Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31 martie 2021, cu număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/24 iunie 2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a formulat întâmpinare, înregistrată la instanţă la data de 7 iunie 2021, prin care: a invocat lipsa de obiect a cauzei, având în vedere că cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452 din 3 mai 2018, contestată de reclamantă A. în cadrul dosarului nr. x/2017; în subsidiar, în cazul în care excepţia nu va fi admisă, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată; a solicitat constatarea exercitării unui abuz de drept al reclamantei, conform dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din C. civ. şi art. 12 raportat la art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., şi sancţionarea acesteia cu amendă judiciara de la 100 la 1.000 RON.
La data de 31 august 2021, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24 iunie 2016, constând în: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 6.303,99 RON, calculate până la data de 08 septembrie 2021 şi în continuare, până la data plăţii efective; şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la cererea modificatoare, înregistrată la data de 25 februarie 2022, prin care, pe cale de excepţie, a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, iar în secundar ca tardivă, iar în cazul respingerii acestor excepţii, ca prescrisă, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.683 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 28 octombrie 2021; s-a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată; a fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, respectiv taxa judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare, în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri, dar nu mai mult de 300 RON, şi onorariul de avocat în sumă de 500 RON.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au formulat cereri de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
3.1 Recurenta-reclamantă A. S.A., prin cererea de recurs formulată, a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, şi, rejudecând pe fond admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 24.06.2016 constând în: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011); în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Cu privire încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ., recurenta a susţinut că în contextul în care, prin cererea precizată, A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar însăşi instanţa a reţinut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.
Cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. în termen de 30 de zile.
Faptul că în realitate, FGA a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluţie care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, enunţând aceste dispoziţii, art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, art. 38 din Norma ASF 23/2014, recurenta a susţinut că este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, apreciem că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta a arătat că, în opinia sa, dobânda penalizatoare trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.
În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.
3.2 Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin cererea de recurs formulată a solicitat casarea sentinţei de fond si, pe cale de consecinţa, respingerea in tot a acţiunii intimatei-reclamante şi obligarea intimatei-reclamante la cheltuieli de judecata, având in vedere faptul ca instanţa de fond a soluţionat cauza cu incalcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), art. 11 si 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) si 14 alin. (1) din Legea 213/2015, precum si cu aplicarea greşita a prevederilor art. 18 alin. (3) si art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.
A susţinut că instanţa de judecata a pronunţat soluţia cu încalcarea competentei exclusive si exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilita in cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind data cu încalcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), art. 11 si art. 14 alin. (1) si art. 13 alin. (5) si art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.
Urmarea procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea 213/2015 este imperativa, fiind unica cale prin care se pot obţine despăgubiri de la pârât, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancţiunea inadmisibilitatii cererilor, astfel cum instanţele de judecata din intreaga tara au statuat, precum si ICCJ in mod repetat a stabilit.
In cauză intimata nu a solicitat penalitatile/dobanzile pretinse prin acţiune de la pârât, astfel incat prevederile Legii 213/2015 au fost incalcate, solicitarea acestor accesorii la despăgubiri solicitate si achitate de acesta direct in fata instanţei de judecata fiind inadmisibila, atât ca urmare a încălcării dispoziţiilor exprese ale Legii 213/2015, dar si prin încălcarea principiului accesorium sequitur principale, precum si a principiului separaţiei puterilor in stat.
Fata de cele de mai sus, a solicitat admiterea excepţia inadmisibilitatii acţiunii, intimata putând sa solicite accesorii la despăgubiri reprezentând creanţe de asigurări de la FGA numai urmând procedura administrativă de plată prevezută de Legea nr. 213/2015.
A mai susţinut că în mod greşit instanţa de judecata a respins excepţia inadmisibilitatii acţiunii ridicata in temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.
Astfel, prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate prin întâmpinare, instanţa de judecata a aplicat greşit dispoziţiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a ignorat susţinerile intimatei din cererea modificatoare si a făcut o grava confuzie in ce priveşte obiectul acţiunii.
