Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.03.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B., Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Timişoara, să dispună:
- obligarea pârâţilor să procedeze la ducerea la îndeplinire întocmai a dispoziţiilor sentinţei nr. 211/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- anularea actelor de executare subsecvente, care nu sunt conforme cu considerentele si dispozitivul sentinţei nr. 211/2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, respectiv a contractului nr. x/04/08/2020 şi a actului adiţional nr. x/15.03.2021;
- suspendarea efectelor contractului nr. x/04.08.2020 şi ale actului adiţional ulterior nr. 1 din 15.03.2021, încheiat între pârâtele de ordinul unu şi doi, până la finalizarea prezentei contestaţii;
- obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 65 din 19 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată din oficiu, şi a respins ca inadmisibilă acţiunea exercitată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Timişoara. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată, iar pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 65 din 19 aprilie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia a exercitat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltare a susţinut, după o expunere a situaţiei de fapt, a soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi a considerentelor reţinute în fundamentarea acesteia, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la conţinutul contestaţiei formulate şi întemeiate pe art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi la conţinutul întregii proceduri prevăzute de acest articol, precum şi de prevederile art. 28 alin. (1) din lege, care se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de această lege-cadru.
A opinat că se încadrează în dispoziţiile acestor norme la care a făcut trimitere în contestaţia formulată, câtă vreme situaţia prezentată vizează acele dispoziţii procedurale pentru care nu este prevăzută o reglementare specială în Legea contenciosului administrativ, respectiv situaţia în care hotărârea judecătorească a fost dusă la îndeplinire într-un mod defectuos şi vătămător pentru ea. Astfel, consideră că acolo unde norma specială nu prevede în mod expres, urmează a se da eficienţă normei generale, atât timp cât verificarea normelor C. proc. civ. cu raporturile de drept administrativ este parte a actului de justiţie, iar în privinţa procedurii speciale de executare instituite de art. 24 din Legea nr. 554/2004 trebuie avut în vedere că aceasta se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, fiind vorba de obligaţii de a face ce nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanţii legali.
Aceasta nu înseamnă, în opinia recurentei, că persoanele vătămate în drepturile lor de modul în care a fost dus la îndeplinire dispozitivul hotărârilor judecătoreşti care cuprind alte obligaţii decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu pot solicita instanţei aducerea acestora la îndeplinire şi că vor urma norme din procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ.
Trimiterile pe care articolul 24 le face la C. proc. civ. nu modifică regimul executării hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ceea ce priveşte obiectul procedurii speciale de executare, ci se face trimitere fără distincţie la procedura generală din C. proc. civ., aceste norme urmând a fi aplicate prin prisma dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, adică cu trimitere concretă la situaţia în care sunt necesare lămuriri cu privire la întinderea sau aplicarea titlului executoriu - aspecte ce pot fi lămurite oricând la cererea persoanelor interesate.
Sentinţa nr. 211/2016 a Curţii de Apel Ala Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2013, a rămas definitivă la data de 6 martie 2020, urmare a pronunţării deciziei nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pârâţii de ordinul doi şi trei au fost obligaţi să ia măsurile necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare rezilierii contractului nr. x/2011, astfel încât repunerea părţilor în situaţia anterioară presupunea continuarea contractului menţionat în aceleaşi condiţii contractuale, care-i permiteau accesul la alte demersuri judiciare. Or, pârâţii au înţeles să execute defectuos repunerea în situaţia anterioară, adică au încheiat un nou contract, nr. x/04.08.2020, care conţine clauze diferite de cel iniţial, aşa încât părţile simulează repunerea în situaţia anterioară, în realitate creând un nou raport juridic, eludând astfel prevederile legale şi finalitatea urmărită de hotărârea judecătorească ce trebuia pusă în executare, aşa cum rezultă din modificările cuprinse în noul contract, evidenţiate în cererea de recurs formulată.
Aşadar, în încercarea de a crea aparenţa executării hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2013, pârâţii au întocmit un alt contract, care conţine diferenţe semnificative faţă de cel avut în vedere de instanţa de judecată şi care a făcut obiectul cercetării judecătoreşti, acest aspect neputând fi apreciat o veritabilă repunere în situaţia anterioară, deoarece dă naştere la raporturi obligaţionale diferite între părţile semnatare, iar faţă de terţi creează o neexecutare sau o executare defectuoasă a hotărârii ce se impunea a fi executată.
Întinderea executării titlului şi modul în care acesta a fost executat pot face obiectul verificărilor instanţei, iar prin punerea în executare cu nerespectarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti contestatoarea a fost pusă în imposibilitatea de a valorifica în acţiuni judiciare prevederile contractuale excluse şi s-a creat o situaţie care a generat avantaje pentru pârâtul de ordinul unu, care exced situaţiei anterioare.
A mai susţinut recurenta că executarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un aspect important al eficienţei controlului judiciar, în contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului evidenţiate, şi că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înţeles să pună la dispoziţia creditorului, prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, o cale procedurală suplimentară, facilă, de recunoaştere a dreptului său la despăgubiri direct în procedura specială de executare, rămânând numai la latitudinea creditorului dacă va opta pentru o astfel de modalitate de realizare a dreptului său ori pentru o acţiune în justiţie de sine stătătoare, în condiţiile prevăzute de dreptul comun în materie.
În final a solicitat să se dispună şi suspendarea contractului nr. x/04.08.2020 şi a actului adiţional ulterior nr. 1 din 15.03.2021, considerând că aceasta poate fi acordată de curtea de apel doar atunci când judecă în primă instanţă o contestaţie privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu pe care ea însăşi l-a pronunţat, ca instanţă de executare în contestaţia la titlu.
Pentru toate motivele arătate a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii contestaţiei, precum şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Garda Forestieră Timişoara şi B. au depus întâmpinări prin intermediul cărora au expus pe larg argumentele în sensul respingerii recursului ca nefondat şi al menţinerii sentinţei atacate, apreciind, în esenţă, că în mod corect, întemeiat şi argumentat a soluţionat prima instanţă, cu prioritate, excepţia invocată, care viza însăşi inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei raportat la obiectul acestuia şi la măsurile ce pot fi dispuse în procedura reglementată de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.
Intimata-pârâtă B. a depus şi un răspuns la întâmpinările formulate de ceilalţi intimaţi-pârâţi, prin care a susţinut că este de acord cu solicitările exprimate prin aceste întâmpinări, apreciind că sunt întemeiate toate apărările formulate.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.
Analizând sentinţa recurată raportat la criticile din recurs, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la apărările formulate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinările şi răspunsul la întâmpinări depuse în cauză, şi la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Faţă de obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamanta A., întemeiat pe art. 24 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, instanţa de contencios administrativ şi fiscal învestită cu soluţionarea acestuia a reţinut că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii şi a respins pe acest temei acţiunea formulată de reclamantă.
Contestaţia formulată de parte a vizat executarea sentinţei nr. 211 din 22.09.2016, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 1434/06.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-au dispus următoarele: - respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., D., E. şi F., invocată de către aceştia prin întâmpinările formulate; - admiterea în parte a acţiunii formulate de reclamanta B. şi anularea măsurii de reziliere a contractului nr. x/2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 1 Tomeşti, dispusă de ITRSV Timişoara şi comunicată reclamantei cu adresa nr. x/14.03.2013; - anularea în parte a Raportului nr. x/01.11.2012 emis de Direcţia Control în Silvicultură, întocmit de pârâţii D. G. şi E., numai cu privire la măsura 4.1. teza I; - anularea avizului acordat prin Nota nr. x/08.02.2013 pentru rezilierea contractului nr. x/2011; - obligarea pârâţilor de ordinul 1 şi 2, respectiv Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice şi Garda Forestieră Timişoara să ia măsurile necesare pentru restabilirea situaţiei anterioare şi să returneze reclamantei garanţia bancară executată; - respingerea celorlalte solicitări ale reclamantei; - respingerea cererii de intervenţie formulată de intervenienta A.; - obligarea pârâţilor şi a intervenientei să plătească suma de 2.400 RON în favoarea reclamantei, reprezentând cheltuieli de judecată reduse proporţional cu petitele admise, respectiv câte 300 RON fiecare.
