Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a contestat răspunsul nr. x/2022 întocmit la data de 16.06.2022 emis de Ministerul Justiţiei, solicitând obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 12.03.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin încheierea din 13 septembrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Prin sentinţa nr. 208 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a obligat pârâtul la emiterea ordinului de salarizare în favoarea reclamantei, prin care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 12.03.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, potrivit dispozitivului sentinţei civile nr. 1899/10.12.2022, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi a încheierii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., "când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat", recurentul - pârât susţine că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost invocată în raport cu sentinţa civilă nr. 1899/2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, având în vedere că reclamanta solicită din nou, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei stabilirea indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 12.03.2017, cerere care a fost soluţionată definitiv de instanţa de judecată.
Prin sentinţa recurată, recurentul a fost obligat la îndeplinirea unei obligaţii, asupra căreia deja s-a pronunţat Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin admiterea apelului Ministerului Justiţiei formulat împotriva sentinţei civile nr. 1899/2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - pârât susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea 1 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a, art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.
Astfel, instanţa de fond a respins excepţia tardivităţii, ignorând atât prevederile legale aplicabile, cât şi motivele care au stat la baza invocării acestora. Astfel, prin întâmpinare, Ministerul Justiţiei a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la procedura specială de contestare a ordinelor de salarizare prevăzută de art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Faţă de dispoziţiile legale invocate anterior, recurentul susţine că reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizaţiei începând cu 12.03.2017, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii.
De asemenea, invocă excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii, ţinând cont că acesteia i-au fost recunoscute deja diferenţele salariale prin hotărârile pronunţate în materia dreptului muncii.
În condiţiile în care reclamanta beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit hotărârilor judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, aceasta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanşarea prezentei proceduri judiciare.
A mai arătat recurentul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 11 şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, precum şi ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Prin sentinţa civilă nr. 1899/2020, modificată prin decizia civilă nr. 151/2022, Ministerul Justiţiei nu a fost obligat nici la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, nici la emiterea unui ordin de salarizare prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON.
Prin urmare, prima instanţă a încălcat puterea de lucru judecat, având în vedere că prin acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1899/2020, având ca obiect recalcularea indemnizaţiei de încadrare, pe care şi-a fundamentat reclamanta prezenta acţiune, s-a stabilit în mod definitiv că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă. Aşadar, nu îi poate reveni obligaţia de a emite ordin de salarizare, dovada contrară fiind chiar considerentele hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă.
Hotărârile judecătoreşti având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON sau acordarea coeficienţilor prevăzuţi la lit. A), pct. 6-13, din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, se execută, conform celor dispuse de instanţa de judecată, inter partes, prin plata eventualelor diferenţe salariale potrivit graficului de eşalonare aplicabil.
De asemenea, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că drepturile solicitate se cuvin a fi acordate cu depăşirea limitelor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, considerând că plafonarea prevăzută de aceste prevederi legale are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, deci prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce de altfel contravine şi art. 6 CEDO.
Având în vedere jurisprudenţa instanţelor de litigii de muncă, precum şi a instanţelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul acordării valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, la data de 30.12.2021, a fost emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021.
Potrivit art. 1 din OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 tei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.
Ţinând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii cu funcţii de execuţie cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare.
Ca urmare a majorării de VRS, toţi judecătorii cu funcţii de execuţie, indiferent de grad, nivel, instanţă, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea nr. 153/2017.
Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispoziţiilor legale, recurentul invocând în acest sens Decizia nr. 763/2020 a Curţii Constituţionale.
Totodată, învederăm că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu şi sporurile, pentru consilierii de probaţiune, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie". În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că:
"începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salarii lor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă sociala în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru tuna septembrie 2015."
Din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială.
În opinia recurentului, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În esenţă, a susţinut, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., că între prezentul litigiu şi litigiu finalizat prin sentinţa civilă nr. 1899/10.12.2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 prin de Curtea de Apel Ploieşti, nu există identitate de obiect şi cauză. Astfel, în prezentul litigiu solicită obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare, acest petit atrăgând competenţa instanţei de contencios administrativ, iar în litigiul precedent a solicitat obligarea la plata unor diferenţe de drepturi salariale, litigiul fiind soluţionat de un complet specializat în litigii de muncă, cauza juridică fiind diferită.
