Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/J/2022, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtelor A. şi B., judecători în cadrul Curţii de Apel X, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

În motivarea acţiunii s-a arătat că doamnele judecător A. şi B., învestite fiind cu soluţionarea unei cauze în apel, după ce au reţinut cauza în pronunţare, au dispus, din oficiu, urmare a cererii de preschimbare a termenului de pronunţare a hotărârii formulată de părţile civile, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul din respectiva cauză.

 

II. Încheierea pronunţată de Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Încheierea din 8 decembrie 2022 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022, s-a respins, cu majoritate, excepţia nulităţii absolute invocate de pârâtele judecător cu privire la legalitatea actului de sesizare şi repartizarea aleatorie a lucrării de inspecţie nr. x. Totodată, cu unanimitate, Secţia a apreciat că aspectele privind excepţia nulităţii absolute pentru încălcarea dreptului la apărare şi pentru depăşirea competenţei Inspecţiei Judiciare se circumscriu unor apărări de fond.

III. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Hotărârea nr. 27J din 15 decembrie 2022, cu majoritate, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară a fost admisă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B. ‒ judecători în cadrul Curţii de Apel X pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

În baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată a fost aplicată doamnei A. ‒ judecător în cadrul Curţii de Apel X sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

În baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată a fost aplicată doamnei B. ‒ judecător în cadrul Curţii de Apel X sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc existenţa vinovăţiei, sub forma relei credinţe, în săvârşirea faptei, deoarece pârâtele judecător A. şi B. au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când au ales să încalce dispoziţiile legale care reglementează obiectul şi limitele judecăţii în faza apelului în materie penală, urmărind, cu ştiinţă, să manipuleze legea într-un scop contrar celui avut în vedere de legiuitor.

Astfel, fapta doamnelor judecător A. şi B. care au dispus arestarea preventivă a inculpatului C., în afara unui cadru prescris de lege, pe parcursul deliberării asupra fondului cauzei în apel şi atribuind caracter de indiciu exclusiv sesizării persoanei vătămate, a cărei solicitare viza doar urgentarea pronunţării unei hotărâri definitive, pronunţare care fusese amânată pe o durată de 3 luni de la data închiderii dezbaterilor a constituit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99¹ alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin urmare, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut în sarcina pârâtelor judecători săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

         A fost exprimată şi o opinie minoritară prin care s-a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că se impunea respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva doamnelor judecător A. şi B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, ca neîntemeiată.

IV. Recursul şi motivele de casare

Împotriva încheierii şi a hotărârii arătate anterior dar, în cazul hotărârii, numai cu privire la dispoziţia de admitere a acţiunii disciplinare şi de sancţionare cu excluderea din magistratură, pârâtele judecător A. şi B. au formulat recurs, invocând incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii premergătoare şi casarea în parte a Hotărârii nr. 27J din 15.12.2022 a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, din dosarul nr. x/J/2022, şi, rejudecând pe fond, respingerea acţiunii disciplinare, inclusiv pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Astfel, în cuprinsul criticilor de recurs, recurentele-pârâte au dezvoltat motive de casare care privesc nelegalitatea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară şi lipsa de temeinicie a acţiunii.

1. Prima critică vizează neredactarea şi nesemnarea hotărârii deoarece hotărârea trebuia redactată, semnată şi comunicată în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare. Mai arată că hotărârea nu a fost comunicată conform exigenţelor legale, respectiv de îndată şi nici ca urmare a solicitărilor repetate ale pârâtelor judecător. Pentru că există un dubiu rezonabil cu privire la redactarea şi semnarea hotărârii pronunţate de Secţia pentru judecători în materie disciplinară peste termenul prevăzut de lege şi în afara perioadei de valabilitate a mandatelor de judecători în cadrul secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, deci cu privire la aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 426 C. proc. civ., prevăzute sub sancţiunea nulităţii, acesta trebuie interpretat în favoarea pârâtelor.

         2. Referitor la nelegala compunere a instanţei disciplinare, recurentele-pârâte susţin că hotărârea atacată a fost adoptată de o instanţă care nu a fost compusă în mod legal iar orice hotărâre adoptată de instanţa disciplinară, fără a fi compusă conform legii, atrage nulitatea, necondiţionată de producere unei vătămări, potrivit dispoziţiilor art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

      Prin adoptarea hotărârii de către CSM şi prin refuzul de organizare a alegerilor pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani, pentru ocuparea locului de judecător, devenit vacant din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a deturnat scopul legii, în sensul că a determinat, în mod implicit, transformarea perioadei de interimat, care s-a caracterizat prin provizorat, într-o stare de definitivat.

Or, legiuitorul nu a avut în vedere o asemenea ipoteză, ci a urmărit ca, în situaţia existenţei unei potenţiale persoane care să preia interimatul, să fie asigurată, în mod temporar, funcţionalitatea instituţiei, ca şi cum ar lucra în condiţii de normalitate, până la ocuparea locului devenit vacant pentru restul de mandat. Calitatea de membru interimar a fost conferită unui judecător numai cu condiţia organizării de noi alegeri pentru postul vacant şi până la alegerea unui nou membru.

Refuzul de a organiza noi alegeri a conferit caracterului de membru definitiv judecătorului care a fost numit membru în condiţiile art. 57 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind CSM, ceea este a reprezentat încălcarea flagrantă a legii. De altfel, prin Decizia nr. 59 din 16.11.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 21.111.2022, la care fondul compus din 5 membri a făcut referire, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii nr. x/2022 a Senatului României, privind validarea judecătorului D. în funcţia de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, până la organizarea alegerilor. Prin urmare, decizia invocată a privit, în mod clar, calitatea de membru interimar şi nu de membru ales a judecătorului D. Totodată, majoritatea de 5 membri a instanţei disciplinare, în condiţiile în care ceilalţi 3 membri s-au abţinut, nu poate invoca refuzul Plenului de a organiza noi alegeri, întrucât, pe de o parte, instituţia nu-şi poate invoca propria turpitudine, iar, pe de altă parte, refuzul nu-l validează pe membrul interimar şi nu-i poate atribui calitatea de membru ales.

Un alt argument privind legala constituire şi funcţionare a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară se referă la întrunirea majorităţii membrilor. Pârâtele arată că majoritatea fost asigurată prin participarea judecătorului D., în calitatea sa de membru interimar şi, cu atât mai mult, de preşedinte, astfel că, rămân doar 4 membri, care nu pot constitui majoritatea, în raport cu numărul de 9 membri.

Prin urmare, prin cererea de recurs se apreciază că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu putea fi ales decât dintre membrii aleşi prin vot. Or, judecătorul D. doar a asigurat interimatul, în urma pensionării unui membru ales, până la finalizarea mandatului colectiv de 6 ani. Membrul interimar ocupa locul liber până la organizarea de noi alegeri, astfel că nu avea calitatea de membru ales, în sensul legii, iar raţiunea interimatului a constat în asigurarea, atât în secţie, cât şi în plen, a unui număr impar de membri.

 3. O altă critică din recurs se referă la faptul că instanţa disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispoziţiile procedurale privitoare la incompatibilitate, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

 Recurentele-pârâte arată că instanţa disciplinară exercită, în mod efectiv, atribuţii de judecată, în baza normelor procedurale speciale, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu normele legii speciale. Or, incompatibilitatea constituie un incident procedural, invocat şi soluţionat pe calea abţinerii ori recuzării.

Astfel, învederează dubla măsură a majorităţii instanţei disciplinare, care a admis declaraţia de abţinere, formulată de membrul CSM E., însă a considerat că cererea de recuzare, formulată de pârâtă nu este admisibilă. Mai mult, după respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, formulată de pârâtă, a admis declaraţiile de abţinere, formulate de către ceilalţi trei membri ai instanţei disciplinare. Ori, obligaţia judecătorului de a se abţine corespunde, în mod corelativ, dreptului părţii de a-l recuza. Această dublă măsură folosită de majoritatea instanţei disciplinare şi interpretarea diferită a dispoziţiilor legale, raportat la criteriul autorului cererii privind existenţa unui incident procedural, a constituit, în opinia recurentelor-pârâte o greşită aplicare a normelor procedurale şi, totodată, un indiciu rezonabil cu privire la imparţialitatea majorităţii. Considerarea, ca inadmisibilă, a recuzării, şi, prin urmare, păstrarea membrilor incompatibili, doar în scopul şi cu argumentul conservării majorităţii, a constituit o atingere gravă adusă dreptului pârâtelor la un proces echitabil.

4. Se critică prin recurs şi soluţia de respingere de către instanţa disciplinară, în unanimitate, a solicitării de aplicare a normelor de drept material şi a procedurii prevăzute pentru avertizorul public, măsură ce ar fi avut ca efect înlăturarea faptelor disciplinare imputate, expunând argumentele pentru care se apreciază, în considerarea conținutului acestor fapte, că beneficiază de măsurile de protecţie acordate avertizorului public.

Se apreciază ca fiind insuficientă motivarea potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică instanţelor judecătoreşti, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăseşte printre instituțiile enumerate, expres şi limitativ, în cuprinsul dispoziţiile art. 2 alin. (1) din actul normativ respectiv.

5. Prin cererea de recurs se critică legalitatea actului de sesizare şi este invocată nelegalitatea repartizării aleatorii a lucrării de inspecţie judiciară.

Referitor la actul de sesizare a Inspecţiei Judiciare, se susţine că procedura disciplinară a fost declanşată în urma a două cereri din data de 15.08.2022, formulate de F., mama condamnatului C., cu scopul de a se ţine seama de un înscris cu caracter medical. Pentru că instanţa disciplinară a atribuit calitatea de autor al sesizării privind cercetarea disciplinară petentului C., recurentele susţin că în speţă nu există un act de sesizare legală a Inspecţiei Judiciare deoarece unul dintre aceste acte nu era semnat de petent iar cel de-al doilea era semnat doar de mama petentului dar care nu avea mandat de reprezentare a fiului.

În ceea ce priveşte repartizarea aleatorie, recurentele au solicitat să se constate nulitatea absolută a acţiunii disciplinare, deoarece lucrarea nu a fost repartizată aleatoriu, motivat de faptul că inspectorii judiciari au fost blocaţi de la repartizare în mod nejustificat. De asemenea, se susţine că a fost modificat gradul de complexitate a lucrării de inspecţie fără să existe un motiv întemeiat iar în privinţa celui de-al doilea inspector judiciar desemnat în cauză a fost încălcat de asemenea principul repartizării aleatorii.

