Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 12 septembrie 2019 (ca urmare a declinării competenţei funcţionale de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 14 august 2019), reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei de validare parţială nr. 5621 din 16 aprilie 2019, în ceea ce priveşte cuantumul compensaţiilor băneşti, şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde despăgubiri pentru toate bunurile care au aparţinut autorilor lor, I. şi Maria, şi care au rămas în Basarabia, respectiv 49 ha şi 9.000 mp teren agricol, 1.000 mp teren intravilan, recoltă neculeasă pentru 31 ha viţă de vie, 15 ha porumb şi 10 ha floarea soarelui, 18 mp cârciumă, 600 mp cramă, 300 mp moară situată în Ceadar-Lunga, moară 8x15x14 situată în satul Moscovei, cu anexă de 48 mp, 352,8 mp locuinţă situată în Ceadar-Lunga, 25 mp pivniţă, 3 grajduri de 270 mp şi 2 hambare de 100 mp).
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 745 din 30 iunie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis contestaţia, a anulat decizia de validare parţială nr. 5621 din 16 aprilie 2019, a obligat pârâta să emită o nouă decizie, prin care să valideze în parte hotărârea nr. 2412/20.02.2019, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, şi să acorde compensaţii băneşti în cuantum total de 2.967.113,99 RON, în favoarea reclamanţilor, a majorat onorariul de expert la suma de 4.500 RON, a obligat reclamanţii la plata către expertul J. a diferenţei de onorariu de 3.500 RON, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 RON, în favoarea reclamantului F., precum şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON, în favoarea celorlalţi reclamanţi.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a formulat apel pârâta.
Prin decizia civilă nr. 1707A din 15 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
4. Recursul formulat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la 29 februarie 2024, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, faptul că valoarea probatorie a adeverinţei Primăriei oraşului Ceadîr-Lunga nr. 506/2009 ar fi fost statuată prin sentinţa civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, sens în care a învederat următoarele argumente:
Prin sentinţa civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a stabilit doar îndreptăţirea solicitanţilor de a primi despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii lor în Basarabia, fără a se tranşa forţa probantă a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ şi fără a fi identificate bunurile pentru care urmează a se acorda despăgubiri. Ca atare, prima instanţă, în mod corect, a apreciat că "este necesară analiza tuturor înscrisurilor aflate la dosarul administrativ, urmând a se stabili dacă respectă rigorile actelor normative incidente, din perspectiva forţei probatorii, cu privire la dovada bunurilor pentru care se cuvine acordarea de despăgubiri în favoarea persoanelor îndreptăţite".
În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a, instanţa a avut în vedere textele legale aplicabile la momentul emiterii deciziei contestate (decizia nr. 720 din 7 iulie 2014), respectiv art. 2 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006.
Întrucât cererea reclamanţilor era în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, prima instanţă a apreciat că, la stabilirea întinderii dreptului la despăgubiri, vor fi avute în vedere prevederile Legii nr. 164/2014, care sunt de imediată aplicare în toate dosarele aflate în curs de soluţionare, având în vedere situaţia juridică aflată în curs de constituire. Aceste considerente nu au fost atacate prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 745/30.06.2023.
Dacă, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014 s-ar fi recunoscut, cu autoritate cu lucru judecat, valoarea probatorie a tuturor înscrisurilor de la dosarul administrativ, atunci prima instanţă nu ar mai fi analizat forţa probantă a fiecărui înscris. Contrar susţinerilor instanţei de apel, adeverinţa nr. x/19.09.2009 este menţionată într-o enumerare a mijloacelor de probă din dosarul x/2014, astfel că se impunea a fi analizată forţa probantă a acestei adeverinţe în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014.
Or, această adeverinţă nu poate fi luată în considerare ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că "cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate". La momentul emiterii deciziei contestate, A.N.R.P. interpreta în mod restrictiv prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că dovada proprietăţii bunurilor deţinute şi abandonate în Basarabia putea fi făcută doar cu înscrisuri care respectă condiţiile de valabilitate a unui act de proprietate, respectiv acte de vânzare cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, autorizaţii de construcţie etc. Ulterior, A.N.R.P. a avut în vedere soluţiile pronunţate de instanţele de judecată, care, în majoritate, au considerat că adeverinţele emise de Arhiva de Stat a Regiunii din Cernăuţi şi de Arhiva Naţională a Republicii Moldova întrunesc condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.
