Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.04.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 56 din 19 noiembrie 2021 emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi împotriva Deciziei nr. 39/2022 prin care s-au respins ca neîntemeiate contestaţiile administrative.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 2334 din 7 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară; a anulat în parte Deciziile nr. 39/2022 şi nr. 56/2021 emise de pârâtă cu privire la art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021 ce stabileşte recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani. Totodată, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
3. Recursurile exercitate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 2334 din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
3.1. În dezvoltarea recursului său, reclamantul A. a susţinut, după o prezentare a situaţiei de fapt, că se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii în întregime a acţiunii introductive, întrucât interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este nelegală.
Astfel, prin decizia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. 56/2021 i-a fost recunoscut dreptul la o salarizare prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, astfel că plafonarea acesteia ar echivala cu nerecunoaşterea sa. Totodată, chiar instanţa a reţinut în considerentele sentinţei că "în cadrul mecanismului de aplicare a Legii nr. 153/2017 unul dintre elementele de stabilire a drepturilor salariale - nivelul salariului de bază - este cel existent la data intrării în vigoare a legii, iar acesta este iniţial menţinut la acelaşi nivel (prima etapă), majorat cu 25% (a doua etapă) şi majorat apoi pentru perioada 2019-2022, anual, prin acordarea a 1/4 din diferenţa până la nivelul anului 2022." Or, a susţinut recurentul-reclamant, la nivelul familiei ocupaţionale justiţie a existat şi există personal salarizat cu depăşirea plafonului instituit în legea-cadru, chiar în cadrul Inspecţiei Judiciare, aspect pe care a înţeles să-l dovedească cu dispozitivul sentinţei nr. 102/2023 pronunţate de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2022, citat în recurs.
În sprijinul recursului a mai făcut referire la considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României şi a considerat că magistratul fondului nu a avut în vedere considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, prin care s-a stabilit că soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că toate considerentele expuse de Curtea Constituţională în Decizia nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21.12.2016, se verifică şi în privinţa textelor de lege menţionate anterior. În aceste condiţii, a apreciat că devin valabile concluziile instanţei supreme potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, astfel încât s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat s-o elimine prin edictarea acestei reglementări.
În final a arătat că inclusiv instanţa supremă, prin Ordinul nr. 105/29.03.2023 şi ulterior prin Ordinul nr. 959/12.04.2023, a dispus recalcularea drepturilor salariale ale tuturor magistraţilor, fără afectarea acestora de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar Consiliul Superior al Magistraturii a stabilit prin decizia nr. 89 din 4 aprilie 2023, modificată ulterior prin decizia nr. 100 din 12 aprilie 2023, recalcularea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unui VRS de 605,225 RON, deplafonat.
Concluzionând, a susţinut că soluţia Curţii de Apel Bucureşti contravine celor stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Consiliul Superior al Magistraturii, iar soluţia Tribunalului Dâmboviţa din dosarul nr. x/2020, definitivă, precum şi cea dată de Tribunalul Giurgiu în cauza nr. 140/122/2022 sunt aplicabile şi în situaţia sa.
3.2. Recursul pârâtei Inspecţia Judiciară a fost întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în susţinerea acestui motiv de casare arătând că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune, respectiv a art. 2506 alin. (4) din C. civ.
A citat prevederile art. 2517 din C. civ. referitoare la termenul general de prescripţie, precum şi cele ale art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi a afirmat că, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, cursul prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la perioada 1 august 2016-31 decembrie 2017 s-a împlinit, dreptul material la acţiune fiind prescris începând cu acea dată, conform dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
În opinia recurentei-pârâte, aprecierile referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie nu pot fi reţinute, întrucât nu a operat în cauză o recunoaştere a drepturilor de creanţă pretinse de reclamant decât în limita termenului legal de prescripţie la care a făcut referire. Or, momentul de la care se naşte dreptul material la acţiune este reprezentat de data la care drepturile salariale erau datorate, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile legale anterior citate.
De asemenea, aprecierile primei instanţe referitoare la aşa-zisa renunţare la prescripţie prin emiterea Ordinului nr. 143/2020 şi începerea curgerii unei noi prescripţii de acelaşi fel din acel moment apar a fi eronate, întrucât, în măsura în care astfel de argumente ar fi primite, s-ar produce o eludare a dispoziţiilor legale referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie în situaţia de faţă, prin stabilirea unui alt moment neprevăzut de lege sau convenit de părţi.
