Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Potrivit art. 499 C. proc. civ.:
"Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Năvodari şi Primarul Oraşului Năvodari, să se dispună anularea Dispoziţiei nr. 1464/29.12.2020 de soluţionare a contestaţiei fiscale; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/25.03.2020 cât priveşte suma de 4.445.625,03 RON (debite restante); obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 77 din 21 aprilie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea promovată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Năvodari şi Primarul Oraşului Năvodari. A anulat Dispoziţia nr. 1464/29.12.2020 de soluţionare a contestaţiei. A anulat în parte Decizia de impunere nr. x/25.03.2020 în ceea ce priveşte suma de 4.445.625,03 RON, stabilită cu titlu de impozit teren pj, impozit clădiri pj şi majorări la data de 25.03.2020. A obligat pârâţii în favoarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.455 RON, reprezentând onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Oraşul Năvodari şi Primarul Oraşului Năvodari, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat că pentru a pronunţa soluţia de anulare a celor două acte administrative instanţa de fond a reţinut cu întâietate aplicarea Deciziei nr. 3351/2017 a ÎCCJ, dosar în care a fost administrată proba cu expertiză topo din care a rezultat faptul că terenul declarat şi constatat prin extras CF şi acte de proprietate ca fiind intravilan, în realitate este extravilan.
A apreciat că prin pronunţarea acestei sentinţe, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile prevăzute de Codul de procedură fiscală şi Legea nr. 7/1996 (art. 466 alin. (5) Codul fiscal, coroborat cu art. 256 Codul fiscal, art. 82 Codul de procedură fiscală, art. 2, art. 23 din Legea nr. 7/1996), pe care le-a enumerat în cuprinsul cererii de recurs.
În continuare, recurenţii-pârâţi au prezentat următoarele aspecte: din declaraţiile fiscale depuse de contribuabil rezultă împrejurarea că şi-a înregistrat acest teren intravilan; din actele de proprietate - anexa acestei declaraţii, rezultă ca acest teren este intravilan; din extrasul CF rezultă că acest teren este intravilan; autoritatea publică locală a procedat la stabilirea impozitului pentru teren intravilan, atât timp cât din actele de proprietate, cât şi din toate actele şi extrasele CF apare ca fiind intravilan.
Au mai arătat că instanţa acordă valoare juridică numai drepturilor contribuabilului, nu şi obligaţiilor. Astfel, chiar instanţa, prin textul de lege invocat în motivarea hotărârii, îşi contrazice propria soluţie, tocmai urmare a aplicării greşite a art. 466 alin. (5) Codul fiscal. Contribuabilul nu şi-a îndeplinit obligaţia statuată de art. 466 alin. (5) Codul fiscal, în a depune declaraţia fiscală rectificativă privind categoria de folosinţă pentru a putea beneficia de această modificare începand cu 1 ianuarie anul următor. Astfel, această culpă trebuie reţinută în sarcina contribuabilului, care nu a înţeles să-şi modifice declaraţia.
Nu există vreo culpă în sarcina organului fiscal în stabilirea impozitului, atât timp cât faptul culpabil aparţine exclusiv contribuabilului, singurul în măsură a proceda la modificarea categoriei de folosinţă şi a înscrierii în CF a acestui aspect.
În concluzie, atât timp cât acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia statuată la art. 466 alin. (5) Codul fiscal, nu poate beneficia de calculul impozitului pe noua categorie de folosinţă, decât începand cu 1 ianuarie al anului următor celui în care s-a produs declaraţia. A interpreta altfel, înseamna a adauga la lege. Ori legea - Codul fiscal este de strictă interpretare şi aplicare.
Categoria de folosinţă este dată de actele de proprietate şi extras CF, iar orice modificare trebuie efectuată exclusiv de proprietar (în cazul de faţă contribuabil) şi adusă la cunoştiinţa organului fiscal prin declaraţiile depuse în condiţiile legii.
Atât timp cât Codul fiscal prevede în mod expres obligativitatea depunerii declaraţiei de dobândire a unui teren, obligativitatea de plată a impozitului pe acest teren, stabileşte exact cuantumul impozitului datorat, termenele de plată şi, prin Normele Metodologice este reglementată chiar Declaraţia tipizată ce trebuie obligatoriu depusă de către contribuabil, recurenţii-pârâţi au apreciat că impozitul pe teren datorat de către o persoană juridică este acel tip de obligaţie fiscală pentru care există obligativitatea legală de depunere a unei declaraţii în sensul art. 82 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, iar plata se va face conform acestor declaraţii.