Adeverinţele eliberate de către Primării, cum este cazul adeverinţei nr. x/19.09.2009, în care doar se menţionează averea autorului, fără a fi însoţite de copiile documentelor în baza cărora au fost emise, nu pot fi luate în considerare, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât, prin analogie cu sistemul arhivelor din România, este firesc ca şi în Republica Moldova adeverinţele sau certificatele de arhivă să fie eliberate doar de către Arhiva Naţională, astfel că, în procedura de acordare a despăgubirilor, singura instituţie care poate fi solicitată, pentru eliberarea de documente relevante, este Arhiva Naţională a Republicii Moldova.
Mai mult, informaţiile cuprinse în adeverinţa nr. x/19.09.2009 nu sunt credibile, întrucât este puţin probabil ca "în registrul de evidenţă fiscală", pe lângă lista imobilelor supuse impozitării, să fie inserate informaţii privind descrierea acestora. De altfel, informaţiile din adeverinţa nr. x/19.09.2009 sunt identice cu cele menţionate de K. prin memoriul din 13 mai 2008, în care a enumerat şi descris bunurile celor trei familii pentru care a solicitat despăgubiri, printre care şi cele deţinute de autorii I. şi Măria.
Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că opţiunea exprimată de persoanele îndreptăţite prin cererea de chemare în judecată, cu privire la acordarea despăgubirilor pentru trei dintre recoltele neculese, poate fi avută în vedere cu ocazia controlului exercitat asupra deciziei nr. 5621/16.04.2019, sens în care a învederat următoarele:
Reclamanţii nu pot opta, prin intermediul cererii de chemare în judecată, pentru ce bunuri să beneficieze de despăgubiri, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 prevede că persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998, cereri care trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate. Din acest text legal rezultă că, pentru a putea primi despăgubiri, este necesară formularea unei cereri, autorităţile fiind limitate, în analiza dosarului administrativ, de conţinutul acestei cereri, atât sub aspectul bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, cât şi al persoanelor de pe urma cărora se solicită despăgubiri. Având în vedere că, prin cerere depusă la Comisia Municipiului Bucureşti, nu au fost solicitate despăgubiri pentru recolte neculese, acestea nu pot fi solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Mai mult, pentru dovada recoltelor neculese, instanţa trebuie să aibă în vedere exclusiv prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014. Or, în speţă, în afara adeverinţei nr. x/2009, document care nu întruneşte condiţiile legale, la dosarul administrativ nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânţate şi neculese în anul agricol 1943-1944.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.
În cauză, se constată că recurenta-pârâtă a respectat aceste exigenţe legale, din moment ce unele dintre argumentele pe care le-a invocat prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în şedinţa publică din 13 iunie 2024, a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimaţii-reclamanţi prin întâmpinări. Mai este de menţionat că, deşi recurenta-pârâtă nu a invocat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuşi prima critică de recurs se circumscrie acestui motiv de casare.
Având a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a susţinut că valoarea probatorie a adeverinţei nr. x/19.09.2009, eliberate de Primăria oraşului Ceadîr-Lunga, nu a fost reţinută, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014.
Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat.
Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că valoarea probatorie a adeverinţei nr. x/19.09.2009, eliberate de către Primăria oraşului Ceadîr-Lunga, a fost recunoscută în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, purtat anterior între aceleaşi părţi.
În acest sens, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2014, definitivă prin decizia civilă nr. 6069 din 8 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014, a fost anulată această decizie şi a fost obligată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită o nouă decizie, prin care să admită contestaţia înregistrată sub nr. x din 13 septembrie 2011, formulată împotriva hotărârii nr. 972 din 7 iulie 2011, adoptate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, precum şi să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii lor, I. şi L..
În considerentele acestei sentinţe civile, s-a reţinut, printre altele, că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, "cererile privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 trebuie însoţite de acte doveditoare, certificate de autorităţi, iar, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea, autentificate".
