Şedinţa publică din data de 13 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin decizia civilă nr. 2033 din 8 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 804 din 11 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, din dosarul nr. x/2018.
În motivare, analizând hotărârile pretins potrivnice, instanţa de revizuire a constatat că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat au fost dezlegate toate aspectele deduse judecăţii prin cererea de revizuire.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate mai sus, au declarat recurs revizuenţii A. şi B., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, sub nr. x/2024.
Recurenţii au invocat incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurenţii susţin că instanţa de revizuire a aplicat în mod eronat, în legătură cu motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţia constând în neinvocarea sau neanalizarea problemei autorităţii de lucru judecat prin hotărârea a cărei revizuire s-a cerut.
Arată că în decizia recurată a fost parafrazată enumerarea ce se regăseşte în sentinţa primei instanţe cu privire la acţiunea în revendicare, care cuprinde procesele anterioare purtate între părţi, referitoare la imobilul în litigiu, aspect ce rezultă din compararea deciziei nr. 804/11.05.2023, pronunţată în recurs, cu decizia instanţei de revizuire.
Observă că enumerarea proceselor anterioare nu este o analiză proprie a instanţei de recurs. În plus, în hotărârea a cărei revizuire s-a cerut nu există niciun considerent prin care să fi fost abordată problema pe care o consideră esenţială în această cauză, respectiv înţelesul care s-a atribuit sentinţei nr. 4391/07.05.2002 prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012.
Arată că în decizia nr. 804/11.05.2023 se regăsesc considerente proprii ale instanţei de recurs, care se limitează la analiza sentinţei nr. 4391/07.05.2002, din care instanţa deduce imposibilitatea juridică - prin efectul autorităţii de lucru judecat - de a invoca faptul că intimata exercita posesia asupra terenului în litigiu, condiţie necesară pentru acţiunea în revendicare.
Aşadar, învederează că nu a existat, în decizia din recurs, nicio analiză privind efectul sentinţei nr. 3360/07.03.2012, deşi asupra semnificaţiei acesteia s-a insistat în cererea de recurs deoarece sentinţa ulterioară celei privitoare la uzucapiune a dat, cu forţă obligatorie între părţi, o interpretare considerentelor concentrate din sentinţa nr. 4391/07.05.2002, reţinându-se că această sentinţă a recunoscut implicit că intimata săvârşea deja acte materiale de folosinţă/posesie asupra suprafeţei în litigiu, dar că acestea nu erau de natură să împiedice efectul uzucapiunii în favoarea recurenţilor.
Insistă asupra faptului că, fiind invocate mai multe hotărâri anterioare, condiţia procedurală de admisibilitate a revizuirii trebuia analizată în relaţie cu fiecare hotărâre, toate bucurându-se de autoritate de lucru judecat şi beneficiind de garanţiile procedurale ale acesteia, inclusiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri ulterioare contrare.
Însă, în opinia recurenţilor, în enumerarea proceselor anterioare a fost omisă cauza care a avut ca obiect grăniţuirea, soluţionată prin sentinţa nr. 3360/07.03.2012. Pentru acest motiv, consideră că este eronată concluzia instanţei de revizuire în sensul că problema autorităţii de lucru judecat a fost analizată în cauză deoarece sentinţa nr. 3360/07.03.2012, esenţială prin efectul ei obligatoriu în ceea ce priveşte interpretarea hotărârii anterioare privind uzucapiunea, nu a fost abordată în niciun fel în decizia instanţei de recurs.
În fine, precizează că lipsirea recurenţilor, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire, de posibilitatea de a beneficia de dezbaterea judiciară a efectelor sentinţei nr. 3360/07.03.2012 (în cadrul fondului revizuirii), este de natură a încălca dreptul fundamental al recurenţilor la un remediu efectiv pentru protejarea dreptului de proprietate recunoscut asupra terenului în litigiu (art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rap. la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1).
În continuare, prin cererea de recurs, se face referire la fondul cauzei, respectiv la faptul că, urmare chiar a sentinţei nr. 4391/07.05.2002, recurenţii se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, fiindu-le recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren în litigiu chiar în contradictoriu cu intimata din prezenta cauză. Această realitate juridică a fost reţinută inclusiv de către instanţele de apel şi recurs din cadrul acţiunii în revendicare: considerentele primei instanţe, care a procedat la o nouă comparaţie de titluri, dând preferinţă intimatei, au fost infirmate în apel şi în recurs, reţinându-se că dreptul de proprietate recunoscut recurenţilor prin sentinţa privind uzucapiunea nu poate fi repus în discuţie.
