimpotrivă, în cuprinsul celor 3 ordine de plată reclamantul a menţionat expres faptul că sumele reprezintă preţul/parte din preţul celor două apartamente. Instanţa de apel a ajuns la această concluzie cu ignorarea prevederilor art. 1472 din C. civ. reclamantul a efectuat plăţi în contul datoriilor pe care le avea faţă de familia pârâtelor, iar pe ordinele de plată către E. S.R.L. nu avea cum să apară altă menţiune decât aceea a plăţii contravalorii unui apartament.
Recurentele pârâte au susţinut că, prin plăţile efectuate de reclamant, s-au stins creanţele reciproce, până la concurenţa sumelor menţionate în cele 3 ordine de plată. Compensaţia legală a operat de drept, potrivit dispoziţiilor art. 1616 din C. civ., ea neimpunându-se a fi dispusă sau constatată de către instanţa de judecată. Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi suficientă apărarea în sensul că a operat compensarea de drept a creanţelor, interpretând greşit dispoziţiile art. 1616 - 1618 din C. civ.
Recurenta D. a arătat că nu a avut calitate de parte, deci nici de pârât, în faţa primei instanţe, astfel încât nu avea cum să formuleze o cerere reconvenţională iar D. şi B. nu aveau temei pentru formularea unei cereri reconvenţionale prin care să pretindă sume de bani de la reclamantul-intimat A. cu titlu de împrumut, câtă vreme el efectuase plăţi pentru ele, ca urmare a desocotirilor legate de banii pe care şi i-a însuşit din contul recurentei D. şi a altor bani acordaţi cu titlu de împrumut.
Recurentele pârâte au arătat că ansamblul raporturilor juridice dintre părţi se întind pe parcursul a mai multor ani şi au avut o natură mult mai complexă decât cea prezentată de reclamantul-intimat A., care se impunea a fi tranşată într-un alt cadru procesual.
Recurentele pârâte au arătat că, în anul 2016, când intimatul era căsătorit cu D., au avut intenţia de a achiziţiona două apartamente în Oradea, având în vedere şi o eventuală mutare a lor în Oradea, B. fiind diagnosticată cu o boală gravă iar D. şi defunctul său soţ având, de asemenea, probleme de sănătate. În acest sens, s-au încheiat cele două promisiuni de vânzare cumpărare.
Recurenta pârâtă D. a arătat că deţinea bani în contul său bancar încă dinainte de căsătoria cu intimatul A. şi, fiind împuternicit pe contul său, acesta a ridicat, în mai multe rânduri, sume de bani de care avea nevoie, în cuantum de 77.500 euro, pentru a-şi salva afacerea sau pentru a efectua diverse investiţii, urmând să-i depună la loc, ceea ce echivalează cu împrumuturi ce trebuiau restituite.
Recurentele pârâte au arătat că, în cursul anului 2016, B. şi D., alături de defunctul său soţ, doreau achiziţionarea celor două apartamente, astfel încât au convenit ca D. să se ocupe de achiziţionarea acestora, urmând ca plata să se facă şi banii pe care trebuia să-i recupereze de la intimat, acesta obligându-se să restituie banii. Intimatul a efectuat benevol cele 3 plăţi în anul 2016 şi 2017 în contul datoriei pe care o avea. Drept urmare, D. a acţionat ca un mandatar al familiei sale pentru achiziţionarea apartamentelor iar fostul său soţ a făcut plăţi parţiale în contul desocotirilor dintre ei.
Întrucât D. a acţionat ca un mandatar al membrilor familiei sale iar intimatul A. a acţionat ca un mandatar al său, se impunea ca relaţiile dintre toate părţile implicate să aibă loc după regulile de la mandat, având în vedere şi dispoziţiile art. 2019 din C. civ. - care reglementează obligaţia de desocoteală. Potrivit prevederilor art. 2013 din C. civ., mandatul se poate da atât în formă scrisă (autentică sau sub semnătură privată), cât şi verbală iar acceptarea mandatului poate rezulta şi din simpla sa executare.
Recurenta pârâtă D. a arătat că, întrucât intimatul a fost împuternicit a efectua operaţiuni pe contul său bancar în perioada 01.08.2014 - 30.09.2015, iar în anul 2016 intimatul a efectuat plata benevolă a celor 3 plăţi, în contul datoriilor pe care le avea faţă de familia sa, rezultă cu claritate că aceste operaţiuni trebuie analizate prin prisma normelor de drept material referitoare la mandat şi la contractul de împrumut, operaţiunile efectuate având caracterul unei desocotiri între mandanţi şi mandatari.
