Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 13 martie 2001, la Tribunalul București, reclamanta SC A. SA București a solicitat anularea dispoziției nr. 281 din 14 decembrie 2000, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a municipiului București, precum și a procesului-verbal nr. 287396 din 25 aprilie 2000, încheiat de Administrația Financiară a sectorului 1 București, față de respingerea cererii de rambursare a T.V.A. deductibilă, a sumelor de 195.255.284 lei; 1.796.294 lei și 2.661.553 lei.
Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 124 din 19 aprilie 2001, și-a declinat competența de judecată în favoarea Curții de Apel Bucureștri, secția de contencios administrativ. Această din urmă instanță, prin sentința civilă nr. 1057 din 22 august 2001, a declinat competența de soluionare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul, Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ ,pentru soluționarea acesteia.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3499 din 5 noiembrie 2001, a stabilit competența materială a soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 207 din 28 februarie 2002, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București, ca neîntemeiată.
În motivarea soluției s-a reținut că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiției pevăzută de art. 19 lit. b) teza 1 din O.G. nr. 3/1992, republicată, în sensul că bunurile ce făceau obiectul deducerii T.V.A., sunt destinate nevoilor comerciale ale firmei reclamante, potrivit obiectului de activitate rezultând din statut și nu a făcut nici dovada că imobilul situat în București, urmează a fi închiriat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen, reclamanta SC A. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că prin sentința civilă nr. 7487/2000 a Curții de Aprel București, se recunoaște dreptul său de proprietate asupra imobilului din București și că a făcut dovada că bunurile în cauză sunt destinate nevoilor firmei, fiind proprietatea acesteia, închirierea nefiind o condiție esențială pentru recunoașterea dreptului său la restituirea T.V.A.
Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, probele administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin procesul-verbal de control nr. 207396 din 25 aprilie 2000, Administrația Finanțelor Publice a sectorului 1 București a verificat SC R.A.M SRL, urmare a unei cereri de rambursare, formulată de agentul economic.
Urmare a fuziunii prin absorbție, din 21 ianuarie 2000, între SC A. SRL și SC R.A. SRL, SC A. SRL București exercită drepturile și îndeplinește obligațiile SC R.A. SRL.
O.U.G. nr. 3/1992, republicată, prevede în art. 19, obligațiile agenților economici care solicită deducerea T.V.A., să justifice prin documente legal întocmite, cuantumul taxei, să justifice că bunurile în cauză sunt destinate nevoilor firmei și sunt proprietatea acesteia.
Normele pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, prevăd la pct. 10.5 că nu poate fi dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la bunuri și servicii achiziționate de furnizor sau de prestator, în contul clientului și care apoi se decontează acestuia, potrivit pct. 8.14 din norme.
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pentru exercitarea dreptului de deducere al T.V.A., agenții economici sunt obligați să justifice că bunurile sunt destinate nevoilor firmei și sunt proprietatea acesteia.
Se reține că SC R.A. SRL nu a făcut dovada, nici la data încheierii procesului-verbal de control și nici în procedura administrativ-jurisdicțională că bunul imobil pentru edificarea căruia s-au efectuat investițiile, se afla în proprietatea sa.
Or, potrivit art. 13 din O.G. nr. 70/1997, privind controlul fiscal, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 113/1999, contribuabilii sunt obligați să pună la dispoziție, organului de control fiscal, toate documentele tehnico-operative contabile și orice alte documente legale justificative, care stau la baza calculării corecte a impozitelor datorate.
În speță, reclamanta nu a prezentat organului de control, titlul de proprietate al imobilului, sentința civilă nr. 7487 din 17 noiembrie 2000, fiind pronunțată de Tribunalul București, ulterior încheierii actului de control.
În consecință, instanța de fond a reținut corect că, la data controlului, SC R.A. SRL nu putea să beneficieze de deducere a T.V.A., întrucât bunul imobil nu se afla în proprietatea sa la acea dată, nefiind destinat nevoilor firmei.
Așa fiind, recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC A. SA București, împotriva sentinței civile nr. 207 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția de de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.