În fine, a arătat că termenul legal curge, potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii, de la data la care drepturile respective erau datorate şi, fiind vorba de drepturi de natură salarială, acestea au caracterul unor prestaţii succesive, astfel că pentru fiecare asemenea prestaţie curge un tremen de prescripţie de 3 ani de la data la care drepturile erau datorate, neputând fi ales ca moment de referinţă, ce determină începerea cursului prescripţiei, data emiterii sau comunicării Ordinului nr. 143/2020.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului-reclamant în exercitarea căii de atac şi a solicitat admiterea acestei excepţii, arătând că prin Ordinul inspectorului-şef adjunct nr. 76 din 2 mai 2023 s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. A ataşat în dovedire ordinul la care a făcut referire.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
II.1. Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului reclamantului, invocată de recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că este întemeiată şi o va admite în considerarea argumentelor ce succed.
Acţiunea reclamantului A. are ca obiect anularea Deciziei nr. 56 din 19.11.2021 emisă de inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare, a anexelor la care se face referire în decizie şi a Deciziei nr. 39/2022 de respingere a contestaţiei administrative; obligarea Inspecţiei Judiciare la emiterea anexei nr. 2 la care se face referire în decizia nr. 56/2021 şi la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea VRS-ului de 605,225 RON începând cu data menţionată în Ordinul nr. 143/2020 emis de inspectorul-şef al Inspecţiei judiciare şi în continuare, respectiv de la data de 01.01.2018, menţionată în decizia nr. 56/2021, precum şi în continuare pe întreaga perioadă a funcţionării la Inspecţia Judiciară.
A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la recalcularea şi plata diferenţelor salariale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale acordate şi cele cuvenite ca urmare a recunoaşterii VRS-ului în sumă de 605,225 RON, stabilit prin Ordinul nr. 143/2020 al inspectorului-şef al Inspecţiei judiciare, începând cu 01.08.2016 şi până la zi, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective.
Având în vedere obiectul concret al pretenţiilor ce au fost deduse judecăţii pe calea acţiunii introductive, la stabilirea interesului procesual în susţinerea cererii de recurs a reclamantului vor fi avute în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă şi eventuale modificări survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate.
Aşa cum s-a consemnat în considerentele expuse la pct. I.2. al acestei decizii, prima instanţă a admis în parte cererea reclamantului, a anulat în parte deciziile contestate cu privire la art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021, care stabileşte recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul de recurs la data de 26.06.2023, recurenta-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat excepţia lipsei de interes a recurentului-reclamant în exercitarea căii de atac, arătând că prin Ordinul inspectorului-şef adjunct nr. 76 din 2 mai 2023 s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciind că demersul judiciar iniţiat nu-i poate aduce reclamantului niciun folos practic.
Faţă de cele reţinute Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, se pune problema subzistenţei interesului recursului exercitat de reclamantul A. în raport cu emiterea ordinului de salarizare din 2 mai 2023, prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale inspectorilor judiciari şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor raportat la VRS 605,225 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, având în vedere că obiectul căii sale de atac îl reprezintă tocmai chestiunea deplafonării, în susţinerea căreia partea s-a raportat la ordinele emise de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Referitor la excepţia lipsei de interes este important a se aminti că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepţie de fond, întrucât se invocă încălcarea cerinţelor interesului-condiţie de exercitare a acţiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluţionarea fondului cererii, şi absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.
Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.
Se impune a se reţine sub acest aspect şi articolul 29 din C. proc. civ., potrivit căruia acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenţei actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.
Întrucât prin interes se înţelege folosul practic imediat urmărit de cel care a formulat cererea, este necesar ca acesta să fie născut şi actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, condiţie ce trebuie îndeplinită atât la promovarea acţiunii, cât şi pe parcursul soluţionării acesteia, inclusiv în căile de atac.
În acest context, ţinând cont de faptul că pe parcursul procesului, ulterior pronunţării sentinţei de fond şi învestirii instanţei de control judiciar cu recursurile promovate de reclamantul A. şi de pârâta Inspecţia Judiciară, a fost emis Ordinul nr. 76 din 2 mai 2023, prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi fără aplicarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reţine că, faţă de obiectul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză, interesul procesual în susţinerea recursului reclamantului nu mai este actual, în condiţiile în care o eventuală soluţionare favorabilă a demersului acestuia ar fi lipsită de folosul practic ce caracterizează interesul pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu un atare demers judiciar.
Pe cale de consecinţă, cum interesul de a acţiona al reclamantului trebuie să subziste pe toată perioada procesului, iar acesta nu mai este actual potrivit art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a acţiunii referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din cererea de recurs.
II.2. Recursul pârâtei Inspecţia Judiciară vizează soluţia primei instanţe de anulare în parte a actelor contestate, în ceea ce priveşte art. 1 teza finală din Decizia nr. 56/2021 ce stabileşte recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, clamând greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează cazul de casare ce sancţionează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. În speţă, acest motiv de casare este întrunit, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul actelor contestate cu privire la momentul de la care recunoaşte în patrimoniul reclamantului dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei.