Faţă de cele de mai sus, rezultă că suma totală de 77.500 euro ridicată de intimat din contul bancar al recurentei D. a reprezentat un împrumut sau, oricum, o sumă de restituit. În plus, pe lângă această sumă încasată prin bancă, intimatului i-au fost predate de către familia Patraşcu, tot cu titlu de împrumut, şi importante sume de bani în numerar. Toţi aceşti bani urmau să fie folosiţi de intimat în diverse afaceri imobiliare sau pentru a-şi credita firma proprie.
În plus, existenţa unor raporturi de împrumut între intimatul A. şi recurenta pârâtă D. a rezultat cu claritate din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe, însă instanţa de apel nu a analizat acest aspect.
7. Apărările formulate în cauză.
Intimatul pârât G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 725/C/2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea la data de 08.06.2023. Intimatul pârât a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte D., B. şi D. au invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului părţii adverse şi excepţia de nulitate a recursului în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din Codul de de procedură civilă, pentru neîncadarea motivelor invocate în motivele de casare.
Pe fond, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, pe temeiul culpei procesuale.
Excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate de art. 488 din C. proc. civ. a fost respinsă la termenul de judecată din 28.05.2024.
La acelaşi termen, Înalta Curte a constatat că a fost preluată calitatea procesuală a recurentei-pârâte D., ca urmare a decesului acesteia, de către recurentele-pârâte D. şi B..
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se reţine admisibilitatea mijlocului procesual al recursului declarat de recurentul reclamant. Recurentele pârâte au susţinut inadmisibilitatea căii de atac declarate de recurentul reclamant faţă de împrejurarea că, prin hotărârea recurată, acţiunea reclamantului a fost admisă în integralitate, însă într-o variantă subsidiară, aceea a îmbogăţirii fără justă cauză, iar această hotărâre a fost pusă în executare silită de către reclamant, ceea ce, în opinia recurentelor pârâte, ar avea semnificaţia unei achiesări la hotărârea pronunţată.
Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre, astfel cum prevede art. 463 alin. (1) din C. proc. civ.
Art. 464 din C. proc. civ. reglementează felurile achiesării, stabilind că aceasta poate fi expresă sau tacită; achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale iar achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.
Din dispoziţiile legale expuse rezultă criteriul în raport cu care se distinge între formele de achiesare, acesta fiind reprezentat de modul de concretizare a manifestării de voinţă a părţii care renunţă. Astfel, în cazul achiesării exprese, manifestarea de voinţă a părţii este exprimată într-un act autentic sau în declaraţia verbală dată în condiţiile legii, ipoteze care nu sunt incidente în cauză. Dimpotrivă, în cadrul concluziilor asupra chestiunii admisibilităţii căii de atac, reprezentantul recurentului reclamant a învederat expres că nu a renunţat la calea de atac a recursului, că a iniţiat punerea în executare a deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea, însă fără a efectua un act de renunţare expresă.
În cazul achiesării tacite, pentru a da eficienţă acestui act procedural de dispoziţie al părţii, este necesar ca instanţa să se edifice asupra manifestării de voinţă exprimate de titularul căii de atac, stabilind care sunt actele sau faptele precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre. Împrejurarea invocată de recurentele pârâte, aceea a punerii în executare a deciziei, nu poate avea această semnificaţie, întrucât nu poate conduce, în situaţia concretă din speţă, la concluzia că partea a avut intenţia de a-şi da adeziunea la hotărâre. Astfel, recurentul reclamant a învederat că, într-adevăr, a solicitat punerea în executare a hotărârii recurate însă, pe de o parte, această procedură nu este în curs de desfăşurare, dată fiind suspendarea acesteia prin dispoziţia instanţei de recurs, iar pe de altă parte, în situaţia în care se va admite recursul său, poate renunţa la cererea de executare silită formulată.
Din aceste împrejurări rezultă că recurentul reclamant şi-a manifestat voinţa în sensul continuării judecării recursului declarat împotriva deciziei pronunţate în apel astfel încât nu poate fi reţinută intenţia certă a acestuia de a-şi da adeziunea la hotărârea recurată.
Motivul de recurs invocat de recurentul reclamant, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În acest sens, recurentul reclamant a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material privitoare la instituţia simulaţiei, considerând că în mod eronat instanţa de apel a considerat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege a se constata caracterul simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată.
Simulaţia este reglementată de art. 1289 - 1294 din C. civ. şi constă într-o operaţiune juridică unitară care presupune încheierea unui act juridic public, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial, de un act secret, fiind astfel creată o aparenţă neconformă cu realitatea, actul secret conţinând în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.
În realitate, simulaţia are în structura sa trei acte juridice: actul secret şi real care guvernează adevăratele raporturi dintre părţi, actul public care este modificat total sau parţial de actul secret şi acordul simulatoriu constând în manifestarea de voinţă conform căreia actul public este simulat, acesta dând expresie voinţei părţilor de a crea o aparenţă, de a ascunde realitatea raporturilor dintre ele şi făcând astfel legătura între actul ascuns şi cel public. Acordul simulatoriu este de esenţa simulaţiei dar el poate fi implicit în sensul că rezultă din existenţa concomitentă a celor două acte care se contrazic, parţial sau total.