Daca prin acţiunea de fata reclamanta solicita penalitati/dobanzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu exista nicio justificare legala sau raţionala pentru care aceasta sa nu fi putut sa solicite, odată cu obligarea FGA la plata despagubirilor-asa cum a facut-o - si plata de penalităţi sau dobânzi, in temeiul legii, asa cum pretinde in cauza de fata.
Prin motivarea instanţei de fond in respingerea excepţiei inadmisibilitatii instanţa instituie un caz nou, nesustinut de nicio norma de drept sau de logica juridică, în care promovarea realizării in instanţa atât a dreptului principal, cat si a acesoriilor este respinsa, reclamantul putând sa se adreseze pentru accesorii numai daca anterior instanţa a dat o hotatare favorabila pentru dreptul principal. Or, nu exista nicio dispoziţie care sa oblige titularii drepturilor sa se adreseze instanţei mai intai pentru dreptul principal si, daca obţin o hotărâre favorabila, numai atunci pot cere accesorii, cu excluderea promovării simultane a acţiunii pentru dreptul principal si pentru accesorii la acesta.
Este evident faptul ca judecătorul fondului, deşi afirma ca acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004 au un caracter de excepţie, totuşi nu da nicio valenţa judica acestui caracter recunoscut, aruncând in sarcina instanţei posibilitatea exercitării acţiunii in baza acestui temei de drept pentru accesorii la drepturi care au făcut anterior obiectul judecaţii si fara sa jusifice in niciun fel de ce reclamanta nu putea cere in 2018, odată cu acţiunea in anularea actului administrativ si solicitarea obligării FGA la plata penalităţilor de întârziere/dobândă legală aferente sumei de 1.683 RON.
Mai mult decât atât, instanţa a identificat greşit cauza acţiunii, intimata solicitând despăgubiri nu pentru emiterea nelegală a Decizie FGA 14452/03.05.2018, ci pentru nesolutionarea în termenul legal a cererii de plată nr. x/12.12.2016, astfel încât instanţa de fond a considerat în mod greşit că este îndeplinită premisa stabilita de art. 19 din Legea nr. 554/2004 - de existenta unui act administrativ tipic sau asimilat suspus cenzurii instanţei de contencios si anulat de aceasta.
Instanţa de fond a respins în mod greşit şi excepţia tardivităţii, ridicata prin întampinare, dreptul material la acţiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cererea de plata nr. x/12.12.2016, fiind stins.
Prin întâmpinare a invocat excepţia tardivităţii acţiunii in temeiul art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004. Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător in funcţie de care se poate aprecia daca cererea de plata a fost soluţionata in termen sau nu, si nu de la data la care a rămas definitiva hotărârea judecatoresca de soluţionare a contestaţiei împotriva Deciziei FGA 14452/2018- având in vedere ca, asa cum a învederat anterior, reclamanta identifica fapta ilicita ca fiind nesolutionarea cererii de plata in termenul legal-, iar in cauza de fata evident ca acest termen a trecut demult.
Fata de aceste imprejurări soluţia acordării de care instanţa de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei 14452/03.05.2018 si pana la data data de 28.10.2021 este nelegala, sumele in discuţie, nici daca ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acţiune in justiţie, dreptul material la acţiune fiind prescris.
Instanţa de fond a considerat in mod greşit ca in cauza se regăsesc îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, chiar si in cazul in care reclamanta ar fi solicitat despăgubiri nu pentru nesolutionarea in termen legal a cererii de plata, ci pentru emiterea Deciziei 14452/2018, decizie anulata de instanţa judecătoreasca.
Asa cum rezulta din sentinţa recurata, in urma contestării Deciziei 14452/03.05.2018, instanţa de judecata a stabilit in sarcina FGA doar obligaţia de reanalizare pe fond a cererii de plata, respectiv o obligaţie de a face si nu s-a statuat asupra existentei unui drept la despăgubire încălcat de către FGA.
Totodata, art. 1357 alin. (1) din C. civ. se prevede expres:
"cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare", iar la alin. (2) este prevăzut că "autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".