Plecând de la aceste dispoziţii legale, la pagina 12 din sentinţă, s-a reţinut că reclamanţii au depus la dosar înscrisuri care atestă demersurile efectuate în faţa autorităţilor din Republica Moldova, inclusiv certificate de arhivă, copia actului de vânzare-cumpărare autentificat la 29 martie 1929, adeverinţa nr. x/19.09.2009, eliberată de Primăria oraşului Ceadîr-Lunga, şi declaraţiile autentificate ale martorilor M. şi N., privind bunurile deţinute de I. şi familia acestuia.
Totodată, conţinutul adeverinţei nr. x/19.09.2009 a fost redat pe larg la paginile 10-11 din sentinţă, acest înscris fiind reţinut de către instanţă, alături de alte înscrisuri relevante pentru dovedirea bunurilor care au aparţinut autorilor I. şi familiei sale şi care au fost abandonate în Basarabia (certificatul nr. x/30.03.2004, certificatul nr. x/29.03.2004, adresa nr. x/25.03.2004, declaraţiile date de către I., O. şi P., adeverinţa de arhivă nr. 172/03.10.2007, certificatul de arhivă nr. x/07.12.2007, adeverinţa nr. x/15.01.2008, adresa nr. x/20.10.2017, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.03.1929, declaraţiile autentificate ale martorilor M. şi N., certificatul de arhivă nr. x/01.02.2017, adresa nr. x/19.04.2017).
Lecturând, în ansamblu, considerentele sentinţei civile nr. 2890 din 3 mai 2018, se constată că acestea sprijină dispozitivul privind admiterea contestaţiei, anularea deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014 şi obligarea pârâtei A.N.R.P. să acorde reclamanţilor despăgubiri pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii lor, I. şi L., în sensul că aceste bunuri au fost dovedite prin înscrisurile prezentate pe larg la paginile 9-12 din considerentele sentinţei.
Este de subliniat că menţiunea de la finalul considerentelor sentinţei, şi anume "bunurile abandonate de autorii reclamanţilor şi întinderea despăgubirilor urmând a fi stabilite de către A.N.R.P.", trebuie privită strict în contextul în care, prin contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 720 din 7 iulie 2014, reclamanţii au solicitat instanţei, pe lângă anularea acestei decizii şi admiterea contestaţiei nr. 6677 din 13 septembrie 2011, formulate împotriva hotărârii nr. 972 din 7 iulie 2011 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, şi admiterea cererilor administrative de acordare a despăgubirilor, ceea ce excede competenţei instanţei de judecată, intrând în atribuţia exclusivă a autorităţii administrative. Cu alte cuvinte, precizând că bunurile abandonate de autorii reclamanţilor şi întinderea despăgubirilor urmează a fi stabilite de A.N.R.P., Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respectat limitele competenţei partajate, în domeniul Legii nr. 290/2003, între autorităţile administrative şi instanţa de judecată. Menţiunea de la finalul considerentelor sentinţei nu poate fi interpretată în maniera propusă de către recurenta-pârâtă, şi anume că instanţa ar fi stabilit doar îndreptăţirea solicitanţilor de a primi despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii lor în Basarabia, fără a tranşa forţa probantă a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ şi fără a identifica bunurile pentru care urmează a se acorda despăgubiri. A primi această interpretare înseamnă a lipsi de eficacitate juridică considerentele cuprinse la paginile 9-12 din sentinţă, în cadrul cărora sunt prezentate pe larg toate înscrisurile care atestă bunurile abandonate de autorii intimaţilor în Basarabia.
În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, prin sentinţa civilă nr. 2890 din 3 mai 2018, s-a recunoscut valoarea probatorie a adeverinţei nr. x/19.09.2009, eliberate de Primăria oraşului Ceadîr-Lunga, din moment ce acest înscris, alături de altele, a fost indicat ca mijloc de probă relevant, de către instanţa de contencios administrativ, în expunerea raţionamentului ce a stat la baza soluţiei pronunţate.
În acest context, negarea forţei probatorii a adeverinţei nr. x/19.09.2009 în prezenta procedură judiciară nu este posibilă, fiind oprită de efectul pozitiv al lucrului definitiv judecat, reglementat la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., chestiunea relevanţei probatorii a adeverinţei nr. x/19.09.2009 fiind tranşată definitiv în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014
Drept urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că, în prezenta cauză, se impunea a fi analizată, în mod distinct, forţa probantă a adeverinţei nr. x/19.09.2009, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, şi să se ajungă la concluzia că această adeverinţă nu putea fi luată în considerare ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014.
În considerarea celor expuse, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora adeverinţele eliberate de către Primării, în care doar se menţionează averea autorului, fără a fi însoţite de copiile documentelor în baza cărora au fost emise, nu pot fi luate în considerare, ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, întrucât, prin analogie cu sistemul din România, este firesc ca şi în Republica Moldova adeverinţele de arhivă să fie eliberate doar de către Arhiva Naţională. Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte că informaţiile cuprinse în adeverinţa nr. x/19.09.2009 nu ar fi credibile.
Reţinând că instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că valoarea probatorie a adeverinţei nr. x/19.09.2009, eliberate de către Primăria oraşului Ceadîr-Lunga, a fost recunoscută, cu putere de lucru judecat, în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment (art. 2 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006), Înalta Curte constată că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că au fost nesocotite prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, având în vedere că, prin cererea depusă la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, nu au fost solicitate despăgubiri pentru trei dintre recoltele neculese, astfel că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că opţiunea exprimată de persoanele îndreptăţite prin cererea de chemare în judecată poate fi avută în vedere cu ocazia controlului judiciar exercitat asupra deciziei de validare parţială nr. 5621/16.04.2019.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, "persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998".
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această normă de drept material nu a fost nesocotită în cauză, întrucât, la baza hotărârii nr. 2412 din 20 februarie 2019, adoptate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, au stat cererea nr. x/2959+5336/30.04.2004, depusă de F., precum şi cererile înaintate Comisiei Judeţene Ialomiţa şi înregistrate ulterior la Comisia Municipiului Bucureşti sub nr. x/2959+5336/13.09.2006, depuse de Q. şi K.. Or, prin cererea înregistrată iniţial la Comisia Judeţeană Ialomiţa sub nr. x/06.11.2003, K. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile abandonate în localitatea Ceadar-Lunga din Basarabia, de pe urma autorilor R. şi Maria (părinţi), precum şi I. şi Maria (bunici), menţionând explicit recolta neculeasă de viţă de vie (100 ha).
În aceste condiţii, se constată că, prin cererea depusă în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, persoanele îndreptăţite au solicitat acordarea de despăgubiri pentru recolta neculeasă de viţă de vie.
Dat fiind că, prin hotărârea nr. 2412 din 20 februarie 2019, adoptată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru 5 ha recoltă de grâu, 15 ha recoltă de porumb şi 10 ha de floarea-soarelui, iar, prin cererea de chemare în judecată, intimaţii-reclamanţi au solicitat ca despăgubirile propuse pentru recolta neculeasă de grâu să fie înlocuite cu despăgubiri pentru recolta neculeasă de viţă de vie, se reţine că această solicitare este conformă cu cererea înregistrată la Comisia Judeţeană Ialomiţa sub nr. x/06.11.2003, care nu a fost observată de instanţele de fond.
În această ordine de idei, se mai constată că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "pentru trei dintre recoltele neculese în anul părăsirii proprietăţilor în teritoriile prevăzute în Legea nr. 290/2003, la alegerea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, se acordă despăgubiri, al căror cuantum se stabileşte de către comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin raportare la valorile prevăzute în anexa nr. 2". Totodată, potrivit art. 7 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014, "în cazul în care se constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabileşte şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial. (...) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, se face potrivit art. 5".
În ceea ce priveşte critica conform căreia, în afara adeverinţei nr. x/19.09.2009, la dosarul administrativ nu au fost depuse acte care să ateste ce culturi au fost însămânţate şi neculese în anul agricol 1943-1944, aceasta nu poate fi primită, întrucât recurenta-pârâtă aduce în discuţie, în mod evident, mijloacele de probă administrate în cauză. Or, în calea extraordinară de atac a recursului, se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt.
Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material. În acest context, nu se poate pretinde în recurs cenzurarea aprecierii probatoriului.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a interpretat sau aplicat, în mod greşit, normele de drept material, fiind nefondat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 1707A din 15 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2024