În cazul simulaţiei prin interpunerea de persoane, forma de simulaţie invocată în cauză, actul public se încheie între două persoane iar actul secret între una din părţile actului public şi altă persoană, aceasta din urmă fiind adevăratul beneficiar al efectelor actului încheiat. Când se încheie o simulaţie în această formă, toate cele trei subiecte de drept sunt părţi la acordul simulatoriu, adică au cunoştinţă de natura şi efectele operaţiunii la care au participat.
În cauză, instanţa de apel a avut în vedere aceste principii şi a considerat că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile simulaţiei.
Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat faptul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită normelor de drept material care reglementează instituţia simulaţiei, deoarece, în opinia sa, de esenţa simulaţiei prin interpunere de persoane este existenţa înţelegerii între interponent şi interpus de a simula realitatea, nefiind obligatoriu ca terţul să aibă cunoştinţă de această înţelegere.
Critica este nefondată.
Instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe de respingere a cererii de constatare a caracterului simulat al actelor juridice indicate în cererea de chemare în judecată, reţinând că nu s-a dovedit că promitenta - vânzătoare E. S.R.L., parte în contractul aparent, ar fi participat la vreun acord simulatoriu şi că ar fi urmărit, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de apelantul - reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţia, instanţa şi-a fundamentat raţionamentul juridic pe normele care reglementează simulaţia, pe care le-a interpretat corespunzător. Astfel, instanţa de apel a considerat că, "în cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între toţi cei trei participanţi la această construcţie juridică, şi anume: terţul contractant, persoana interpusă şi interponentul. Prin urmare, actul public se încheie între terţul contractant şi persoana interpusă, iar în actul secret figurează o a treia persoană, interponentul, cu privire la care toţi trei au convenit să rămână ascunsă, şi care este adevăratul beneficiar al operaţiunii. Terţul contractant cunoaşte, aşadar, că a încheiat actul public cu o persoană interpusă, adevăratul său cocontractant fiind interpusul".
Fiind invocată simulaţia prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere că, prin această formă de simulaţie, ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoaşterea acestei interpuneri de către părţile din contractul public.
Astfel, simulaţia prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulaţie relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, şi subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părţile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părţile actului juridic.
Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulaţie presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanţii din actul secret şi cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, şi un contract public, încheiat între o parte din contractul secret şi o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecinţă a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terţului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.
Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat şi a da eficienţă contractului secret, acţiunea în simulaţie presupunea dovedirea manifestării de voinţă concordante a reclamantului şi a pârâţilor, promitenţi cumpărători, respectiv, promitent vânzător în sensul că reclamantul este adevăratul cumpărător al imobilelor iar nu pârâţii care figurează în calitate de cumpărători în contractele publice.
Aceasta este concluzia care rezultă din natura juridică a simulaţiei, în sensul că, din punctul de vedere al modului în care ia naştere, simulaţia are o natură convenţională, fiind născută din manifestarea de voinţă concordantă a mai multor subiecte de drept, fiind un complex de acte juridice, alcătuit din actul public şi actul secret, acesta din urmă conţinând în sine şi acordul simulatoriu, astfel cum s-a arătat mai sus.
În această situaţie, susţinerea recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel ar fi greşit în aplicarea normelor de drept material referitoare la simulaţie când a constatat că promisiunea de donaţie încheiată în chiar ziua următoare semnării promisiunii de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, este ulterioară actului aparent, nu face dovada simulaţiei, nu poate fi reţinută.
Pe de o parte, în contextul în care s-a reţinut lipsa participării terţului contractant la încheierea acordului simulatoriu, condiţiile în care, eventual, ar fi fost încheiat actul secret între părţile din actul public, nu sunt relevante întrucât nu au aptitudinea de a schimba concluzia rezultată din neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa acordului simulatoriu.
Pe de altă parte, aptitudinea actelor juridice invocate de recurentul reclamant de a dovedi încheierea actului secret între acesta şi pârâţii promitenţi cumpărători din actele publice nu poate face obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului, cadru procesual în care verificările instanţei de control judiciar sunt limitate la motivele de casare limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.. Chiar dacă se consideră că înscrisul constatator al actului secret poate fi întocmit ulterior celui public, este necesară dovada existenţei actului secret ca manifestare de voinţă anterioară sau concomitentă actului public, or instanţa de apel nu a reţinut o astfel de împrejurare de fapt.
În consecinţă, nu se poate reţine că, în raport cu situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel ar fi interpretat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material care reglementează instituţia simulaţiei.