Prima instanţă a apreciat că se impune invocarea şi soluţionarea cu prioritate a excepţiei inadmisibilităţii, deoarece aceasta vizează admisibilitatea demersului judiciar al reclamantei raportat la obiectul acesteia şi la măsurile ce pot fi dispuse în procedura reglementată de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004.
Sentinţa de fond a fost criticată de reclamantă sub aspectul soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii sale, clamând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004.
În concret, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a înţeles să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, reţinând în mod greşit că niciunul dintre petitele acţiunii din dosarul nr. x/2023 nu vizează vreuna dintre soluţiile menţionate expres şi limitativ în art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar această procedură pe care s-a întemeiat contestaţia nu ar fi una specifică contestaţiei la executare, ci una destinată aducerii la îndeplinire prin executare silită a hotărârilor judecătoreşti.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Aşadar, chestiunea asupra căreia instanţa de recurs a fost chemată a se pronunţa constă în a verifica dacă prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 24 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în raport cu obligaţia stabilită prin titlul executoriu menţionat supra.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004, "instanţa de executare, care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc. (...)."
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere textul de lege anterior citat, soluţiile pe care instanţa de executare definită le poate pronunţa în cadrul unui demers judiciar întemeiat pe art. 24 din lege sunt următoarele: "(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică persoanei juridice, autorităţii sau instituţiei publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ., pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. (5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor."
Din analiza dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 reiese că legiuitorul a înţeles să pună la dispoziţia creditorului, în cazul obligaţiilor de a face, două mijloace de constrângere, în cazul în care debitorul nu înţelege să execute de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, respectiv: amenda ce poate fi aplicată conducătorului autorităţii publice debitoare şi penalităţile pe zi de întârziere ce se aplică autorităţii debitoare.
Altfel spus, dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorităţii publice pentru executarea obligaţiilor stabilite în sarcina sa şi, pe de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică, drept sancţiune a atitudinii de pasivitate a autorităţii publice şi a conducătorului acesteia, scopul aplicării amenzii şi al acordării acestor penalităţi fiind acela al constrângerii debitorului obligaţiei stabilite prin hotărâre definitivă să o execute, iar nu al reparării unui eventual prejudiciu încercat de creditor, ca urmare a neexecutării în termen a obligaţiei de către debitor.
Doar în măsura în care debitorul nu înţelege să execute obligaţia de a face, deşi au fost aplicate măsurile de constrângere pentru o perioadă de 3 luni în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2204, legiuitorul a prevăzut în mod distinct posibilitatea acoperirii prejudiciului suportat de creditor sub forma acordării de despăgubiri, în condiţiile art. 24 alin. (4) din lege, odată cu stabilirea sumei definitive a penalităţilor.
În jurisprudenţa sa constantă pronunţată în cadrul verificării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituţională a României a reţinut caracterul special, derogatoriu, al procedurii de executare a hotărârilor pronunţate în contenciosul administrativ, faţă de regulile procedurii civile, aceasta dând expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind astfel cadrul constituţional al protejării cetăţenilor în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. Totodată, a reţinut că legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au instituit în sarcina autorităţilor publice anumite obligaţii de "a face" trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia.
De asemenea, pornind de la premisa că debitorul este dator să execute obligaţia stabilită prin titlul executoriu, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 introduc un mijloc de constrângere a conducătorilor autorităţilor publice în vederea executării hotărârilor judecătoreşti care dispun cu privire la o anumită acţiune a autorităţii publice obligate (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative). Astfel, legiuitorul a considerat necesar să instituie un atare mijloc de constrângere, pentru a conferi eficacitate înseşi instituţiei contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absenţa unei sancţiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie (Decizia nr. 1004/27.11.2012 şi Decizia nr. 303/07.05.2019).
În contextul reliefat, rezultă în mod indubitabil că voinţa legiuitorului a fost în sensul ca procedura specială de executare instituită în articolul menţionat să se aplice numai dacă prin dispozitivul hotărârii definitive autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, fiind vorba, aşadar, de obligaţii de a face ce nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanţii săi.
Per a contrario, hotărârile judecătoreşti care cuprind alte obligaţii decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează procedura de executare silită reglementată de C. proc. civ.
În egală măsură, instanţa de control judiciar reţine că în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei executare se solicită, instanţa având de analizat numai dacă actele emise ori operaţiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligaţiilor impuse prin titlul executoriu şi, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile.
În prezenta cauză Înalta Curte observă, contrar susţinerilor recurentei şi în acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament îl împărtăşeşte, că niciunul dintre petitele acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Alba Iulia, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 211/22.09.2016, nu vizează vreuna dintre soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţa de executare în cadrul unui demers judiciar fundamentat pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, soluţii prevăzute de legiuitor în mod expres şi limitativ.
De altfel, procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este specifică contestaţiei la executare, fiind destinată exclusiv aducerii la îndeplinire prin executarea silită în modalităţile expres şi limitativ prevăzute de normele cuprinse la alin. (3), (4) şi (5) din textul de lege menţionat, a hotărârilor judecătoreşti prin care a fost soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ.
Este adevărat că art. 24 din Legea nr. 554/2004 face trimitere la normele legale generale cuprinse în C. proc. civ.. Însă, aceste trimiteri nu sunt de natură să modifice regimul executării hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ceea ce priveşte obiectul procedurii speciale de executare, diferenţele vizând cuantificarea penalităţilor de întârziere şi procedura propriu-zisă de stabilire a penalităţilor de întârziere şi a despăgubirilor pentru neexecutare. În concluzie, nu puteau fi aplicate în speţa dedusă judecăţii aceste norme generale, cum pretinde recurenta-reclamantă.
Aspectele la care recurenta face referire în cerere, ce vizează întinderea sau aplicarea titlului executoriu, apreciind că se impun a fi lămurite faţă de modul defectuos şi vătămător în care au fost aduse la îndeplinire obligaţiile stabilite prin dispozitivul hotărârii evocate, nu pot face obiectul procedurii speciale de executare, reglementate de textul legal în discuţie în această cauză, conturând obiectul unei acţiuni în contencios administrativ.
Aşa cum s-a arătat deja în considerentele acestei decizii, procedura specială prevăzută de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă atunci când prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti se instituie o obligaţie ce presupune o anumită acţiune a autorităţii publice obligate, aceea de a emite un act administrativ sau de a efectua o operaţiune administrativă.
Or, hotărârea judecătorească a cărei neexecutare o invocă partea nu cuprinde o obligaţie care să se încadreze în prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispunându-se doar anularea actelor contestate şi a măsurilor dispuse prin acestea. Anularea actelor administrative nelegale este o sancţiune juridică pe care a aplicat-o însăşi instanţa, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu o obligaţie stabilită în sarcina autorităţii pârâte.
Prin urmare, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate.
Cât priveşte solicitarea recurentei din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau acestea, în conformitate cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modul de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul, aflându-se în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.
În baza aceluiaşi temei juridic reprezentat de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a părţii recurente, Înalta Curte constată că este întemeiată solicitarea intimatei-pârâte B., formulată prin întâmpinarea depusă în cauză, privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei aflate la dosarul de recurs, urmând s-o admită şi să dispună în consecinţă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa de fond atacată. Toodată, va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 65 din 19 aprilie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.900 RON reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.