6. O altă critică din cererea de recurs este aceea că recurentelor le-a fost încălcat dreptul la apărare prin acordarea de termene foarte scurte în cadrul cercetării prealabile, fără a exista timpul necesar pentru pregătirea apărării şi fără a avea în vedere activitatea profesională desfăşurată de pârâte în intervalul în care a fost realizată citarea.

Cu privire la fondul cauzei, recurentele-pârâte solicită casarea în parte a hotărârii pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Se susține că prin actele de cercetare disciplinară s-a exercitat un control judiciar în privința soluției pronunţate prin încheierea din 7.07.2022, hotărâre definitivă intrată în autoritate de lucru judecat, contrar prevederilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 care prevăd că prin cercetarea disciplinară nu se pot pune în discuţie soluţiile pronunţate, supuse doar căilor legale de atac și a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţia României care consacră principiul independenţei judecătorului.

Se face trimitere la Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei şi sunt expuse mai multe considerente de ordin teoretic ce susțin concluzia potrivit căreia cercetarea disciplinară nu poate antama fondul hotărârii judecătorești definitive și că în sfera răspunderii disciplinare intră doar elementele de abuz şi de nelegalitate care au un caracter flagrant şi evident, dincolo de probatoriu, nu şi aspectele de netemeinicie, care presupun evaluarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea, prin interpretare, a unui text de lege, chestiuni supuse exclusiv controlului judiciar.

Se critică ca fiind greşită constatarea instanței disciplinare potrivit căreia au dispus, în mod nelegal, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul C., susţinând că este neconformă cu realitatea faptelor reţinute și conținutul normelor de procedură la care se face trimitere.

Anume, se arată că, nefiind pronunţată soluţia şi redactată decizia instanţei de apel, operaţiuni care potrivit art. 505 alin. (1) şi art. 406 alin. (1) C. proc. pen. au loc concomitent, luarea măsurii arestului preventiv a fost dispusă în interiorul termenului procedural prevăzut de art. 391 alin. (3) C. proc. pen., în plin cadru procesual al judecării apelului şi, nicidecum, în afara acestuia.

 Se arată, totodată, că o astfel de competenţă este recunoscută instanţei de judecată inclusiv în faza judecăţii din apel de prevederile art. 238 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. şi, totodată, de cele ale art. 362 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 420 alin. (11) C. proc. pen.

Se învederează că instanţa de apel nu a recalificat cererea de urgentare a pronunţării şi a redactării hotărârii judecătoreşti formulate de partea vătămată, ci s-a sesizat din oficiu, fapt permis de normele de drept menţionate înainte de pronunţare şi de art. 399 alin. (1) şi alin. (10) din cod, chiar după pronunţarea hotărârii, text de lege reţinut de instanţa disciplinară, nerelevant, însă, analizei.

Recurentele susţin că au acţionat în mod rapid, ferm şi eficient prin măsurile procedurale puse la dispoziţie de Codul de procedură penală, care urmăresc eliminarea oricărui pericol faţă de valorile sociale ocrotite de legea penală, iar în proces, erau în pericol patrimoniul şi viaţa părţii civile, persoană care suferise deja un prejudiciu prin prima incendiere a locuinţei, în timpul nopții.

Se arată că nu au fost de rea-credinţă în evaluarea cererii părţii vătămate şi nu au ignorat solicitarea de preschimbare a termenului de pronunțare şi redactare a deciziei civile stabilit la 8.08.2022, ci, dimpotrivă, au dispus, deîndată, măsuri de natură să împiedice o nouă incendiere.

Cât priveşte împrejurarea că organele de organele de urmărire penală nu au constatat infracţiunea flagrantă şi nu au formulat propunere pentru luarea vreunei măsuri preventive, se susţine că nu este relevantă analizei şi probează necunoașterea procedurii penale, în special a instituţiilor privitoare la competenţa organelor judiciare, aşa că nu se pot apăra decât învederând că măsura preventivă a fost luată de către un organ competent, din oficiu, în cadrul procesual prevăzut de lege.

Recurentele învederează faptul că prin considerentele încheierii de arestare pronunţate au fost indicate şi au fost analizate, în mod clar şi distinct, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive.

Anume, s-a făcut referire la existenţa de probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea pentru era trimis în judecată, de distrugere, în varianta agravată şi în stare de recidivă după condamnare, prevăzută de art. 253 alin.(4) C. pen., aşa cum prevede art. 223 alin. (1) C. proc. pen., cerinţă care nu este prevăzută în privinţa faptei prevăzute la lit. d) a normei de drept, care face trimitere la suspiciunea rezonabilă de pregătire a comiterii unei noi infracţiuni, care poate să rezulte, în mod suficient, din date, informaţii şi nu, neapărat, din probe, astfel cum prevede şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului indicată în actele disciplinare.

Se susţine că aprecierea privind existenţa suspiciunii rezonabile că inculpatul pregătește săvârşirea unei noi infracţiuni este dată în competenţa judecătorilor cauzei, nu a inspectorilor judiciari.

Se arată şi că art. 238 alin. (1) coroborat cu art. 225 alin. (7) C. proc. pen. impune pentru luarea măsurii arestării preventive ca fiind obligatorie doar audierea inculpatului, niciodată a persoanei vătămate, astfel că aprecierile contrare ale instanţei disciplinare nu se sprijină pe normele de procedură penală.

Recurentele susţin şi că măsura preventivă nu se dispune în şedinţă publică, deoarece redactarea art. 238 alin. (1) C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia arestarea preventivă în cursul judecăţii se dispune în acelaşi condiţii în care măsura a fost luată şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, norma făcând trimitere explicit la procedura luării măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală, astfel că devine incident art. 203 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia judecata se face în camera de consiliu, cu menţiunea că dezlegarea din decizia în interesul legii nr. 24/2006 nu este relevantă analizei, vizând menţiunile din dispozitivul hotărârii judecătoreşti, în general.

Se susţine, totodată, că tratamentul medical de care beneficia inculpatul nu a fost oprit ca urmare a arestării preventive, executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical continuând la locul de detenție potrivit art. 572 alin. (2) raportat la art. 571 alin. (5) C. proc. pen.

Se concluzionează că aspectele prin care instanţa disciplinară aduce în discuţie calificarea unor cereri, aprecierea asupra susţinerilor şi apărărilor părţilor, interpretarea probelor şi a normelor procedural penale reprezintă chestiuni de judecată şi că pronunţarea asupra acestora şi a chestiunilor de drept constituie rezultatul unui raţionament logico-juridic şi al unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale aplicabile şi, în consecinţă, fiind atribuția esențială a activităţii de judecată, nu pot face obiectul unui control administrativ al organelor disciplinare.

Recurentele susţin ca fiind greșită şi constatarea privind posibilitatea obţinerii de despăgubiri de către inculpat pentru privarea nelegală de libertate pe temeiul art. 539 C. proc. pen., întrucât ignoră decizia penală nr. 1091/A/5.09.2022 pronunţată în dosar.

Solicită a se dispune respingerea acţiunii disciplinare, întrucât exercitarea sa constituie un atentat la independenţa judecătorului, dat fiind că instanţa disciplinară nu are nicio competenţă în cenzurarea hotărârilor judecătoreşti, care sunt supuse doar controlul judiciar, cu observarea scopul urmărit prin înfiinţarea Consiliul Superior al Magistraturii, acela de a fi garantul independenţei justiţiei, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie.

V. Apărările părţilor

În cauză, Inspecţia Judiciară a depus la dosar întâmpinare, solicitând menţinerea hotărârii atacate şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurente.

Cu privire la critica referitoare la neredactarea şi semnarea hotărârii, intimata solicită respingerea acesteia, motivat de faptul că dispoziţiile Legii nr. 317/2004, republicată, nu prevăd un termen pentru comunicarea hotărârii pronunţate de CSM.

Cu privire la critica nelegalei compuneri a instanţei disciplinare, intimata învederează că aceasta este neîntemeiată având în vedere că instanţa disciplinară a fost legal constituită.

Arată că domnul judecător D. şi-a exercitat atribuţiile de membru în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în baza Hotărârii Plenului Senatului nr. x/2022 publicate în Monitorul Oficial nr. 50 din 17.01.2022, în calitate de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care şi-a produs în mod legal efectele atâta timp cât dispoziţiile legale aplicabile nu limitau drepturile pe care un membru interimar al CSM le are.

Cu privire la critica referitoare respingerea cererii de recuzare, ca inadmisibilă, intimata apreciază că acest motiv nu este justificat deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale care reglementează instituţia recuzării din codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte critica privind nerespectarea modului de repartizare aleatorie a lucrării, prin întâmpinare, se arată că repartizarea lucrării către inspectorii judiciari G. şi H. s-a realizat în mod aleatoriu cu respectarea dispoziţiilor regulamentare în vigoare la data repartizării, la dosar a fost ataşată fişa ECRIS din care reiese această împrejurare, inclusiv cererile formulate de inspectorii judiciari care au solicitat blocarea de la repartizare, cu indicarea motivelor pentru fiecare cerere în parte.

În combaterea criticii privind încălcarea dispoziţiilor procedurale şi materiale privind legalitatea actului de sesizare, se susţine că intimata a fost în mod legal sesizată, sesizarea respectând prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Prin întâmpinare se solicită respingerea şi a motivului de recurs referitor la dreptul la apărare, arătându-se că cercetarea disciplinară a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legii speciale şi a normelor de efectuare a lucrărilor de inspecţie. Precizează că pe parcursul cercetării disciplinare au fost respectate garanţiile procedurale şi procesuale prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata arată că în mod corect a reţinut instanţa disciplinară situaţia de fapt, existenţa elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina recurentelor iar sancţiunea aplicată este legală şi proporţională cu gravitatea abaterii disciplinare comise.

La 24.04.2023 pârâtele au depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susţinerile din cererea de recurs.

La 25.09.2023, pârâtele au depus la dosar cerere prin care au invocat excepţia de neconvenţionalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care au fost aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară. 

Precizează că prin excepţia de neconvenţionalitate a invocat prevalenţa unor texte din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru înlăturarea aplicării, în totalitate, a ordinului arătat anterior din legislaţia românească, considerat a intra în conflict cu norma din Convenţie. 

Arată că efectuarea cercetării disciplinare şi exercitarea acţiunilor disciplinare conexate au fost efectuate cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, prin neconvenţionalitatea Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, după cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din data de 11.05.2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza nr. C-817/21.