Se observă că, deşi prin cererea de recurs, recurentul reclamant a indicat că solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 725/A/2023 a Curţii de Apel Oradea, sub aspectul obligării sale la plata sumei de 2500 RON către intimatul G., reprezentând cheltuieli de judecată, nu a expus critici concrete aduse hotărârii recurate sub acest aspect şi nu a invocat un caz de casare în această privinţă, situaţie în care controlul judiciar asupra respectivei dispoziţii a instanţei de apel nu poate fi realizat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentele pârâte, se constată că motivele de recurs încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care acestea au susţinut că instanţa a încălcat, în analiza excepţiilor de ordine publică pe care le-au invocat în apel, normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte apărările invocate în apel, se observă că, prin apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bihor, apelanţii pârâţi au invocat apărări întemeiate pe existenţa între părţi a unor contracte de împrumut susţinându-se că, prin plăţile efectuate la datele de 22 septembrie 2016, 29 noiembrie 2016 şi 6 iulie 2017, reclamantul a restituit sume acordate de apelanţii pârâţi anterior.
Întrucât în cauză s-a făcut dovada intervenirii decesului intimatului-pârât C., anterior închiderii dezbaterilor din apel, fără ca moştenitoarea acestuia să fie atrasă în proces, hotărârea pronunţată în apel în primul ciclu procesual a fost casată prin decizia civilă nr. 2176 din 10 noiembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
În rejudecare, prin notele scrise depuse de D., aceasta a arătat că înţelege să îşi însuşească apelul declarat de defunctul său tată, solicitând în principal, respingerea acţiunii introductive de instanţă ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.
Prin notele scrise depuse de D. şi B., acestea au arătat că îşi însuşesc motivul de apel constând în inadmisibilitatea acţiunii de fond, invocată de către D., invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., susţinând în acest sens că acesta a solicitat exclusiv în nume propriu sumele indicate în cuprinsul acţiunii introductive, fără să existe un act de cesiune de creanţă, de lichide, de partaj sau mandat din partea fostei sale soţii.
În decizia recurată, instanţa de apel a arătat că va analiza prioritar cele două excepţii invocate în cauză, constatând că ambele pornesc de la prezumţia comunităţii de bunuri şi de la susţinerea că plăţile efectuate de reclamant au fost efectuate din bani comuni. În acest sens, instanţa de apel a constatat că inadmisibilitatea acţiunii este susţinută prin prisma faptului că aceasta nu a fost formulată în contradictoriu şi cu D., fosta soţie a reclamantului, având în vedere că nu a fost lichidată comunitatea de bunuri şi nu a existat un mandat din partea acesteia pentru promovarea prezentului litigiu. De asemenea, instanţa de apel a constatat că aceleaşi considerente au fost invocate de apelanţii pârâţi şi pentru a susţine că reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, câtă vreme acesta a pretins sumele de bani exclusiv în nume propriu.
Este de observat că argumentele dezvoltate de pârâţi în susţinerea excepţiilor menţionate relevă lipsa caracterului de ordine publică al aspectelor invocate, lipsa îndreptăţirii reclamantului la întreaga sumă solicitată, datorită caracterului de bun comun al sumelor de bani plătite de acesta, conturând o chestiune de ordine privată, şi nu una de ordine publică, interesul invocat neavând un astfel de caracter.
Excepţiile invocate au fost însă examinate de instanţa de apel iar reclamantul nu a criticat prin cererea de recurs considerentele instanţei prin prisma inadmisibilităţii invocării respectivelor excepţii în rejudecarea apelului, o astfel de susţinere fiind formulată numai pe cale de apărare, mijloc procesual prin care însă nu se poate tinde la modificarea considerentelor în respectivele privinţe.
În situaţia expusă, se impune verificarea motivelor de recurs invocate în acest sens de recurentele pârâte, criticile acestora fiind încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.
Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Invocând acest caz de casare, recurentele pârâte au susţinut neîndeplinirea de către instanţa de apel a obligaţiei de motivare a hotărârii, criticând modul în care au fost analizate apărările pe care le-au formulat în apel.
Obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată. În cauză, instanţa de apel a prezentat raţionamentul logico-juridic pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, arătând într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a considerat că apărările invocate de pârâţi nu pot fi reţinute. În acest sens, instanţa a constatat că aspectele privind comunitatea de bunuri excedează obiectului cauzei, că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului de bun comun sau propriu al banilor achitaţi, precum şi faptul că pârâţii nu au înţeles să formuleze o cerere reconvenţională, împrejurarea că plăţile efectuate de reclamant reprezintă stingerea unor împrumuturi fiind invocată ca apărare.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a fostei soţii a reclamantului şi nici alte aspecte vizând prezumţia comunităţii de bunuri iar faptul că prima instanţă a analizat apărările pârâţilor vizând existenţa unor împrumuturi între fam. Pătraşcu (inclusiv fosta soţie a reclamantului) şi reclamant, nu determină un litisconsorţiu obligatoriu. Instanţa de apel a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului a fost fundamentată pe aceleaşi ipoteze, astfel încât considerentele care determină respingerea acestei excepţii sunt aceleaşi.