Pe de altă parte, prin sentinţa recurată nu s-a încălcat nici efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv dezlegarea dată prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în acel litigiu, deoarece acea excepţie a fost soluţionată prin raportare la cadrul procesual din acel litigiu, respectiv prin raportare la obiectul acelui litigiu ce viza obligarea la plata unor diferenţe de drepturi salariale. Or, în actualul cadru procesual, obiectul pretenţiilor este altul, şi anume solicitarea de emitere ordin, aspect neantamat în litigiul anterior.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, dispoziţiile legale invocate de recurent în susţinerea acestui motiv de recurs, respectiv art. 7 alin. (1) Cap VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 sunt străine de prezenta cauză, deoarece reclamanta nu contestă ordinele de salarizare deja emise, ci solicită emiterea unui nou ordin care să reflecte situaţia sa juridică particulară, care s-a definitivat prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, împrejurare ce determină aplicarea însă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia lipsei de interes, respinsă la fond, recurentul nu invocă un veritabil motiv de recurs, neindicând în mod clar care este încălcarea normei procedurale invocată, ci invocă o împrejurare de fapt, străină de speţă, şi anume faptul că reclamanta beneficiază deja de drepturile salariale potrivit hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, însă obiectul prezentei acţiuni nu este cel de a obţine drepturi salariale, ci de a se emite un ordin de încadrare.
Cu privire la susţinerile din recurs privind aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, intimata a arătat că, în primul rând, acesta îşi produce efectele începând cu 01.01.2018, or acesteia i s-a recunoscut încă din 12.03.2017 dreptul la calcularea indemnizaţie de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605.225 RON, deci pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018.
Pe de altă parte, chiar pârâtul susţine că abia în 31.12.2021 s-ar fi emis un ordin de salarizare prin care ar fi stabilit drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însuşi recurentul recunoscând că anterior datei de 31.12.2021. inclusiv pentru perioada 12.03.2017-31.12.2017, nu a emis şi nu a existat vreun ordin de salarizare care să prevadă calcul indemnizaţie prin raportare la acest cuantum al valorii de referinţă sectorială.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât şi la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanţa de control judiciar, Înalta Curte constată următoarele:
Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului
Prin dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.
Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.
În conformitate cu art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât faţă de prevederile generale din C. proc. civ., cât şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.
Din perspectiva Ministerului Justiţiei, sentinţa atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acţiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului. Pentru aceste motive, instanţa de recurs le recunoaşte amândurora calitatea de recurent.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de către recurent este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Ploieşti, titlul obţinut de către reclamantă nu este opozabil Ministerului Justiţiei, care nu a fost parte. Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte, iar faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.
Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).
Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de alţi magistraţi (procurori sau judecători) şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Motivul de recurs referitor la excepţia tardivităţii acţiunii
Înalta Curte reţine că în mod corect excepţia tardivităţii acţiunii a fost respinsă de către instanţa de fond, având în vedere că ipoteza din textul art. 7 alin. (1), Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, invocată de recurentul - pârât este aceea a contestării unui ordin de încadrare salarială. Ori, obiectul cererii de chemare în judecată vizează emiterea unui ordin de salarizare, iar nu contestarea vreunui ordin existent.
Motivul de recurs referitor la lipsa interesului acţiunii
Recurentul-pârât a invocat lipsa interesului acţiunii, raportat la împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferenţele salariale prin hotărârea pronunţată în materia dreptului muncii, aspect de fapt necontestat şi invocat chiar de către aceasta, de altfel, ca temei al acţiunii sale.
Înalta Curte nu poate constata lipsa de interes a demersului reclamantei, având în vedere finalitatea diferită a celor două acţiuni. Astfel, prin titlul executoriu obţinut anterior în faţa unei instanţe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferenţe băneşti rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 12.03.2017 şi în continuare; prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi asupra sporurilor şi celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 12.03.2017 şi în continuare.
Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferenţelor băneşti, din perspectiva consecinţelor referitoare la încadrarea salarială si efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.