Sub acest aspect nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie a pretinsei fapte ilicite invocate de intimata-reclamanta, in condiţiile in care problematica apărută in legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, identificată la nivelul FGA, are o natură obiectivă, nefiind imputabilă Fondului modalitatea in care a apreciat că pot fi interpretate aceste dispoziţii legale la -momentul emiterii Deciziei FGA. Caracterul obiectiv si neimputabil al modului in care Fondul a interpretat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este confirmat si susţinut atât de conţinutul textului legal in discuţie (legiuitorul utilizând sintagma "pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, iar nu sintagma corespunzătoare situaţiei juridice reale si scopului în care a dorit să stabilească prin lege nivelul maxim al garantării, sens în care în text trebuia să se prevadă expres si clar că unitatea de raportare în cazul plafonului de garantare este "o creanţă de asigurare" nu "un creditor de asigurare"), cât de faptul că, pentru a se asigura interpretarea unitară si corectă a unor prevederi din Legea nr. 213/2015, inclusiv a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a fost necesar ca Înalta Curte de Casaţie Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe Decizia nr. 29/2020, publicată în M. Of. nr. 509/15.06.2020, prin care a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia de contencios administrativ si fiscal, în Dosarul nr. x/2017.
Pe cale de consecinţă, nu s-a făcut dovada situaţiei premisă pentru acordarea despăgubirilor în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neexistând legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen.
Pe de altă parte, în opinia recurentului, O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situaţia nesolutionării în termenul legal al unei cereri. Pe lângă faptul că un astfel de termen nu este prevăzut de Legea nr. 213/2015, această atitudine a FGA s-a datorat interpretării dispoziţiilor legale, nefiind un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, cererea fiind soluţionată de FGA, însă printr-o decizie desfiinţată în instanţă. De asemenea, între părţi nu există o convenţie, în sensul avut în vedere de actul normativ, a cărei nerespectare să atragă plata dobânzilor penalizatoare nici nu se poate discuta de o scadentă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate.
4. Apărările formulate în recurs
Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că prin cererea de recurs se critică sentinţa sin perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe motiv că instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de prejudiciul creat societăţii A. prin respingerea cererii de plată nr. x/24.06.2016, cu toate că FGA a achitat către A. sumele solicitate ca urmare a analizării pe fond a cererii după ce Decizia nr. 14452/2018 a fost anulată în dosarul nr. x/2018, suma în cuantum de 1683 RON conform OP nr. x/28.10.2021.
Astfel, prin cererea de recurs nu este indicată nicio prevedere legală care să fie aplicată eronat de prima instanţă, în dezvoltarea motivului de recurs invocat regăsindu-se numai motive străine de aspectele reţinute de judecătorul fondului.
Pe fond, a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că sentinţa recurată nu este susceptibilă de criticile formulate de aceasta.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
La data de 6 februarie 2024, recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise şi dovada cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantă, invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, constatând că argumentele de ordin critic formulate de aceasta cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ. şi ale art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 şi greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, circumscriindu-se dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2. Argumente de fapt şi de drept relevante
A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) sub nr. x/12.12.2016 cerere de plată privind suma de 1682,86 RON pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări pentru dosar daună nr. x, borderou nr. x/24.06.2016.
Prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată amintită, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. .
Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. (A.) cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24 iunie 2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Ulterior, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/24 iunie 2016, constând în: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, respectiv suma de 6.303,99 RON, calculate până la data de 08 septembrie 2021 şi în continuare, până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Prin sentinţa recurată, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.683 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 28 octombrie 2021; s-a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată; a fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul, Înalta Curte apreciind că soluţia Curţii de apel este corectă, fiind împărtăşită şi de aceasta în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.
3. Recursul formulat de reclamanta A. S.A.
Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei-reclamante care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greşit sau a încălcat normele de drept material, şi pe care urmează să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a criticat încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 C. civ., fiind nemulţumită de intervalul de timp în care prima instanţă a obligat pârâtul la plata despăgubirilor. A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata despăgubirilor pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.