În situaţia expusă, se reţine că motivarea instanţei respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanţa de apel procedând la analiza excepţiilor invocate prin prisma susţinerilor în fapt şi în drept ale pârâtelor, expunând argumentele care susţin soluţia pronunţată, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nefiind întemeiate.
Considerentele evocate ale instanţei de apel nu relevă nici încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor pârâte în sensul că acţiunea ar fi inadmisibilă dată fiind neregularitatea cadrului procesual, fiind necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soţie a reclamantului, să fi fost chemată în judecată în nume propriu, precum şi cele vizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, faţă de faptul că acesta a solicitat restituirea unor sume de bani ce reprezentau, potrivit legii, bunuri comune, fără împrocesuarea fostei soţii şi fără să există vreun mandat dat reclamantului să acţioneze în acest sens.
Întrucât textul art. 59 din C. proc. civ. prevede că "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte", nestabilind o obligaţie în acest sens, rezultă că regula în materie de coparticipare procesuală este coparticiparea facultativă, iar numai în situaţiile expres determinate de lege, coparticiparea va avea caracter obligatoriu. Pentru majoritatea acterlor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soţilor, legiuitorul a consacrat regula gestiunii paralele, ceea ce presupune că fiecare soţ poate săvârşi acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei puteri conferite de lege iar nu şi în calitate de reprezentant al celuilalt soţ, opţiunea legislativă a noului C. civ. în materia gestiunii bunurilor comune fiind aceea a renunţării la mandatul tacit reciproc.
Art. 345 şi 346 din C. civ. permit identificarea domeniului de aplicare a mecanismului gestiunii paralele, fiind supuse acestuia actele de folosinţă, de conservare, de administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de dispoziţie cu titlu oneros cu privire la bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi darurile obişnuite. În cauză nu este în discuţie un act de dispoziţie care să atragă incidenţa art. 346 alin. (1) din C. civ. întrucât nu vizează ipoteza acestui text de lege, şi anume, aceea ca actul să fie unul de înstrăinare. Deşi dispoziţiile legale menţionate se referă la acte, se poate considera că intră în sfera de aplicare a acestei reguli şi acţiunile în justiţie corespunzătoare, formulate de oricare dintre soţi. Se mai observă că, în materie de coproprietate, coparticiparea procesuală activă sau pasivă nu mai este obligatorie nici în cazul unei acţiuni în revendicare, faţă de prevederile art. 643 alin. (1) din C. civ.
În consecinţă, în cazul invocării unui drept de creanţă, cum este situaţia în prezenta speţă, în măsura în care nu se formulează cerere de chemare în judecată a altor persoane în temeiul dispoziţiilor art. 68 din C. proc. civ., instanţa va judeca cererea în cadrul procesual astfel trasat.
În raport cu aceste considerente, nu poate fi reţinută încălcarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ., astfel cum au susţinut recurentele pârâte. În opinia acestora, instanţa de apel, sesizată cu motivul de apel întemeiat pe excepţia de inadmisibilitate, era obligată să pună ea însăşi în discuţie, în temeiul dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză a numitei D., în nume personal, recurentele pârâte invocând în acest sens minuta de practică neunitară din luna mai 2022, încheiată cu ocazia întâlnirii preşedinţilor curţilor de apel la Craiova.
În ceea ce priveşte acest ultim aspect, pe de o parte, eventualele susţineri întemeiate pe actul indicat nu se impun a fi analizate dată fiind lipsa caracterului obligatoriu al soluţiilor conţinute în respectivul act, acest caracter fiind instituit în Cartea a II-a, Titlul III al C. proc. civ., în privinţa hotărârilor pronunţate în procedurile reglementate de acest titlu. Astfel, dispoziţiile privind asigurarea unei practici judiciare unitare reglementează recursul în interesul legii, conceput ca un remediu pentru o practică judiciară deja neunitară, precum şi un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, prin normele vizând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Pe de altă parte, nu se indentifică o încălcare a normei de procedură indicate. În ceea ce priveşte introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, se observă că această instituţie procesuală constituie o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, fiind incidentă numai în cazurile menţionate de lege.
Astfel, în procedura contencioasă, instanţa dispune introducerea în proces, din oficiu, a terţelor persoane numai în cazurile expres prevăzute de lege, iar în procedura necontencioasă, în toate cazurile, conform art. 78 alin. (1) din C. proc. civ.