Ca urmare, faptul că recurenta-reclamantă beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, pronunţate în materia litigiilor de muncă nu înlătură folosul material al acţiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamantă; aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate conform solicitării reclamantei, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este de natură a modifica/completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială; or, atât timp cât reclamanta se consideră vătămată prin neemiterea ordinului, aceasta justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanşarea prezentei proceduri judiciare. Ca urmare, acest prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat.
Motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă referitor la greşita aplicare a legii prin stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021
Recurentul-pârât a criticat greşita obligare a pârâtului de către prima instanţă de a emite ordin cu acordarea VRS de 605,225 RON conform nivelului recunoscut prin sentinţa civilă nr. 1899/10.12.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 151/20.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, respectiv începând cu data de 12.03.2017, considerând că reclamanta este îndreptăţită doar începând cu data de 30.12.2021, data recunoscută de ordinul atacat.
Prima instanţă a reţinut că sunt în discuţie efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârii judecătoreşti favorabile reclamantei, în sensul materializării drepturilor substanţiale recunoscute acesteia în actele administrative emise de către Ministerul Justiţiei, prin ministru, astfel încât indemnizaţia de încadrare să corespundă, în prezent, cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâre.
În ceea ce priveşte plata efectivă a drepturilor salariale, prima instanţa a reţinut că reclamanta beneficiază de efectele dispoziţiilor finale ale ordinului menţionat în ceea ce priveşte bugetarea şi efectuarea plăţilor, precum şi de cele ale hotărârii judecătoreşti, în executarea cărora plata diferenţelor salariale se va face eşalonat, conform legii, actele atacate fiind legale şi temeinice sub acest aspect.
Înalta Curte constată că, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive de mai sus, este fondată critica recurentului, în sensul că prin aceasta drepturile câştigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a reclamantei.
Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică). Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.
Ca urmare, se impune admiterea recursului pârâtului şi respingerea acţiunii, în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată; pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021 vor fi însă analizate împreună cu motivul de recurs referitor la deplafonare.
Recursul formulat de recurenta-reclamantă referitor la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data de 07.05.2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin 6 din Legea nr. 153/2017
În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:
"(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."
Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 şi succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum şi efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit şi a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie".
Dispoziţiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituţionalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin deciziile pronunţate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum şi celelalte decizii enunţate la capitolul IV din prezenta decizie.
În esenţă, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum şi o analiză a dispoziţiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituţională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).
Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.
Ca urmare, se impune respingerea acţiunii în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată.
În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON pe perioada 01.01.2018 - 30.12.2021, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este o cale de atac de reformare, care urmăreşte, aşa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseşi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum şi a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se desprinde concluzia că instanţa supremă se pronunţă exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situaţii de fapt pe deplin stabilită.
Faţă de necesitatea lămuririi împrejurării de fapt a existenţei sau nu a unor ordine de recunoaştere a VRS de 605,225 RON deplafonat de către pârât în privinţa judecătorilor, se impune casarea cauzei şi trimiterea capătului de cerere privind acordarea VRS de 605,225 RON şi înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 spre rejudecarea fondului.
Înalta Curte reţine că se impune a se verifica dacă, în privinţa intimatei - reclamante s-a emis ordin individual de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluţia de casare parţială şi trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se sub acest aspect.
În ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O. MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte înlăturarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul ÎCCJ nr. 2734/I din 27.09.2023, "Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat - 30 decembrie 2021 - fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".
Astfel, cererea reclamantei a rămas fără obiect, în condiţiile în care a intervenit recunoaşterea parţială de către pârât, pe cale administrativă, a pretenţiilor reclamantei şi s-a emis actul administrativ necesar recalculării şi plăţii drepturilor salariale cuvenite acesteia, în conformitate cu prevederile legale.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 208 din 25 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa civilă recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 12.03.2017 -01.01.2018, ca nefondată; va respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect; va trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 208 din 25 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
În rejudecare:
Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 12.03.2017 - 01.01.2018, ca nefondată.
Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect.
Trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă cauza în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 - 30.12.2021.
Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei împotriva încheierii din 13 septembrie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.