Mai arată că, în fapt, intimata stăpâneşte o porţiune din terenul care a făcut obiectul uzucapiunii. Această realitate de fapt decurge din raportul de expertiză întocmit în prima instanţă în cadrul procesului având ca obiect acţiunea în revendicare (procesul în care s-a pronunţat decizia a cărei revizuire a fost solicitată). Prin deciziile din apel şi din recurs, posibilitatea recurenţilor de a invoca această realitate de fapt pentru a obţine protecţia dreptului lor de proprietate prin acţiunea în revendicare a fost înlăturată pentru argumentul juridic că situaţia de fapt în discuţie - stăpânirea exercitată de către intimată - nu poate fi invocată în prezent, pentru că ea ar fi fost negată, cu autoritate de lucru judecat, în sentinţa nr. 4391 din 07.05.2002.
În opinia recurenţilor, argumentul juridic de mai sus este fals pentru motivele dezvoltate în recursul din procesul de revendicare (motive care privesc fondul recursului). Pentru cererea de revizuire, esenţial este faptul că argumentul în discuţie este infirmat de sentinţa nr. 3360 din 07.05.2002, care a interpretat, tot cu autoritate de lucru judecat, sentinţa nr. 4391 din 07.05.2002, reţinând că instanţa care a soluţionat cauza privind uzucapiunea a avut în vedere faptul că intimata exercita deja acte de stăpânire materială asupra terenului, dar a considerat, cel puţin implicit, că acestea nu au putut împiedica efectul uzucapiunii. Astfel interpretată, sentinţa nr. 4391 din 07.05.2002 nu reprezintă în niciun caz o negare a realităţii de fapt a stăpânirii exercitate de către intimată, deci nu se opune invocării acestei realităţi în cadrul acţiunii în revendicare, pentru a stabili calitatea intimatei de posesor neproprietar.
Cum acţiunea în revendicare este chiar mijlocul prin care recurenţii îşi pot apăra dreptul de proprietate faţă de un posesor neproprietar, iar valorificarea acestei acţiuni depinde în mod fundamental de efectele sentinţei nr. 3360 din 07.05.2002, caracterul efectiv al remediului judiciar de care trebuie să dispună recurenţii presupune posibilitatea de a beneficia de o dezbatere reală în privinţa efectelor acestei hotărâri în ceea ce priveşte înţelegerea sentinţei anterioare privind uzucapiunea. Excluderea de plano a revizuirii - implicit, chiar a posibilităţii de a mai valorifica acţiunea în revendicare - doar pentru că în decizia din recurs a fost evocată problema autorităţii de lucru judecat cu privire la hotărârea iniţială privind uzucapiunea, în condiţiile în care nu au fost analizate efectele sentinţei nr. 3360 din 07.05.2012, conferă remediului recurenţilor un caracter pur formal şi iluzoriu.
Faţă de conţinutul deciziei instanţei de revizuire şi al deciziei a cărei revizuire s-a cerut, recurenţii nu ar mai putea niciodată să îşi protejeze dreptul de proprietate prin mijlocul de ocrotire specific, acţiunea în revendicare, fiind puşi în imposibilitatea de a se prevala juridic de realitatea de fapt incontestabilă a posesiei exercitate de către intimată, care nu are calitatea de proprietar.
Pentru toate motivele arătate în cererea de recurs, recurenţii-revizuenţi apreciază că cererea de revizuire este admisibilă şi solicită admiterea cererii de recurs, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea rejudecării cererii de revizuire.
În concluzie, consideră că instanţa de revizuire a aplicat greşit condiţiile de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum aceste condiţii trebuie înţelese şi în lumina dreptului recurenţilor la un remediu eficace pentru ocrotirea dreptului lor de proprietate, conform art. 13 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.
3. Apărările părţilor
Intimata C. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere că instanţa de revizuire a respins cererea de revizuire deoarece nu erau îndeplinite condiţiile impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la cerinţa ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau să nu se fi discutat această excepţie.
Se susţine că, în mod corect, s-a reţinut efectul pozitiv al hotărârii judecătoreşti iniţiale, care statuează că terenurile intimatei şi ale revizuenţilor sunt distincte şi nu se suprapun.
Astfel, arată intimata că, în mod judicios, toate instanţele de judecată au reţinut că în cadrul dosarului civil nr. x/2000, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4391/07.05.2002 de către Judecătoria Sectorului 2, s-a admis cererea apelanţilor-reclamanţi având ca obiect uzucapiune şi s-a constatat dobândirea de către aceştia a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 210 m.p. căruia i s-a atribuit ulterior numărul poştal 282 A pe Şos. x, prin efectul posesiei îndelungate. Mai arată că, prin sentinţa civilă menţionată, a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intimata din prezenta cauză, ce a fost calificată drept o acţiune în revendicare, şi care a vizat suprafaţa de 210 m.p., dobândită de către aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2000 de către B.N.P. D..