În afară de cele două ipoteze menţionate mai sus, art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează situaţia generică în materie contencioasă, şi anume aceea a dreptului instanţei de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, dacă raportul juridic dedus judecăţii o impune. Acest text vizează situaţia în care cadrul procesual din punctul de vedere al părţilor este incomplet, fiind incidente ipoteze de coparticipare procesuală obligatorie. În speţă, astfel cum s-a arătat mai sus, nu este incident un caz de coparticipare procesuală obligatorie.
Împrejurarea că nu există o lichidare a regimului matrimonial sau un partaj efectuat între reclamantul A. şi recurenta D. prin care să se fi stabilit cote de contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi la asumarea obligaţiilor comune, invocată de recurentele pârâte, nu poate determina inadmisibilitatea acţiunii, prin prisma celor arătate mai sus privind acţiunile în justiţie cu privire la bunurile comune.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente, calitatea procesuală a reclamantului nu poate fi înlăturată de împrejurarea că nu a fost chemată în judecată recurenta pârâtă D., cererea reclamantului fiind judecată în cadrul procesual determinat de acesta, fără ca această situaţie să pună în discuţie drepturile legale ale recurentei în calitate de fostă soţie, întemeiate pe comunitatea de bunuri, drepturi care urmează a fi valorificate de aceasta prin mijloacele puse de lege la îndemâna sa.
Susţinerea recurentelor pârâte în sensul că reclamantul nu a formulat o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al sumelor de bani cu care a efectuat cele trei plăţi nu schimbă concluzia expusă mai sus, cererea de chemare în judecată fiind formulată de acesta pentru realizarea unui drept de creanţă iar stabilirea caracterul de bun comun sau propriu al sumelor de bani în discuţie reprezintă un aspect distinct, ce nu formează obiectul învestirii instanţei în prezenta cauză. Astfel, contrar susţinerilor formulate de recurentele pârâte în sensul că, în prezentul litigiu, prin admiterea acţiunii, s-ar stabili că respectivii bani sunt bun propriu al reclamantului, acest aspect nu formează obiectul învestirii instanţei, situaţie în care chestiunea litigioasă menţionată nu poate fi tranşată în acest cadru procesual.
Aceeaşi este concluzia în ceea ce priveşte susţinerea recurentelor pârâte în sensul că ar fi incidente prevederile art. 355 alin. (1) şi (2), art. 356 şi art. 357 alin. (1) din C. civ. întrucât alimentarea conturilor s-a făcut din banii prezumaţi a fi comuni iar până în prezent nu a avut loc lichidarea comunităţii de bunuri. Dispoziţiile legale invocate reglementează lichidarea regimului comunităţii şi efectele încetării acestui regim, fiind aplicabile în aceste ipoteze, şi nu în cazul soluţionării acţiunii în pretenţii formulate de unul din foştii soţi pentru realizarea unui drept de creanţă.
În ceea ce priveşte constatarea instanţei de apel în sensul că ambele excepţii au fost fundamentate pe aceleaşi ipoteze, aceasta este conformă susţinerilor formulate de părţi. Astfel, şi în cererea de recurs, s-a arătat că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost bazată pe neregularitatea cadrului procesual, recurentele susţinând că ar fi fost necesar ca recurenta pârâtă D., în calitate de fostă soţie a reclamantului, să fi fost chemată în judecată în nume propriu încă din faţa primei instanţe, atât pentru judecarea petitelor de constatare a simulaţiei, cât şi pentru cele de obligare a pârâţilor la restituirea de sume de bani pe temeiul plăţii nedatorate sau a îmbogăţirii fără justă cauză, dat fiind caracterul de bun comun al sumelor de bani în discuţie.
În ceea ce priveşte apărările vizând aplicabilitatea în speţă a regulilor contractului de mandat, raportat la starea de fapt pretinsă de pârâte, instanţa de apel a constatat că acestea au fost formulate pentru prima dată în rejudecarea apelului, devenind astfel incidente prevederile art. 478 din C. proc. civ. care nu permit examinarea unor temeiuri de drept care nu au făcut obiectul judecăţii în fond.
Conform art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. În cauză, se constată că nu au fost invocate apărări întemeiate pe raporturi juridice de mandat prin mijloacele procesuale indicate de textul legal citat, ele fiind invocate în faza rejudecării apelului, după preluarea de căttre recurenta D. a poziţiei procesuale a defunctului său tată.
Transmiterea calităţii părţilor decurge din schimbarea subiectelor raportului de drept substanţial dedus judecăţii şi are ca efect, în plan procesual, transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor procesuale ale părţii iniţiale. În cauză, una dintre părţile raportului de drept substanţial dedus judecăţii a decedat pe parcursul procesului astfel încât drepturile şi obligaţiile sale procesuale au fost preluate de către moştenitoarea acestuia, operând ca atare transmiterea calităţii procesuale.
