Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta A. prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună: obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretenţiile solicitate conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015; stabilirea unui termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii în care pârâtul să emită decizia sub sancţiunea obligării la plata unei penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului FGA.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 105/2022 din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Galaţi; a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; a obligă pârâtul să soluţioneze cererea reclamantei prin emiterea unei decizii în termen de maxim zece zile de la rămânerea definitive a hotărârii, sub sancţiunea obligării la plata unei penalităţi de 1000 RON pe zi de întârziere; a respins celelalte capete de cerere ca nefondate.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut că excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Galaţi a fost respinsă în mod greşit de către instanţa de fond, hotărârea fiind dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere prevederile art. 1 şi 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) lit. g) şi art. 10 din legea nr. 554/2004.
De asemenea, a mai arătat recurentul că, în noua reglementare, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dispoziţiile C. proc. civ. care reglementează competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, respectiv, art. 94 şi urm. C. proc. civ.. Astfel, potrivit art. 96 pct. I C. proc. civ., "Curţile de apel judecă: în prima instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale".
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile anterior menţionate, competenţa în soluţionarea prezentei cauze aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de la sediul FGA.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul - pârât a susţinut existenţa unor motive străine de natura cauzei, prin faptul că instanţa de fond a reţinut că "Pe de altă parte, ar fi inacceptabil ca plângerile prealabile adresate pârâtului să fie lăsate în nelucrare sine die, pe o durată nedeterminată, apreciată ca fiind "rezonabilă" de către o autoritate publică administrativă care, procedând astfel, derogă de la scopul pentru care a fost înfiinţată."
În primul rând, instanţa de fond face confuzie între petiţia adresată unei autorităţi publice, plângerea prealabilă şi specificul activităţii FGA. Fondul soluţionează cereri de plată, asemănător modalităţii în care asigurătorii-persoane juridice private - soluţionează cereri de despăgubire, fără a se putea susţine că cererea de plată ar fi echivalentă unei petiţii.
În egală măsură, cererile de plată nu constituie plângeri prealabile, căci Legea nr. 213/2015 a prevăzut contestarea deciziilor FGA direct în instanţa, fără a fi reglementat recursul graţios. Lipsa recursului graţios asigura de altfel accesul cu celeritate al creditorilor de asigurări la justiţie, sens în care pot supune direct analizei instanţei efectuarea controlului de legalitate şi temeinicie al actelor administrative emise de FGA.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în aprecierea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor se impune a se reţine complexitatea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi volumul extrem de mare al dosarelor de daună şi al cererilor de plată, înregistrate şi instrumentate ca urmare a falimentului societăţii de asigurare B. S.A..
Mai arată că Legea nr. 213/205 nu prevede un termen imperativ de soluţionare a cererilor de plată, formulate de creditorii de asigurări.
În subsidiar, solicită admiterea în parte a recursului şi modificarea sumei acordate cu titlu de penalităţi la suma de 100 RON/zi, precum şi stabilirea unui termen rezonabil pentru îndeplinirea obligaţiei, raportat la circumstanţele cauzei.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.:
"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii."
Prin demersul iniţiat în instanţă, reclamanta urmăreşte, în principal, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretenţiile solicitate conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.
Competenţa materială de soluţionare a cererii reclamantei este reglementată de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/2015:
"(1) Fondul de garantare a asiguraţilor, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public care îşi exercită atribuţiile şi competenţele potrivit prevederilor prezentei legi; organizarea şi funcţionarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului, iar statutul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
(2) Sediul principal al Fondului este în municipiul Bucureşti; în vederea exercitării atribuţiilor prevăzute de lege, Fondul poate avea unul sau mai multe puncte de lucru."
Aşadar, Legea nr. 213/2015 prevede o competenţă specială în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor comisiei speciale organizate în cazul Fondului de Garantare a asiguraţilor de respingere a cererii de despăgubire.
În cauză, decizia de care face vorbire textul de lege menţionat nu a fost emisă, motiv pentru care reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtului la emiterea acesteia, însă competenţa de soluţionare a cererii nu poate fi distinctă de cea prevăzută în situaţia emiterii deciziei, incluzând, prin analogie şi obligarea la emiterea deciziei.
Totodată, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază ca fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, ce definesc noţiunea de contencios administrativ, ca fiind:
"activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", precum şi dispoziţiile alin. (2) din acelaşi act normativ, potrivit cărora:
"Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".
În lumina acestor prevederi legale, cererea reclamantei de obligare a pârâtului FGA la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretenţiile solicitate este asimilată, din punct de vedere al competenţei, unui litigiu având ca obiect anularea actului administrativ a cărui emitere se solicită, devenind astfel incidente prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.
Astfel, întrucât legiuitorul a înţeles să instituie o competenţă materială în favoarea instanţelor de la sediul Fondului, aceasta se extinde şi în privinţa cererii care vizează nesoluţionarea în termen legal a cererii de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a pretenţiilor, respectiv obligarea la emiterea deciziei.
În sprijinul acestei interpretări vin şi argumentele expuse în Decizia ÎCCJ nr. IX din 20.03.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 653/28.07.2006.
Astfel, având a soluţiona un recurs în interesul legii legat de determinarea instanţei competente în situaţia în care textul de lege prevede doar instanţa competentă să soluţioneze litigiile decurgând din dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, nu şi instanţa competentă să judece refuzul emiterii dispoziţiei, Înalta Curte a reţinut că, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. De aceea, a mai reţinut instanţa supremă, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.
Având în vedere similitudinile existente cu prezenta cauză, considerentele deciziei învederate se aplică mutatis mutandis şi în cauză, astfel că în ceea ce priveşte obligarea pârâtului să emită decizia de admitere sau respingere a pretenţiilor, instanţa civilă are competenţa să soluţioneze şi această cerere nu numai pe cea care vizează o decizie emisă.
Rezultă, aşadar, că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa de la sediul pârâtului.
În raport cu soluţia pronunţată în acest dosar, nu se mai impune analizarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aspectele invocate de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi apărările formulate de către intimata reclamantă pe cale de întâmpinare, urmând a fi avute în vedere de către instanţa de fond, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 105/2022 din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
Admite excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.