Recurenţii A. şi B. au depus răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare faţă de aspectul că susţinerile intimatei nu răspund motivului de recurs invocat faţă de decizia atacată. În continuare, recurenţii reiau criticile formulate prin cererea de recurs.
4. Procedura de filtrare a recursului
În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la 21.12.2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 26.10.2017, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21.12.2018.
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este admisibil în principiu.
Prin încheierea din 1 aprilie 2024, completul de filtru a analizat raportul şi a dispus comunicarea acestuia către părţi. Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor ataşate la filele x ale dosarului.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Contrar celor susţinute de către autorii recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă este conformă dispoziţiilor procedurale incidente.
Trebuie subliniat că, în cauză, în raport de data la care a început procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat(26.10.2017) nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310 din 17.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18.12.2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Prin urmare, în analiza motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa competentă să soluţioneze cererea nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci, în cazul în care găseşte întemeiat motivul, se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 441 din 11 iulie 2023 a arătat "Chiar dacă, în concepţia actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. Astfel, Curtea a observat că, în ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară".
Se reţine şi că nu orice diferenţă constituie o "contrarietate", fiind necesară pronunţarea de soluţii contrare, în privinţa aceleiaşi situaţii litigioase, în două dosare distincte.
Aşadar, pentru admisibilitatea revizuirii, Înalta Curte are în vedere faptul că invocarea prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Se reţine, deci că, fundamentul motivului de revizuire reglementat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. îl reprezintă instituţia autorităţii de lucru judecat.
În speţă, analizând hotărârile pe care recurenţii-revizuenţi le consideră contrare în cadrul motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că această condiţie de admisibilitate a cererii, respectiv ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori, deşi invocată, aceasta să nu se fi analizat, nu este îndeplinită.
Se reţine că, în cauză, s-a invocat contrarietatea deciziei nr. 804/11.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, cu următoarele hotărâri judecătoreşti, respectiv: sentinţa nr. 4391/07.05.2002, prin care s-a stabilit că revizuenţii au dobândit, prin uzucapiune, proprietatea terenului de 210 mp care include suprafaţa în litigiu, iar titlul intimatei nu poartă deloc asupra acestui teren, ci are un alt obiect; sentinţa nr. 1203/2007, prin care s-a confirmat împrejurarea că, în baza sentinţei nr. 4391/07.05.2002, obiectul derivat al titlului invocat de către intimată este altul decât terenul uzucapat de către revizuenţi; sentinţa nr. 3360/07.03.2012, în care, printr-o interpretare care la rândul său are autoritate de lucru judecat, s-a reţinut că instanţa care a pronunţat sentinţa nr. 4391/07.05.2002 a avut în vedere actele de stăpânire materială exercitate de către intimată asupra terenului care a făcut obiectul uzucapiunii şi a considerat că aceste acte nu puteau totuşi să împiedice producerea efectelor uzucapiunii.
Prin memoriul de recurs, recurenţii susţin că instanţa de revizuire a preluat ca pe un considerent propriu enumerarea litigiilor anterioare, fără a analiza efectele acestor hotărâri.
Or, văzând hotărârea atacată, se constată că, în fapt, instanţa de revizuire a comparat hotărârile pretins a fi contrare şi a concluzionat asupra acestui aspect, în sensul respingerii cererii de revizuire, reţinând că, în cadrul procesului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, au fost dezlegate toate aspectele deduse judecăţii prin cererea de revizuire. Mai mult, se apreciază că din considerentele hotărârii de revizuire rezultă, contrar susţinerilor recurenţilor, faptul că s-a făcut referire la toate hotărârile pretins a fi contrare, chiar dacă hotărârile ulterioare sentinţei nr. 4931/2002 se disting prin referirea la conţinutul, obiectul şi soluţiile acestora, nefiind indicate, punctual, cu număr şi data pronunţării.
Astfel, analizând comparativ hotărârile a fi contrare, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod corect, instanţa de revizuire a concluzionat, în cauză, că prin decizia nr. 158 din 07.02.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a examinat efectele autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4391/07.05.2002 pronunţate de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2000, a sentinţei civile nr. 1203/12.12.2008 pronunţate de către aceeaşi instanţă în cadrul dosarului nr. x/2007, precum şi a sentinţei civile nr. 3360/07.03.2012 pronunţate de către Judecătoria Sectorului 2, în dosarul nr. x/2011.
Contrar susţinerilor din recurs prin care se afirmă că instanţa de revizuire a preluat argumentele din hotărârea din recurs pe care le-a expus ca pe un considerent propriu, se reţine că instanţa de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice pentru a decide care este cea corectă, astfel cum au susţinut recurenţii, deoarece scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat, astfel cum s-a arătat mai sus.
Având în vedere considerentele arătate anterior, se constată că nici cea de-a două critică din cererea de recurs referitoare la faptul că instanţa de revizuire nu a analizat efectul sentinţei nr. 3360/07.03.2012, care a privit uzucapiunea şi care a stabilit cu forţă obligatorie între părţi, o interpretare a considerentelor din sentinţa nr. 4391/07.05.2002, care recunoştea implicit că intimata săvârşea deja acte materiale de folosinţă/posesie asupra suprafeţei în litigiu, dar acestea nu erau de natură să împiedice efectul uzucapiunii în favoarea recurenţilor, nu poate fi primită, urmând a fi respinsă, ca nefondată. În esenţă, recurenţii susţin că, în speţă, autoritatea de lucru judecat poate fi reţinută doar sub aspectul calităţii acestora de proprietari ai terenului, nu şi în ceea ce priveşte faptul că intimata nu ocupă terenul respectiv şi afirmă că nicio condiţie de admisibilitate a revizuirii nu se opune posibilităţii recurenţilor de a beneficia de o dezbatere reală asupra problemei autorităţii de lucru judecat în cadrul fondului cererii de revizuire.
Or, văzând hotărârea instanţei de revizuire, se constată că s-a avut în vedere această critică, au fost analizate hotărârile ulterioare sentinţei nr. 4391/2002, respectiv instanţa de recurs s-a pronunţat asupra acestora, întrucât autoritatea de lucru judecat a fost analizată tocmai în raport cu toate hotărârile despre care revizuenţii pretind că nu au fost avute în vedere.
Înalta Curte observă că ceea ce s-a valorificat în decizia a cărei revizuire s-a solicitat în cauză este puterea de lucru judecat cu privire la calitatea de proprietari a recurenţilor dar şi cu privire la stăpânirea materială a imobilului.
Din această perspectivă, se observă că în cursul judecăţii în faţa instanţei de recurs, a fost invocată de către recurenţi puterea de lucru judecat, în raport de alte hotărâri judecătoreşti anterioare între părţi ce au dezlegat chestiunea litigioasă referitoare la calitatea de proprietari a recurenţilor asupra imobilului, cât şi cu privire la împrejurarea că s-a apreciat că nu există un conflict în ceea ce priveşte dreptul de proprietate întrucât terenurile ce fac obiectul drepturilor părţilor nu se suprapun, excepţii valorificate în noul cadru procesual de instanţa a cărei hotărâre s-a solicitat a fi revizuită.
Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, se constată că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a primei decizii, ci dimpotrivă, a valorificat-o, în condiţiile în care, incidenţa puterii de lucru judecat în raport de alte litigii purtate între aceleaşi părţi a fost verificată în cadrul litigiului în care s-a solicitat revizuirea, aşadar inclusiv cu referire la hotărârea despre care recurenţii afirmă că nu a fost avută în vedere. Or, concluzia instanţei de revizuire a fost că nu există o greşeală de judecată în reţinerea efectului autorităţii de lucru judecat, nici în ceea ce priveşte calitatea de proprietari a reclamanţilor, care le-a conferit legitimare procesuală activă în cauză, însă nici în ceea ce priveşte stăpânirea materială a terenului lor de către pârâtă, care îşi exercită dreptul de proprietate pe un alt teren, conform celor deduse din sentinţa nr. 4391/2002 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
În acest context, nu se poate susţine că există posibilitatea reverificării dezlegărilor date în cea de-a doua cauză şi prin intermediul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri.
Aspectele invocate de recurenţii-revizuenţi se referă la chestiuni ce au avut valenţe diferite în circumstanţele procesuale în care au fost analizate, neputând fi încadrate în motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În fapt, aspectele formulate prin cererea de revizuire se circumscriu nemulţumirii revizuenţilor faţă de soluţia pronunţată şi nu pot fi valorizate pe calea prezentului demers judiciar, întrucât prin exercitarea revizuirii nu se deschide calea verificării legalităţii sau temeiniciei hotărârii atacate, dispoziţiile care reglementează condiţiile de admisibilitate şi motivele de exercitare ale acestei căi extraordinare de atac fiind de strictă interpretare şi aplicare.
Faţă de argumentele precedente, nu poate fi reţinută incidenţa art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în mod corect instanţa de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) şi (6) din C. proc. civ., a respins cererea de revizuire.
Pe de altă parte, se observă că prin unele din criticile formulate, recurenţii tind spre o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.
Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul dedus judecăţii de revizuenţi, ca nefondat.
Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi faptul că intimata C. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte va obliga recurenţii, care sunt parte căzută în pretenţii potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului şi care au fost dovedite prin chitanţa seria x nr. x din 11 februarie 2024 .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 2033 din 8 noiembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023.
Obligă recurenţii A. şi B. la plata către intimata C. a sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.