Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au solicitat:

- anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

- recalcularea drepturilor salariale şi actualizarea sumelor cu indicele ratei inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

Prin notele scrise pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea excepţiilor şi, pe fond, respingerea acţiunii promovate de reclamanţii A. ş.a., ca neîntemeiată.

În baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Întrucât reclamanţii solicită recalcularea drepturilor începând cu 01.08.2016, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 25.02.2022, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 C. civ., a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 25.02.2019 (excepţie care, potrivit art. 2513 C. civ., poate fi invocată inclusiv la primul termen de judecată).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., L., F., H., I., K., G., E., M., D., C., B., J., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cererea sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum şi faptul că hotărârea atacată a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeş rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curţii de Apel Piteşti şi respectiv sentinţa civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Astfel, în opinia acestora, raţionamentul instanţei de judecată a avut în vedere că reclamantii nu deţin hotărâri judecătoreşti cu privire la recunoaşterea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225, ci doar decizii administrative deşi au precizat acest lucru încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată (deţinerea atât de hotărâri judecătoreşti cât şi decizii administrative). Deşi au existat cele două hotărâri judecătoreşti precizate, intimata ignoră puterea de lucru judecat a sentinţelor care le-a acordat dreptul la VRS 605, ulterior datei de 1 ianuarie 2018, iar prima instanţă a confirmat acest aspect.

Ca atare, prin Ordinul contestat, trebuia să fie pusă în executare această sentinţă şi nu aplicate dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, aşa cum a procedat şi instanţa prin hotărârea atacată, pentru că aceasta echivalează în realitate cu respingerea acţiunilor prin care li s-a acordat VRS 605,225 RON, introdusă ulterior datei la care salariile au fost plafonate-1 ianuarie 2018, nefiind o problemă de executare a hotărârii ci chiar o problemă de admitere sau respingere a acţiunii.

În fine, prin respingerea solicitărilor acestora care a vizat emiterea unor ordine de salarizare corespunzătoare titlurilor executorii ce le deţin a fost încălcată chiar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 9 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dar şi cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, art. 20 alin. (1) din Constituţia României.

Ca atare, deşi la 1 ianuarie 2018 reclamanţii, ca şi alţi colegi procurori şi judecători, aveau o indemnizaţie calculată prin raportare la o VRS de 605,22 RON, confirmată de o hotărâre judecătorească (deci un drept concret şi efectiv, apărat de CEDO - Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33) prin aplicarea acestor dispoziţii, indemnizaţia a scăzut, aplicarea normei citate anihilând indirect efectele acestor hotărâri judecătoreşti, dar şi dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit căruia, drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă -VRS 605,225 RON.

In fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, reclamanţii se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea recurentilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

4. Apărările formulate în recurs

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471¹ şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471¹ şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

- anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- recalcularea drepturilor salariale şi actualizarea sumelor cu indicele ratei inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanţii formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "Casarea unei hotărâri se poate cerere: (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Înalta Curte aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Astfel, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti. În strânsă legătură cu art. 425 din C. proc. civ. sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Înalta Curte constată că este fondată critica recurenţilor întemeiată pe acest motiv de casare, sentinţa recurată fiind nemotivată din perspectiva necesităţii expunerii unui raţionament clar şi transparent, subsecvent stabilirii în concret a situaţiei de fapt.

Se constată că prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că începând cu 01.08.2016 procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunale, judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (art. 1).

De asemenea, prin acest ordin s-au stabilit următoarele:

- începând cu 01.01.2018 drepturile se stabilesc potrivit art. 1 în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 (art. 2);

- în cazul personalului căruia i s-a recunoscut valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti (art. 3);

- în cazul personalului stabilit la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din ordin se face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4);

- plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege (art. 6);

Împotriva acestui ordin reclamanţii au formulat contestaţie care a fost respinsă prin adresa nr. x/2022.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au formulat aceleaşi solicitări ca si prin plângerea prealabilă, prima instanţă respingând acţiunea ca neîntemeiată.

O primă critică de nelegalitate invocată de reclamanţi vizează data de la care au fost acordate drepturile salariale calculate prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Curtea a reţinut că ordinul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, întrucât din analiza actului de salarizare rezultă că acesta prevede două ipoteze:

- situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuşi ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă;

- situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut, printre altele, că prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, aceştia se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti (...)

În analizarea acestei probleme litigioase, prima instanţă s-a limitat la a reţine că în speţă reclamanţii nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a examina însă argumentele acestora în sensul că acest drept le-a fost stabilit prin hotărâri judecătoreşti definitive şi, în exercitarea rolului activ, să pună în vedere acestora să depună la dosar respectivele hotărâri.

Prin cererea de recurs, recurentii-reclamanţi au precizat că deţin titluri executorii, respectiv sentinţa civilă nr. 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeş rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curţii de Apel Piteşti şi sentinţa civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de fond ignorând aceste argumente, susţineri care sunt fondate.

Prin urmare, Înalta Curte constată, în raport cu actele anexate recursului, că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind incident motivul de nelegalitate invocat de recurenţi prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmăreşte, aşa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum şi a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se desprinde concluzia că instanţa supremă se pronunţă exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situaţii de fapt pe deplin stabilită.

Or, prima instanţă a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu au invocat faptul că ar fi beneficiarii unor titluri executorii, iar, în faza procesuală a recursului, s-au depus la dosar de către recurenţii-reclamanţi sentinţa civilă nr. 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeş rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curţii de Apel Piteşti şi sentinţa civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului Bucureşti rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti.

Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la examinarea criticilor invocate de recurenţii-reclamanţi, inclusiv în raport cu hotărârile judecătoreşti depuse la dosar în faza recursului, cu toate apărările formulate de intimatul-pârât, respectiv ordinele de salarizare depuse de acesta, precum şi în raport cu alte mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, respectiv ordinele individuale de salarizare ale recurenţilor-reclamanţi şi ordinele care au stat la baza acestora, care urmează a fi coroborate cu celelalte probe, în vederea analizării tuturor aspectelor esenţiale necesare soluţionării acţiunii.

De asemenea, în cauză urmează să se stabilească în mod corect şi cadrul procesual, constatând că recursul declarat de reclamanta N. nu poate fi analizat având în vedere că aceasta figurează atât în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de recurs, însă în dosarul de fond nu a fost citată, nefiind menţionată în hotărârea recurată.

În consecinţă, fiind găsit fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât viciile identificate în legătură cu hotărârea curţii de apel implică o nesoluţionare efectivă şi reală a cauzei, fiind nesocotite şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Calea de atac fiind admisă potrivit celor învederate în precedent, iar cauza trimisă la rejudecare, nu mai este necesară vreo analiză asupra motivului de casare dezvoltat de recurenţii-reclamanţi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 Cod procedură.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanţii A., L., F., H., I., K., G., E., M., D., C., B., J. şi N. împotriva sentinţei civile nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj