Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat:
• anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi ca fiind nelegală;
• anularea parţială a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iaşi în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice;
• anularea parţială a Raportului de Inspecţie Economico - Financiară nr. x/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice;
• obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 13.06.2018, reclamanta A. S.R.L. a depus notă precizatoare, prin care a arătat că fundamentează în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1, art. 8, art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 33 şi 45 din Hotărârea nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiară.
Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta S.C. A. S.R.L solicită anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de, Biroul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, având in vedere ca titlul de parte in proces trebuie sa corespunda cu calitatea de titular al dreptului, respectiv al obligaţiei, ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecaţii, concretizat in speţa prin anularea Deciziei nr. 14/P/22.08.2018, emisă de Biroul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
S-a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019.
Prin sentinţa civilă nr. 1134/17.09.2019, Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019.
Prin sentinţa civilă nr. 7364/1.11.2019, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul cauzei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ ce competenţă.
Prin decizia civilă nr. 1635/12.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curtea de Apel Bucureşti - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019*.
Cauza a fost suspendată pentru lipsa părţilor la 22.01.2021, fiind repusă pe rol la solicitarea reclamantei la 17.09.2021.
Ca urmare a punerii în discuţie de către Curte, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 161 din Legea nr. 554/2004, la data de 28.09.2021, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcţia Generală Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, în calitate de destinatar al actului administrativ contestat.
Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcţia Generală Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat a se constata netemeinicia introducerii sale in cauza in calitate de parata.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi ca neîntemeiată; s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere prin Direcţia Generală Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a încălcat şi a aplicat greşit prevederile referitoare la persoana vătămată cuprinse în legea contenciosului administrativ.
Astfel, prin sentinţa recurată s-a reţinut în mod greşit că A. nu ar avea calitate de persoană vătămată în sensul prevederilor Legii nr. 554/2044 şi ale Normelor Metodologice, reţinând că singura persoană îndreptăţită să introducă plângere împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 0 AIF1752/11.05.2017 este doar entitatea verificată CNAIR DRDP laşi, precum şi că Dispoziţia obligatorie nr. ISR 0 AIF1752/11.05.2017 produce efecte doar în sarcina entităţii verificate.
A învederat că prima instanţă a constatat că "dispoziţia a produs efecte juridice exclusiv în sarcina entităţii verificate, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, aceasta având obligaţia recuperării sumei de bani, însă nu a produs şi nu produce niciun efect prin ea însăşi în ceea ce o priveşte pe reclamantă" .
Cele reţinute sunt greşite, Curtea de Apel Bucureşti încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ.
Din prevederile art. 1 alin. (2) şi (7) alin. (3) din Legea Contenciosului Administrativ rezultă in mod evident faptul că persoana vătămată - persoana care poate solicita anularea actului administrativ nu este doar persoana căreia i se adresează în mod direct acel act respectiv persoana în sarcina căreia a fost emisă dispoziţia (cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti) ci şi terţul care este vătămat prin acel act.
Mai mult, art. 2 alin. (1) lit. (a), teza întâi, din Legea Contenciosului Administrativ defineşte persoana vătămată ca "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ".
Or, A. este o persoană vătămată în accepţiunea Legii contenciosului administrativ, respectiv a art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi a art. 33 alin. (3) din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiară.
Chiar dacă Decizia obligatorie nu stabileşte măsuri în sarcina sa, cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, aceasta lezează drepturile şi interesele legitime ale A. prin stabilirea măsurii "recuperării" - în fapt o obligării A. la plata - sumei de 601.374,25 RON, T.V.A. inclus achitată acesteia în temeiul Acordului contractual nr. x/07.11.2017, încheiat cu DRDP ("Acordul contractual").
În considerarea acestei Dispoziţii Obligatorii, DRDP a formulat cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2017 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, prin care a solicitat obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON (a se vedea Anexa nr. 1). La data de 3 mai 2018, dosarul nr. x/2017 a fost suspendat până la soluţionarea prezentului dosar.
Având în vedere cele de mai sus, rezultă în mod evident faptul că A. a fost vătămată prin emiterea Dispoziţiei Obligatorii, finalitatea acestei dispoziţii fiind obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON.
De asemenea, a susţinut că A. este îndreptăţit la formularea prezentei cereri de chemare în judecată raportat la faptul că, deşi nu este beneficiarul actului administrativ reprezentat de Dispoziţia Obligatorie, emiterea acestuia îi produce un prejudiciu chiar dacă nu actual cu siguranţă iminent. DGRFP a iniţiat deja acţiunea prin care solicită instanţei judecătoreşti obligarea A. la plata. Faptul că ulterior A. s-ar putea apăra împotriva DGRFP nu înlătură dreptul A. de a se apăra în prezenta cauză împotriva unui act nelegal.
A. are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nu a fost obligat la plată), deoarece interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal.
În concluzie, în opinia sa, A. are calitatea de persoană vătămată în accepţiunea art. 7 alin. (3) din Legea Contenciosului Administrativ precum şi a art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice, Curtea de Apel Bucureşti încălcând şi aplicând greşit aceste prevederi legale.
Având în vedere că în prezenta cauză, Curtea de Apel Bucureşti nu a trecut la soluţionarea litigiului pe fond, sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 20 alin. (3) teza I din Legea Contenciosului Administrativ, impunându-se retrimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre judecare.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatii-pârâţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Finanţelor, intimata-pârâtă DGRFP Iaşi a arătat că înţelege să achieseze la apărările formulate de acesta.
6. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a solicitat: anularea Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de către reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017, emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi ca fiind nelegală; anularea parţială a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR 1752/2017 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice laşi, respectiv a măsurii nr. 4.9.4 prin care s-a dispus luarea tuturor măsurilor legale de recuperare a sumei achitate de DRDP Iaşi în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, ca fiind nelegală, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice; anularea parţială a Raportului de Inspecţie Economico - Financiară nr. x/11.05.2017 în raport de măsura stabilită de recuperare a sumei de 601.374,25 RON cu TVA de la reclamantă, urmare a anulării Deciziei nr. 14/P/22.02.2018 emisă de către Ministerul Finanţelor Publice; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, prin nota precizatoare arătând că fundamentează în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1, art. 8, art. 10 din Legea nr. 554/2004, art. 33 şi 45 din Hotărârea nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiară.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se poate efectua controlul de nelegalitate din această perspectivă.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Prin memoriul de recurs, în esenţă, recurenta a invocat încălcarea şi art. 1 alin. (2) şi (7) alin. (3) din Legea contenciosului administrativ şi art. art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice, susţinând următoarele: deşi Decizia obligatorie nu stabileşte măsuri în sarcina sa, cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, aceasta lezează drepturile şi interesele legitime ale A., finalitatea acestei dispoziţii fiind obligarea A. la plata sumei de 601.374,25 RON; A. este îndreptăţită la formularea prezentei cereri de chemare în judecată raportat la faptul că, deşi nu este beneficiarul actului administrativ reprezentat de Dispoziţia Obligatorie, emiterea acestuia îi produce un prejudiciu chiar dacă nu actual cu siguranţă iminent. DGRFP a iniţiat deja acţiunea prin care solicită instanţei judecătoreşti obligarea A. la plata. Faptul că ulterior A. s-ar putea apăra împotriva DGRFP nu înlătură dreptul A. de a se apăra în prezenta cauză împotriva unui act nelegal; A. are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nu a fost obligat la plată), deoarece interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal, aspecte similare cu cele prezentate şi în faţa primei instanţe şi care au fost analizate corespunzător de aceasta.
Înalta Curte reţine că, în baza raportului de inspecţie economico-financiară nr. x încheiat la data de 11.05.2017 de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Serviciul Inspecţie Economico-Financiară Iaşi - Compartimentul Inspecţie Economico-Financiară Iaşi, în urma verificării activităţii Direcţiei Regionale de Drumuri şi Poduri Iaşi, a fost emisă de aceeaşi autoritate Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, prin care s-a stabilit, la pct. 4.9.4, ca entitatea verificată - Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi - să ia toate măsurile legale de recuperare a sumei achitate de aceasta, în valoare de 601.374,25 RON cu TVA de la S.C. A. S.R.L. sau de la persoanele vinovate care au avizat achitarea acestei sume.
Din conţinutul Dispoziţiei obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, rezultă că entitatea verificată a fost Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, iar în sarcina acesteia s-a stabilit faptul că ar fi achitat în mod nelegal suma arătată reclamantei S.C. A. S.R.L., motiv pentru care aceasta are obligaţia de a o recupera - pe căi legale evident - de la reclamantă ori de la persoanele vinovate care au avizat plata sumei către reclamantă (pentru cazul în care nu mai poate fi recuperată de la reclamantă).
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că dispoziţia a produs efecte juridice exclusiv în sarcina entităţii verificate, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, aceasta având obligaţia recuperării sumei de bani, însă nu a produs şi nu produce niciun efect prin ea însăşi în ceea ce o priveşte pe reclamantă.
Prin urmare, efectele juridice se vor produce în ceea ce o priveşte pe reclamantă în momentul emiterii unor acte de către Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, prin care se va angaja răspunderea contractuală a reclamantei în calitate de cocontractant. Abia atunci şi numai împotriva acelor acte, reclamanta va putea formula apărările pe care le invocă în cererea de faţă, invocând executarea corespunzătoare a contractului.
Aşadar, toate criticile formulate de reclamantă prin prezentul demers judiciar pot face obiectul analizei numai în cadrul acţiunii în pretenţii formulate de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva reclamantei de faţă A. S.R.L., în cadrul căreia se verifică executarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale ale părţilor, acţiune care de altfel chiar a fost formulată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva reclamantei de faţă A. S.R.L. şi este înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017 astfel cum susţine recurenta şi prin memoriul de recurs, cauza fiind suspendată până la soluţionarea acţiunii de faţă.
În acelaşi sens, se reţine şi faptul că Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017 a fost contestată chiar de entitatea verificată, Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi, acţiunea aflându-se pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, înregistrată sub nr. x/2019 (fost nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti) şi, de asemenea, suspendată până la soluţionarea acţiunii de faţă.
Or, destinatarul actului administrativ contestat - Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017 - este singurul vătămat prin stabilirea măsurii nr. 4.9.4, care produce efecte juridice doar în patrimoniul său, fiind astfel singurul care poate formula atât contestaţia administrativă în temeiul art. 33 din H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, dar şi contestaţia judiciară în temeiul art. 45 din acelaşi act normativ, acestea fiind norme speciale în raport de dispoziţiile art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Drept urmare, Tribunalul Iaşi a fost legal învestit de persoana vătămată, respectiv Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi ca entitate verificată, în scopul anulării măsurii nr. 4.9.4 din Dispoziţia obligatorie, şi numai în cadrul acelui litigiu se poate analiza pe fond legalitatea măsurii. Ulterior, numai în cazul în care se respinge contestaţia, instanţa constatând faptul că măsura este legală, vor fi analizate apărările reclamantei de faţă însă numai în cadrul acţiunii în pretenţii formulată de Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi împotriva sa.
În raport de aceste considerente, în mod corect Curtea a apreciat că este legal şi temeinic motivul principal pentru care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva dispoziţiei obligatorii, prin Decizia nr. 14/P/22.02.2018 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor.
Astfel, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a stabilit faptul că "plângerea prealabilă este formulată de o persoană ce nu poate fi calificată drept persoană vătămată în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, drepturile şi interesele acesteia nefiind afectate prin dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF1752/11.05.2017, ci doar operatorul economic verificat (DRDP Iaşi), contestatoarea având posibilitatea să conteste actul emis de DRDP Iaşi ca urmare a îndeplinirii măsurilor dispuse prin dispoziţia obligatorie".
Soluţia dată de pârât a fost întemeiată pe dispoziţiile:
- art. 39 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare ("analiza plângerii prealabile se face în raport cu susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea plângerii prealabile se face în limitele sesizării"),
- art. 3 pct. 1 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare ("dispoziţie obligatorie - act administrativ financiar cu caracter individual, emis de Ministerul Finanţelor Publice în activitatea de inspecţie economico-financiară efectuată de structurile de specialitate din cadrul acestuia"),
- art. 28 alin. (1)-(6) din Anexa la H.G. nr. 101/2012:
"(1) Dispoziţia obligatorie reprezintă actul administrativ financiar emis de organele de inspecţie economico-financiară, în aplicarea prevederilor legale privind obligativitatea operatorului economic de a îndeplini măsurile stabilite.
(2)Dispoziţia obligatorie se emite, în formă scrisă, în baza constatărilor din raportul de inspecţie economico-financiară şi cuprinde următoarele elemente:
a)denumirea organului de inspecţie economico-financiară emitent;
b)data la care a fost emisă şi data de la care îşi produce efectele;
c)datele de identificare a operatorului economic sau a persoanei împuternicite de acesta, după caz;
d)măsurile dispuse pentru fiecare deficienţă constatată, persoanele responsabile şi termenele de îndeplinire a acestora;
e)motivele de fapt şi temeiul de drept;
f)contul în care operatorul urmează să plătească sumele stabilite în sarcina acestuia;
g)numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului de inspecţie economico-financiară, potrivit legii;
h)ştampila organului de inspecţie economico-financiară emitent;
i)posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a plângerii prealabile şi organul de inspecţie economico-financiară la care se depune aceasta.
(3)Pentru fiecare deficienţă înscrisă în raportul de inspecţie economico-financiară remediată în timpul controlului, în dispoziţia obligatorie se consemnează atât măsura dispusă, cât şi documentele care dovedesc îndeplinirea acesteia. Pentru celelalte deficienţe înscrise în raportul de inspecţie economico-financiară, în dispoziţia obligatorie se consemnează măsurile stabilite în sarcina operatorului economic, cu nominalizarea persoanelor responsabile şi a termenelor de îndeplinire a acestora.
(4)Măsurile dispuse prin dispoziţia obligatorie pentru înlăturarea, corectarea, prevenirea neregulilor constatate în activitatea operatorilor economici controlaţi, recuperarea pagubelor produse şi pentru suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-contabile sunt obligatorii de la data comunicării acesteia.
(5)Dispoziţia obligatorie reprezintă titlu de creanţă pentru sumele cuvenite bugetului general consolidat înscrise în aceasta.
(6)Dispoziţia obligatorie devine titlu executoriu la data expirării termenului de plată prevăzut de lege, stabilit de organul de inspecţie economico-financiară ori în alt mod prevăzut de lege. Executarea silită a creanţelor bugetare se efectuează de organele fiscale competente, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.");
- art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 ("persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri")
- art. 2 alin. (1) lit. o) şi p) din Legea nr. 554/2004 ("drept vătămat - orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ; interes legitim privat - posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;").
Prin urmare, în mod legal şi temeinic autoritatea pârâtă ce a soluţionat contestaţia administrativă formulată de reclamantă a stabilit faptul că, aplicând normele legale arătate, reclamanta nu face dovada că ar fi fost vătămată prin măsura nr. 4.9.4 din dispoziţia obligatorie, ce reprezintă un act administrativ care produce efecte doar în patrimoniul entităţii verificate/controlate, singura ce o poate contesta în temeiul art. 33 şi 45 din H.G. nr. 101/2012.
In ceea ce priveşte invocarea încălcării art. 33 alin. (3) din Normele Metodologice de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că este nefondată.
Potrivit acestor dispoziţii legale "este îndreptăţită să formuleze plângere prealabilă împotriva dispoziţiei obligatorii şi persoana care se consideră lezată în drepturile sale în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare".
Or, astfel cum s-a reţinut anterior, reclamantei nu i s-a încălcat vreun drept şi nici vreun interes legitim prin măsura 4.9.4, drepturile sale putând fi încălcate numai în etapa ulterioară, a punerii în executare a dispoziţiei de către entitatea controlată, în cazul de faţă în cadrul acţiunii în pretenţii formulată împotriva sa.
Aşadar, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că actul emis ulterior de către entitatea verificată produce efectul juridic în patrimoniul reclamantei, iar nu actul administrativ contestat prin prezenta acţiune, iar reclamanta îşi poate apăra drepturile în cadrul litigiului în pretenţii deja demarat, litigiu în cadrul căruia instanţa va verifica executarea de către reclamanta de faţă (pârâtă în acel litigiu) a obligaţiilor contractuale, fără a fi ţinută de dispoziţia de faţă care stabileşte exclusiv culpa entităţii verificate în efectuarea plăţii nelegale.
De altfel, chiar recurenta-reclamantă susţine prin memoriul de recurs că are interes în formularea prezentei cereri de chemare în judecată chiar dacă încălcarea dreptului subiectiv nu s-a produs încă (nefiind obligată la plată), deoarece, în opinia sa, interesul avut în vedere de legiuitor este acela de a preveni încălcarea dreptului printr-un act nelegal, interpretare care este eronată în condiţiile în care Legea contenciosului administrativ prevede expres la art. 2 alin. (1) lit. a) că are calitatea de persoană vătămată orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea unei cereri în termenul legal, rezultând, în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege referitoare la subiectele de sesizare a instanţei, că un act administrativ poate fi anulat numai dacă a produs reclamantului o vătămare într-un drept sau interes legitim.
În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că aceasta nu face dovada vătămării prin actul administrativ contestat în cauza de faţă - dispoziţia obligatorie, fiind legală şi temeinică soluţia respingerii contestaţiei administrative pentru acest motiv prin decizia nr. 14/P/22.02.2018, iar soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii sale ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 353 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.