Astfel, moştenitoarea părţii decedate a preluat locul acesteia în proces, exercitând drepturile procesuale acesteia, ceea ce presupune, în ceea ce priveşte apărările invocate în apel, că ea nu va putea invoca apărări întemeiate pe pretinse raporturi de drept substanţial existente între reclamant şi această moştenitoare, în nume propriu, ci doar pe acelea care au fost invocate în condiţii de regularitate procesuală de partea a cărei calitate a preluat-o.
Dată fiind menţinerea soluţiei cu privire la simulaţie, argumentele recurentelor pârâte prin care acestea au criticat faptul că reclamantul a solicitat constatarea caracterului simulat al promisiunilor şi a contractului doar pentru cota de 1/2, nu se mai impun a fi analizate, ele vizând efectele simulaţiei, or în speţă a fost exclusă incidenţa acestei instituţii juridice.
Motivele de recurs încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate. Conform acestui text legal, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentele pârâte susţinând în acest sens că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, la împrumut, la compensaţia legală şi la plată, ca mijloc de stingere a obligaţiilor, şi la mandat. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele pârâte au susţinut că nu au fost avute în vedere în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate instituite de dispoziţiile art. 1345 din C. civ., nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1348 din C. civ., câtă vreme raporturile juridice au fost mult mai complexe, îmbinând elemente de la mandat, de împrumut, de la plată şi de la comunitatea de bunuri, nefiind admisibilă o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, intimatul având la dispoziţie acţiuni care derivau din contract.
Sub acest aspect, se constată, pe de o parte, că instanţa de apel a analizat împrejurările invocate privind existenţa unor raporturi contractuale de împrumut şi a reţinut că acestea nu au fost dovedite în cauză, situaţie în care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentele pârâte în sensul că instanţa nu ar fi avut în vedere caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că "pentru admisibilitatea acţiunii în restituire este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: să existe îmbogăţirea patrimoniului pârâtului şi sărăcirea patrimoniului reclamantului; între mărirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului reclamantului să existe o corelaţie necesară; absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu; cel sărăcit să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic prin care să îşi poată recupera pierderea suferită."
De asemenea, instanţa a reţinut că "în speţă, nu s-a dovedit existenţa între părţi a unui contract de împrumut şi nici intenţia apelantului - reclamant de a restitui, prin plăţile efectuate la data de 22.09.2016, 29.11.2016 şi 6.07.2017, un împrumut acordat anterior de către apelanţii - pârâţi".
În acest context, se constată că instanţa de apel a analizat, cu respectarea limitelor judecăţii în apel, raporturile juridice dintre părţi, prin prisma susţinerilor şi apărărilor formulate, şi a concluzionat în sensul inexistenţei unor raporturi contractuale de împrumut. În această situaţie, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că sunt îndeplinite cerinţele instituite de art. 1345 - 1348 din C. civ. pentru admiterea acţiunii formulate în baza acestor texte legale, îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 1348 din C. civ. rezultând din înlăturarea argumentelor invocate de pârâţi privind existenţa unor raporturi contractuale care i-ar fi conferit reclamantului care se pretinde prejudiciat dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
Susţinerile recurentelor pârâte privind modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză, şi anume, declaraţia martorei H., coroborată cu extrasele de cont bancar şi cu corespondenţa scrisă redând susţinerile domnului avocat I., precum şi cu atitudinea ulterioară a intimatului A., nu pot fi reţinute, ele neputând fi încadrate în cazurile de casare instituite de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Astfel, aspectele susţinute de recurente privind reevaluarea probelor, apreciate de acestea ca fiind edificatoare în dovedirea raporturilor contractuale dintre părţi, vizează modalitatea de interpretarea a probatoriilor şi are drept finalitate reaprecierea situaţiei de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate de instanţele fondului, aşadar, verificarea temeiniciei deciziei recurate, susţineri care nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât se plasează în afara controlului de legalitate, permis de art. 488 din C. proc. civ.
Susţinerile recurentelor pârâte în sensul că instanţa de apel nu ar fi analizat apărările întemeiate pe dispoziţiile art. 1472 din C. civ. nu pot fi reţinute, aceste susţineri fiind subsumate criticilor vizând existenţa unei datorii a reclamantului faţă de familia recurentelor pârâte or, după cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a concluzionat că în cauză nu a fost dovedită existenţa pretinselor raporturi contractuale anterioare. În acest sens instanţa de apel a reţinut că "părţile nu au redactat un înscris, fie autentic, fie sub semnătură privată care să dovedească împrumutul. Nici proba testimonială administrată, în considerarea relaţiilor de familie existente şi o posibilă imposibilitate morală de a se întocmi un înscris, nu au demonstrat existenţa unui împrumut.
Nu poate face dovada unui împrumut ridicarea de către reclamant a unor sume de bani din contul fostei sale soţii, în condiţiile în care acesta a efectuat mai multe depuneri şi retrageri din cont, pentru care a figurat ca şi împuternicit.