Ca atare, solicită admiterea excepţiei de neconvenţionalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, prin care sunt aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, admiterea recursurilor şi, rejudecând pe fond, constatarea nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, ca urmare a nulităţii absolute a cercetării disciplinare.

La 28.09.2023, pârâtele au depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale României care este soluţionată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin încheiere separată pronunţată în dosarul asociat nr. x/1/2023/a1.

VI. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători.

Examinând încheierea din 8.12.2022 şi hotărârea nr. 27J/15.12.2022 din perspectiva criticilor formulate de recurente, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, inclusiv la concluziile expuse în cererea intitulată excepţie de neconvenționalitate a Ordinului nr. 51/14.06.2021 al Inspectorului-şef al Inspecției Judiciare, ce nu permit calificarea ca motiv de ordine publică, respectiv, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele solicită a se constata nulitatea hotărârii recurate motivat de faptul că a fost pronunţată de instanţa disciplinară prin includerea în alcătuirea sa a judecătorului desemnat de instanţa supremă să asigure interimatul în locul judecătorului pensionat mai înainte de expirarea mandatului de 6 ani de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Se susţine că interimatul, potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, permite exercitarea atribuţiilor de membru al consiliului de către judecătorul astfel desemnat sub condiția organizării de noi alegeri pentru postul devenit vacant, condiţie ce nu a fost îndeplinită, consiliul refuzând organizarea de alegeri mai înainte de expirarea mandatului colectiv al membrilor consiliului, ceea ce, în opinia părţii, atrage nulitatea actelor întocmite de consiliu în plen şi în secţii în compunerea cu judecătorul interimar devenit, astfel, prin neorganizarea alegerilor, titular al mandatului.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 317/2004, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, care îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale şi 2 judecători de la judecătorii, iar lucrările secţiei se desfăşoară în prezenţa majorității membrilor acestora, potrivit art. 27 alin. (2) din lege.

Art. 24 alin. (2) din lege prevede că pentru funcțiile de conducere pot candida un judecător şi un procuror desemnaţi de Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din rândul membrilor săi, în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii secţiilor, cu votul majorității membrilor prezenți.

Hotărârea recurată a fost pronunţată de instanţa disciplinară cu respectarea cerinței relative la cvorum în alcătuirea prevăzută de norma de drept arătată, având în compunere din partea instanţei supreme un membru interimar, calitate dobândită pe temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în considerarea faptului că a obţinut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfăşurate la nivelul instanţei supreme şi validată prin hotărârea nr. x/2022 a Senatului României.

Verificând conţinutul normelor juridice prevăzute de Legea nr. 317/2004 se constată că acestea nu prevăd vreo restrângere a atribuţiilor conferite persoanei ce exercită interimatul, aşa că aceasta exercită funcţia în aceleaşi condiţii ca şi titularul, putând participa la şedinţele consiliului/secţiei şi exprima un vot valabil în ședințe, respectiv, putând fi desemnat în funcţia de preşedinte al consiliului, caz în care prezidează şedinţele organizate în plen sau în secţii.

Prin urmare, raţionamentul exhibat de recurente în susţinerea excepţiei nulităţii hotărârii în considerarea participării la şedinţă cu drept de vot şi prezidării acesteia, urmare a alegerii în calitate de preşedinte al consiliului, a judecătorului care asigura interimatul nu se fundamentează pe normele de drept prevăzute de Legea nr. 317/2004, norme ce nu disting între membrii titulari şi membrii supleanți.

Art. 57 alin. (1) din lege prevede că în cazul încetării calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege.

Norma consacră caracterul provizoriu al mandatului exercitat de judecătorul desemnat să asigure interimatul, însă, neorganizarea alegerilor în perioada de timp scursă între momentul desemnării ca membru interimar şi momentul expirării mandatului colectiv al consiliului nu impune concluzia că membrul interimar ar fi devenit, astfel, membru titular al consiliului.

Legiuitorul nu a legat de obligaţia ce incumbă consiliului de a organiza noi alegeri producerea de consecinţe juridice în privinţa actelor întocmite de acest organism, în plen sau în secţii, în compunerea cu membrul/membri interimar(i), aşa că, în absenţa unei reglementări sub acest aspect, actele astfel întocmite de consiliu sunt pe deplin valabile.

Or, art. 176 pct. 4 C. proc. civ. care reglementează nulitatea absolută necondiționată a actelor de procedură la care recurentele fac trimitere impun ca nulitatea să se sprijine pe încălcarea unei norme juridice referitoare la compunerea sau constituirea instanţei, cerinţă care nu este probată în cauză.

Totodată, existenţa pe rolul instanţelor de drept administrativ a unui litigiu având ca obiect constatarea încetării calităţii de membru interimar a judecătorului desemnat de instanţa supremă nu este relevantă analizei din cauza pendinte care este limitată la a verifica aspectele vizând compunerea instanţei disciplinare la momentul pronunţării hotărârii recurate, aşa că nu interesează eventuala constatare a încetării calităţii de membru interimar a acestuia intervenită ulterior pronunţării hotărârii recurate.

- recurentele solicită constatarea nulităţii hotărârii recurate şi sub motiv că aceasta ar fi fost motivată/semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004 şi a datei calendaristice de 6.01.2023 la care a expirat mandatul colectiv atribuit membrilor consiliului, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susţinerea criticii se prevalează de împrejurarea că hotărârea recurată nr. 27/J/15.12.2022 le-a fost comunicată la data de 19.01.2023, apreciind că acest fapt este de natură să susţină bănuiala motivării şi semnării hotărârii în afara termenului legal şi după încetarea mandatului membrilor consiliului.