Contrar acestor susţineri, instanţa de control judiciar reţine că prima instanţă a stabilit în mod corect intervalul de timp în care este datorată dobânda, respectiv începând de la 03.05.2018 - data emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 şi până la 28.10.2021 - data când contul reclamantei a fost creditat cu suma de 1683 RON reprezentând creanţa principală, aşa cum reiese din ordinul de plată depus la dosarul de fond, fila x.
Înalta Curte constată că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, iar condiţiile atragerii răspunderii sunt cele reglementate de C. civ.
Potrivit art. 1531 din C. civ.:
"(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial."
Conform art. 1535 din C. civ.:
"(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
În cauză, reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârât a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/12.12.2016 în ceea ce priveşte suma de 1683 RON (creanţa principală) a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.
Prin urmare, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.
De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
În speţa de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 1683 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 28.10.2021, astfel cum reiese din ordinul de plată depus în dosarul de fond.
Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 1683 RON către recurenta-reclamantă a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.
Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, câtă vreme existenţa creanţei este strâns legată de anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanţa principală la data de 28.10.2021.
De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, intimatul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge însă în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte o hotărâre judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.
O altă critică adusă sentinţei atacate a vizat încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire şi la dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011 şi art. 38 din Norma ASF 23/2018. Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi.
Contrar acestor susţineri, în ceea ce priveşte cererea în despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere, instanţa de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în interesul legii, potrivit cărora "77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..(...)"
În cauză, deşi recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere.
Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se reţine că aceasta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii.
În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.
Nu se poate susţine aşadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.
În acest sens, instanţa de recurs reţine că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situaţia nesoluţionării în termen de către asigurătorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situaţia respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.
Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogaţiei şi nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).
În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).
În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Ultima critică de nelegalitate formulată a vizat cuantumul dobânzii legale, recurenta-reclamantă susţinând că aceasta trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3) al aceluiaşi text normativ, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă.
Dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevăd că:
"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale… (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".
Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită recurentei-reclamante reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării sumei în discuţie cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.
În consecinţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu este o întreprindere cu scop lucrativ, nu a acţionat în calitate de autoritate contractantă, nefiind nici în prezenţa unui raport juridic contractual, astfel că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare calculată conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
4. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor
Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că sunt nefondate criticile formulate, având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
De asemenea, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:
"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."
Analizând aceste dispoziţii legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, se reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că această sancţiune intervine în cazul exercitării unei acţiuni civile în contextul în care legiuitorul interzice formularea unei cereri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cauză un eventual conflict juridic între art. 19 din lege şi alte norme legale speciale nu atrage inadmisibilitatea cererii, ci eventual, netemeinicia acesteia.
Prin urmare, rezultă că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anulare a actului administrativ, sau printr-o cerere separată, aceasta din urmă fiind însă condiţionată, aşa cum s-a arătat, de respectarea termenului de prescripţie.
Altfel spus, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, formularea unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, aşa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acţiunii.
Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:
"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, plata efectuându-se tot în aceeaşi perioadă, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.
Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei.
Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021, care ulterior a fost modificată.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/29.01.2016, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.
Ulterior, prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acţiunea.
Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/12.12.2016.
Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei (31.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1683 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.
Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.
Prin criticile formulate pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că în cauză nu se regăseşte nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, astfel cum această inacţiune este definită de Legea nr. 554/2004 şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii penalizatoare, iar obligarea sa la plata dobânzii este lipsită de orice temei legal, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că obligarea FGA la plata dobânzii legale nu este lipsită de temei legal în condiţiile în care, în prezenta speţă, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
Fără a mai fi reluate în integralitate considerentele prezentei decizii de la analizarea recursului recurentei-reclamante, acestea se impun a fi avute în vedere şi ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de pârât.
Astfel, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1683 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. (3) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită reclamantei prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 1683 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.
În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut de prima instanţă că reclamantei i se cuvin daune-interese moratorii stabilite conform prevederilor din O.G. nr. 13/2011.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantă, invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamantă, invocată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1459 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.