De asemenea, existenţa contractului de împrumut nu poate fi dedusă din declaraţia unei martore care precizează că aspectele relatate cu privire la ridicarea de către reclamant a unei sume de 80.000 Euro din contul fostei sale soţii sunt cunoscute doar din spusele acesteia din urmă.
Totodată, nici înscrisul privind corespondenţa purtată între avocatul I. şi avocatul apelanţilor - pârâţi, nu face dovada existenţei unui contract de împrumut între apelanţii-pârâţi şi apelantul - reclamant".
În acest context, susţinerile recurentelor pârâte în sensul că "intimatul A. avea o datorie bănească faţa de familia noastră, pe care acesta nu a contestat-o nici în anul 2015 (când a fost somat prin intermediul d-nului avocat I.) şi nici în anii 2016 şi 2017, când a efectuat cele 3 plăţi către intimata S.C. E. S.R.L. invocate în cadrul prezentului dosar, din care ultima plată - în valoare de 137.636,10 RON a fost efectuată după introducerea acţiunii de divorţ de subsemnata D. (fapt petrecut în luna iunie 2017) şi după separarea în fapt de acesta", precum şi argumentele acestora în sensul că este vorba despre "desocotiri şi plata de datorii, care să conducă la tranşarea tuturor efectelor (inclusiv de ordin patrimonial) pe care le generează un divorţ" nu pot fi reţinute întrucât tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel prin reevaluarea probatorului administrat, ceea ce excedează controlului de legalitate care poate fi efectuat de instanţa de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ.
Susţinând ignorarea prevederilor art. 1472 din C. civ., recurentele pârâte nu au invocat în realitate o greşită aplicare a normelor de drept material, ci împrejurarea că instanţa de apel nu a ajuns la concluzia că reclamantul ar efectuat plăţi în contul datoriilor pe care le avea faţă de familia pârâtelor, împrejurare ce vizează situaţia de fapt stabilită în cauză.
Aceeaşi este concluzia în privinţa susţinerilor recurentelor pârâte în sensul greşitei aplicări a normelor de drept material care reglementează contractul de împrumut. Astfel, instanţa de apel a analizat probele administrate în cauză şi a concluzionat că "nu s-a făcut dovada unui contract de împrumut între părţi" iar dezvoltarea criticilor recurentelor pârâte vizează existenţa unor raporturi de împrumut între reclamant şi recurenta pârâtă D. care, în opinia lor, "a rezultat cu claritate din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe". Aşadar, recurentele pârâte au criticat analiza făcută de instanţa de apel asupra unor aspecte de fapt referitoare la raporturile juridice dintre părţi, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe interpretarea probelor afdministrate în cauză, nu pe o interpretare a normei juridice.
Motivul de recurs prin care recurentele pârâte au susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu ar fi suficientă apărarea în sensul că a operat compensarea de drept a creanţelor, interpretând greşit dispoziţiile art. 1616 - 1618 din C. civ., nu poate fi reţinut. Potrivit art. 1616 din C. civ., compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două datorii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia presupune două raporturi juridice obligaţionale distincte în care aceleaşi persoane sunt creditor şi debitor, una faţă de cealaltă.
Dezvoltarea acestui motiv de recurs nu priveşte însă modul de operare a compensaţiei, ci însăşi existenţa situaţiei premisă pentru a se reţine incidenţa acestui mod de stingere a obligaţiei, recurentele susţinând existenţa unor creanţe reciproce. Or, după cum s-a arătat, instanţa de apel nu a reţinut, în stabilirea situaţiei de fapt, existenţa unor astfel de creanţe, considerând că "nu este stabilit cui ar datora reclamantul sume de bani şi respectiv ce sumă datorează fiecărei persoane".
Motivul de recurs prin care recurentele pârâte au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a normelor de drept material referitoare la contractul de mandat nu poate fi reţinut, întrucât susţinerile privind incidenţa acestei instituţii nu forma obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a arătat mai sus, ele fiind formulate pentru prima dată în rejudecarea apelului.
Reţinând că motivele de recurs invocate de recurentul reclamant şi recurentele pârâte, examinate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de aceste părţi împotriva deciziei nr. 725A din 8 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Întrucât recursul reclamantului, care viza instituţia simulaţiei şi obligaţia de a achita intimatului pârât G. cheltuieli de judecată, urmează a fi respins, Înalta Curte reţine culpa procesuală a recurentului reclamant, astfel încât, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2800 RON către intimatul-pârât, constând onorariul de avocat achitat de acesta, dovedit prin depunerea chitanţei eliberate de cabinetul avocatului, aflată la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi recurentele-pârâte D., B. împotriva deciziei nr. 725A din 8 iunie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimat-pârât G..
Obligă recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2800 RON către intimatul-pârât G..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2024.