Şi această critică este nefondată.

Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede că hotărârile secțiilor consiliului prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecției Judiciare, comunicarea fiind asigurată de secretariatul general al acestui organism.

Stabilirea unui termen legal pentru redactarea acestui tip de hotărâri s-a impus din rațiuni de previzibilitate a duratei procedurii disciplinare, legiuitorul urmărind ca finalizarea procedurii să se realizeze într-un termen adecvat în respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale recunoscute părţilor și în considerarea efectelor negative pe care tergiversarea le poate genera în privința încrederii publicului în independența sistemului judiciar.

Depăşirea termenului de redactare a hotărârii ca act procedural (document scris şi semnat) nu este sancționată cu nulitatea hotărârii privită ca act procesual (dispoziţie/soluţie consemnată în minută/dispozitiv) şi nici cu decăderea.

Prin urmare, împlinirea termenului de redactare nu pune în discuţie vreo nulitate procedurală, nu decade partea/părțile litigante din dreptul de o obține hotărârea motivată şi semnată şi nu scutește pe membrii instanţei disciplinare care au pronunţat soluţia de această sarcină, indiferente fiind motivele întârzierii, putând atrage, în condiţiile legii, răspunderea persoanei/persoanelor vinovate de depășirea nejustificată a termenului.

Aşa fiind, susţinerile prin care recurentele pretind a se constata nulitatea hotărârii recurate, astfel argumentată, că motivarea a fost redactată şi semnată cu depăşirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi a datei de expirare a mandatului membrilor consiliului, este nefundamentată şi va fi respinsă, în consecinţă.

De altminteri, formulând această critică, recurentele nu probează faptul încălcării termenelor, ci, nepermis procedural, speculează cu privire la momentul redactării/semnării hotărârii, prevalându-se de o prezumție ce ar trebui trasă din faptul comunicării la 19.01.2023, în contra conținutului hotărârii depuse la dosar care este redactată şi conţine atât opinia majoritară, cât şi opinia minoritară şi poartă semnăturile membrilor instanţei disciplinare care au pronunţat soluţiile, fapt ce prezumă contrariul.

Or, faptul invocat, comunicarea hotărârii la data de 19.01.2023 nu are nici greutatea şi nici puterea de a naște probabilitatea faptului pretins a fi dovedit potrivit art. 327 C. proc. civ., anume că redactarea şi semnarea acesteia s-a realizat cu nerespectarea termenelor invocate.

- subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta A. critică soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare pe care a formulat-o în procedura disciplinară, învederând dubla măsură în judecata cazurilor de incompatibilitate a majorității instanţei disciplinare care, deşi a apreciat ca fiind admisibile declarațiile de abținere, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare, sub motiv că este incompatibilă cu procedura jurisdicțională desfăşurată în faţa sa.

Critica este nefondată în considerarea celor ce succed.

În principiu, activităţile jurisdicţionale, cărora se subsumează şi activităţile instanţei disciplinare reglementate de Legea nr. 317/2004, pot fi desfăşurate doar de organisme independente ai căror membri îndeplinesc cerinţa privitoare la imparţialitate, cerinţă de natură să garanteze desfăşurarea unei justiții echitabile care protejează atât interesele publice, cât şi cele private ale persoanelor implicate în toate cauzele supuse judecăţii.

Abținerea şi recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparțiale şi echitabile în toate cazurile, ambele conducând către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei (în acest sens, decizia în interesul legii nr. 14/28.01.2021 a ICCJ, paragr.90).

Totodată, art. 46 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare.

Rezultă, astfel, că în materie de garanţii procesuale/procedurale, Legea nr. 317/2004 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, aşa că respingerea, ca inadmisibilă, a unei cereri de recuzare poate fi dispusă doar în cazurile prevăzute de art. 47 din cod, care nu se identifică în cauza pendinte.

Prin urmare, argumentele reţinute de instanţa disciplinară potrivit cărora dacă s-ar aprecia că instituția recuzării este aplicabilă şi în procedura disciplinară s-ar ajunge la situaţia în care părţile, printr-un demers aparent legal, să obţină îndepărtarea din complet a unora dintre membrii Secţiei pentru judecători în materie disciplinară, respectiv că prin jocul majorităților s-ar stabili, practic, o altă compunere a Secţiei în materie disciplinară, prin raportare la cvorumul minim prevăzut de lege şi cu excluderea acelor judecători care, în opinia subiectivă a părţilor, nu ar avea o atitudine favorabilă acestora, nu pot fundamenta inadmisibilitatea.

Cererile de abținere ori de recuzare, indiferente fiind numărul și contextul formulării, sunt şi rămân în competenţa instanţelor judecătoreşti şi organismelor cu activitate jurisdicțională, iar împrejurarea că instanţa disciplinară din materia răspunderii magistraţilor este un organism colectiv unic nu impune altă concluzie, în considerarea faptului că şi soluțiile pronunțate în privinţa incidentelor procedurale, inclusiv din perspectiva modalităților procedurale identificate pentru asigurarea cvorumului minim necesar desfășurării ședințelor și adoptării hotărârilor, sunt supuse controlului judiciar extins recunoscut instanței supreme.