În raport de aceste aspecte a apreciat că în mod corect organul fiscal a emis decizia de impunere prin raportare la declaraţiile înregistrate la acesta, actele de proprietate şi extrasele CF depuse de contribuabil. Atât timp cât declaraţia are valoarea unui act de creanţă potrivit art. 86 alin. (4) Codul de procedură fiscală, nu se putea emite o decizie decât în conformitate cu această declaraţie.
În mod greşit contribuabilul a apreciat că prin această decizie se stabilesc impozite şi taxe aferente anilor anteriori de 4.445.625.03 RON - impozit. Acestea sunt simple menţiuni cuprinse în cadrul deciziei, menţiuni ce sunt permise a fi făcute în concordanţă cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
Decizia cuprinde toate elementele prevăzute de art. 97 şi art. 46 Codul de procedură fiscală, are înscrisă data la care îşi produce efectele (lit b) art. 46), menţionează ce reprezintă fiecare sumă înscrisă de către organul fiscal (lit. e) art. 46), cuprinde motivarea în drept, nefiind nevoie de semnătura persoanei împuternicite atât timp cât a fost emisă în condiţiile art. 46 alin. (3) Codul de procedură fiscală.
Practic, decizia de impunere a fost dată numai pentru suma de 592.857,00 RON, nu şi pentru suma de 4.445.631,30 RON, care face obiectul altor decizii de impunere care, la randul lor, sunt contestate.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare. A arătat că recurenţii-pârâţi nu aduc critici împotriva hotărârii primei instanţe, iar motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 25 ianuarie 2024, cu citarea părţilor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:
"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat."
Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:
"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."
Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:
"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.:
"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."
În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:
"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.
Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, recursul declarat de pârâţi a fost întemeiat, în drept, pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestor prevederi casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. întrucât, deşi recurenţii-pârâţi au pretins încălcarea, prin hotărârea pronunţată, a dispoziţiilor art. 466 alin. (5), art. 256 Codul fiscal, art. 82 Codul de procedură fiscală şi art. 2, art. 23 din Legea nr. 7/1996, aceştia nu au demonstrat modul în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, limitându-se la afirmarea unei situaţii diferite de cea reţinută de instanţa de fond, fără a prezenta critici concrete cu privire la raţionamentul instanţei.
Astfel, raportat la obiectul contestaţiei formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere, respectiv numai în ceea ce priveşte sumele înscrise la rubrica "alte menţiuni ale organului fiscal" cu privire la suma de 4.445.626,03 RON reprezentând impozit teren, impozit clădiri şi majorări de întârziere aferente, calculate până la data de 25.03.2020, instanţa de fond a reţinut că organul de soluţionare a contestaţiei nu a indicat temeiul legal care stă la baza înscrierii în decizia de impunere pentru anul 2020 a unor sume pentru care există emise decizii de impunere pentru anii fiscali anteriori.
Totodată, a reţinut că organul fiscal în soluţionarea contestaţiei administrative nu a făcut nicio referire cu privire la susţinerile societăţii reclamante referitoare la faptul că impozitul pe clădiri în valoare de 16.505,67 RON, a fost achitat integral, conform deciziei de impunere nr. x/02.09.2019, referitoare la nelegalitatea unei eventuale operaţiuni de imputaţie a plăţii, cu privire la faptul că impozitul pe teren în cuantum de 2.705.371,82 RON nu este datorat, atât pentru faptul că cel stabilit în mod legal a fost achitat, cât şi pentru faptul că problema impozitului stabilit pentru anii 2006 - 2012 a fost tranşată definitiv prin hotărâri judecătoreşti.
Or, recurenţii-pârâţi nu formulează critici cu privire la acest raţionament al instanţei, ci prezintă aspecte total străine de ceea ce a reţinut instanţa de fond. Mai exact, prin întreaga argumentaţie, se invocă o culpă a contribuabilului, susţinându-se că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia statuată de art. 466 alin. (5) Codul fiscal în sensul de a depune o declaraţie fiscală rectificativă privind categoria de folosinţă a terenului, fiind redate o serie de articole din Legea nr. 7/1996 cu privire la cadastru şi cartea funciară.
Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a unor texte de lege şi a unor aspecte nestructurate din punct de vedere juridic, nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă şi va constata nul recursul formulat de pârâţii Oraşul Năvodari şi Primarul Oraşului Năvodari.
Totodată, având în vedere cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe aceştia la plata sumei de 6545 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.
Constată nul recursul formulat de pârâţii Oraşul Năvodari şi Primarul Oraşului Năvodari împotriva sentinţei civile nr. 77 din 21 aprilie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 6545 RON.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.