Altfel spus, instanţa a fost învestită să verifice dacă, prin art. 1 al deciziei contestate, emitentul a recunoscut sau nu în favoarea reclamantului dreptul la recalcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, astfel cum se pretinde. Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci faptul că aceasta s-a realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani.
Relativ la solicitarea părţii reclamante privind stabilirea şi calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, se cuvine a se evidenţia două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
Din conţinutul actului contestat rezultă că acesta prevede cele două ipoteze menţionate: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la un VRS de 605,225 RON pe cale administrativă, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.
Or, reclamantul din prezenta cauză nu a indicat o hotărâre judecătorească executorie, prin care să-i fi fost recunoscut dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data menţionată, astfel că în această ipoteză îi sunt aplicabile prevederile art. 1 şi art. 6 din decizia contestată, intimata-pârâtă stabilind în acest sens că salarizarea se va face avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, însă în condiţiile detaliate prin decizie, relativ la persoanele care nu deţin hotărâri, iar în ceea ce priveşte diferenţele salariale rezultate din aplicarea deciziei aflate în litigiu a stabilit că plata se va face conform procedurii eşalonării reglementate prin O.U.G. nr. 114/28.12.2018.
Prin urmare, Înalta Curte reţine, contrar opiniei instanţei de fond, că în ceea ce priveşte art. 1 teza finală din decizia contestată sunt aplicabile dispoziţiile art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul de prescripţie de 3 ani în materia drepturilor salariale, dat fiind faptul că, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 ce a stat la baza emiterii deciziei contestate, atât cursul prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la perioada 01.08.2016-31.12.2017, cât şi dreptul material la acţiune începând cu acea dată s-a împlinit, în conformitate cu art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, iar în conformitate cu art. 2512 alin. (1) din acelaşi act normativ, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, cum a procedat şi autoritatea emitentă a actului contestat.
Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.
Este adevărat că potrivit art. 2506 din C. civ.: "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", precum şi faptul că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.
Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii. În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.
Aplicând aceste considerente speţei deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite aprecierile primei instanţe referitoare la pretinsa renunţare la prescripţie prin emiterea Ordinului nr. 143/2020 şi începerea unei noi prescripţii de acelaşi fel din acel moment. Sub acest aspect observă că este just raţionamentul autorităţii pârâte, care a emis decizia contestată, nr. 56/19.11.2021, cu aplicarea corectă a normelor legale ce conturează cadrul normativ incident în materie, în sensul că a dispus ca recalcularea şi plata drepturilor salariale stabilite în baza Ordinului nr. 143/2020 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare să se facă cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani, iar în ceea ce priveşte diferenţele salariale că plata acestora se va face conform procedurii eşalonării stabilite prin O.U.G. nr. 114/2018.
Aşa cum s-a arătat deja în precedent, la data emiterii Ordinului nr. 143/28.12.2020 ce a stat la baza emiterii deciziei contestate, atât cursul prescripţiei dreptului material la acţiune referitor la perioada 01.08.2016-31.12.2017, cât şi dreptul material la acţiune începând cu acea dată s-a împlinit, astfel că alegaţiile referitoare la momentul de la care curge termenul de prescripţie nu pot fi reţinute, întrucât în cauză nu a operat o recunoaştere a drepturilor de creanţă pretinse de reclamant decât în limita termenului legal de prescripţie la care s-a făcut referire.
În consecinţă, teza referitoare la "recunoaşterea dreptului" nu se bazează pe un posibil act de recunoaştere în cursul termenului de prescripţie, ci pe un potenţial act de renunţare emis după împlinirea acestui termen şi, aşa cum prevede art. 2508 din C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.
Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din decizia contestată autoritatea emitentă a recunoscut că salarizarea reclamantului din prezenta cauză trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorului posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.
Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din actul contestat.
În aceste condiţii, raportat la criticile recurentei-pârâte pe care le găseşte întemeiate, Înalta Curte constată, contrar opiniei instanţei de fond, că nu se poate reţine nelegalitatea prevederilor art. 1 teza finală din decizia contestată, nr. 56/2021, care a fost emisă cu respectarea cadrului normativ incident, aceste aspecte confirmând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de natură a atrage reformarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia criticată.
III. Temeiul legal al soluţiei Înaltei Curţi
Pentru motivele expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, constatând că este întemeiată excepţia lipsei de interes a recursului reclamantului, invocată de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca lipsit de interes.
Totodată, pentru considerentele de la pct. II.2. din decizie, constatând că este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâta Inspecţia Judiciară, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2334 din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.
Admite recursul declarat de pârâta Inspecţia Judiciară împotriva aceleiaşi sentinţe.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Respinge în tot acţiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.