Prin urmare, având în vedere şi revirimentul ivit în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (a se vedea deciziile civile nr. 255/23.11.2022, nr. 98/24.04.2023) se va constata că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare formulate de judecătoarea A., astfel argumentată, nu poate fi primită.

În considerarea caracterului devolutiv al căii de atac deduse judecăţii statuat prin decizia instanţei de contencios constituţional nr. 381/2018, examinând pe fond cererea de recuzare, instanţa supremă constată că este nefondată, în considerarea motivelor ce succed şi care se substituie, în tot, acelora care reţinute de instanţa disciplinară.

Incompatibilitatea, indiferente fiind cazurile invocate, nu operează ope legis, ci numai ope judicis, instanţa de judecată, după caz, instanţa disciplinară,  având a statua în raport cu situaţiile de fapt dovedite şi cu privire la care se susţine că ar fi de natură să justifice îndoiala în legătură cu imparţialitatea persoanei recuzate.

Or, faptul învederat prin cererea de recuzare, publicarea în presă a unor articole critice la adresa activităţilor desfășurate în calitate de judecător într-un dosar intens mediatizat, de către persoana recuzată, anterior desemnării ca membru al consiliului, articole în care s-au relevat şi statuări contrare pe care le-a expus într-o hotărâre judecătorească pronunţată la nivelul anului 2016, nu probează, în absenţa altor elemente factuale privitoare la conduita persoanei recuzate, existenţa în prezent a unor relații de dușmănie şi nu este de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea acesteia cât priveşte activitatea pe care o desfăşoară ca membru al instanţei disciplinare.

Prin urmare, acest fapt nu poate fundamenta incidenţa cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 9 şi 13 C. proc. civ.

Aşa fiind, cererea de recuzare dedusă judecăţii în cauza pendinte este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă.

- recurenta A. critică hotărârea recurată ca fiind nelegală şi în privinţa soluţiei prin care a fost respinsă solicitarea de acordare a protecției prevăzute pentru avertizorul public şi, pe cale de consecinţă, solicitarea de înlăturare a faptelor imputate pe temei disciplinar îndreptate împotriva sa în considerarea faptului că a sesizat fapte de natură penală comise de către procurori, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ale acestora.

Se susţine că Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituțiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii a restrâns, nepermis, domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2019/1937 din data de 23.10.2019 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind protecţia persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, respectiv, că netranspunerea directivei menţionate în ordinea juridică internă până la 17.12.2021, conform art. 26, şi transpunerea cu întârziere prin Legea nr. 361/2022 nu justifică respingerea solicitării, invocând în acest sens jurisprudența Curții de Justiţie a Uniunii Europene.

Critica este nefondată în considerarea celor ce succed şi care se substituie considerentelor reţinute de instanţa disciplinară.

Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1218 din 19.12.2022, adică ulterior pronunţării hotărârii recurate în cauza pendinte.

Prin acest act normativ a fost abrogată Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autoritățile publice, instituțiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie 2004, ale cărei prevederi, în interpretarea dată art. 2 alin. (1) şi art. 3 lit. b) din această lege, în practica Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că nu este aplicabilă instanţelor judecătoreşti.

Rațiunea adoptării acestor acte normative a fost de a se crea cadrul legal în materia protecției persoanelor care raportează încălcări ale legilor naţionale sau ale dreptului Uniunii de care au luat cunoştinţă în desfăşurarea activităţilor în cadrul unei organizații publice sau private.

Aceste acte normative reglementează, printre altele, procedura de primire, de examinare şi soluţionare a raportărilor, drepturile şi obligaţiile persoanelor care efectuează raportări sau divulgă public informaţii privind încălcări ale legii, măsurile de protecţie a acestora, obligaţiile autorităților, instituţiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum şi persoanelor juridice de drept privat, drepturile persoanelor vizate, atribuţiile autorităților competente şi procedura de contestare în justiție a măsurilor luate ca represalii, fiind exceptate raportările care beneficiază de reglementări speciale prin alte acte normative.

Prevederile legale conţinute de actele normative menţionate nu sunt aplicabile cauzei pendinte, în considerarea celor ce succed.

Activitatea de judecată se supune unor reguli obiective prescrise prin legi şi regulamente, astfel că în desfăşurarea acestei activităţi judecătorul nu acţionează în nume propriu, ci în numele legii şi pe baza puterii suverane de a judeca ce i-a fost conferită în scopul înfăptuirii justiţiei şi tot astfel, în numele şi în conformitate cu legea, întocmeşte actele procesuale sau procedurale specifice diverselor proceduri judiciare.

Spre deosebire, „raportările” prevăzute de actele normative menţionate sunt înștiințări pe care titularii şi le asumă în nume propriu în scopul demascării şi prevenirii de încălcări ale legii și garantării, astfel, a bunăstării societății.

Rezultă că pot beneficia de protecție în temeiul directivei şi a legii prin care a fost implementată în dreptul intern persoanele care îşi asumă în nume propriu formularea de raportări pe canalele şi în condiţiile prevăzute de actele normative, inclusiv personalul instanţelor de judecată, nu însă prin intermediul actelor de procedură a căror întocmire este şi rămâne guvernată de regulile prevăzute în codurile de procedură.

Ca atare, actele de procedură, inclusiv cele întocmite de procurori ori de către instanţă pe baza relațiilor oferite de aceştia, nu pot fi asimilate cu temei unor raportări şi nici calitatea de judecător aceleia de avertizor în interes public, aşa că, în considerarea celor ce preced şi care fac inutilă examinarea altor argumente, se va constata că în mod corect instanţa disciplinară a respins solicitarea de acordare unor măsuri de protecţie pe temeiul examinat.

- subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentele pretind că în mod greşit a fost respinsă excepţia nulităţii acţiunii disciplinare întemeiată pe nelegalitatea actului de sesizare şi încălcarea principiului repartizării aleatorie a acestuia.

Se susţine că Inspecţia judiciară s-a sesizat şi a declanșat procedura  disciplinară în urma a două înscrisuri, unul intitulat petiţie şi altul petiţie familiară, ambele datate 15.08.2022 şi care au formulate de numita F., mama condamnatului C., prin care se solicita a se ţine seama în privinţa condamnatului de un înscris cu caracter medical, astfel că nu puteau fi calificate ca sesizare disciplinară, în accepţiunea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi atribuită acestuia în calitate de autor.

Se susţine, totodată, că nu a fost stabilită autenticitatea acestor înscrisuri, că instanţa disciplinară nu arată explicit care dintre acestea a fost calificat sesizare şi că nu s-a verificat dacă semnătura aparţine condamnatului, astfel că, având în vedere şi faptul că prin intermediul petiţiilor nu se formulau reclamații la adresa judecătorilor cauzei, cercetarea disciplinară este lovită de nulitate absolută pentru lipsa sesizării.

Critica este nefondată.

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede că sesizarea poate fi clasată dacă nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt.

Prin urmare, când conţine semnătura şi se pot decela celelalte elemente, sesizarea învestește Inspecţia Judiciară care are a efectua verificările prealabile în privinţa situaţiei de fapt expuse pentru a constata dacă se identifică sau nu indiciile săvârşirii unor abateri disciplinare.

De altminteri, prin natura şi conţinutul ei specific, procedura verificărilor prealabile urmăreşte exact acest lucru, examinarea de către inspectorul judiciar a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat formularea sesizării, a datelor de identificare ale autorului, a calităţii în care a formulat-o, precum şi a semnăturii acestuia şi a indiciilor privitoare la săvârșirea unei abateri disciplinare.

În cauza pendinte, rezultă că inspecția s-a sesizat cu înscrisul denumit  „petiție”, având ca titular pe numitul C., care a fost înregistrată la 18.08.2022.

Petiția este redactată, într-adevăr, în termeni comuni, însă pune în evidenţă nemulțumirile autorului, anume că nu s-a ţinut cont de starea sa de sănătate, atașând un act medical şi că „restul problemelor ce mi se aduc ca vină conform citației emisă la data de 6/07/2022 scrisă sub număr de dosar x/x/2021” sunt „false”.

Petiția cuprinde două semnături, una în dreptul numitei F., şi alta în dreptul numitului C., fiecare semnătură în dreptul numelui şi prenumelui scrise citeț.

Verificările prealabile au confirmat că autorul sesizării este inculpat în dosarul indicat în citaţie, că acesta a fost convocat la data de 06.07.2022, ora 17:21, cu mandat de aducere la instanţă pentru data de 07.07.2022 când s-a pus în discuţie, din oficiu, şi s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv, potrivit aprecierii inculpatului pe baza unor acuzații „false”.

Împrejurarea că petiția nu cuprinde o menţiune precisă din care să rezulte că titularul înţelege să reclame judecătorii nu împiedică calificarea ca sesizare, neputând imputa persoanelor lipsa cunoștințelor în formularea unor astfel de acte, intenţia rezultând din faptul înregistrării la Inspecția Judiciară, aprecierea recurentelor potrivit cărora titularul dorea să valorifice prin intermediul petiției un înscris medical în apărare neputând fi primită cât timp o astfel de valorificare excedează competențelor acestei instituţii.

Totodată, cât timp nu s-a probat că semnătura nu aparţine titularului sesizării nu pot fi primite speculațiile potrivit cărora este semnată de altă persoană şi nu corespunde voinţei persoanei condamnate, în considerarea încarcerării sale în Penitenciarul X şi expedierii petiției de la o adresă din (...), respectiv, că dosarul în care inculpatul a fost arestat ar fi „intrat în atenţia Inspecției judiciare” prin intermediul inspectorului judiciar care verifica în acea perioadă redactarea în termen a hotărârilor de către recurente.

Având în vedere că organele disciplinare s-au învestit doar cu sesizarea formulată de C., în cauză nu se justifică analizarea susţinerilor prin care recurentele pretind încălcarea art. 4 alin. (3) din Ordinul nr. 51/2021, sub motiv că petiției nu i-a atașată dovada calităţii de reprezentant convenţional a numitei F.

Cât priveşte susţinerile privind încălcarea principiul repartizării aleatorie a sesizării se constată că recurentele le subsumează nemulțumirii privind omisiunea indicării precise a motivelor pentru care inspectori judiciari au fost excluși din operaţiunea de repartizare aleatorie în cele două sesiuni de repartizare şi aprecierea potrivit căreia nu se justifica modificarea/majorarea gradului de dificultate şi desemnarea unui al doilea inspector judiciar la data de 5.10.2022, în condiţiile în care cercetarea disciplinară începuse la data de 26.09.2022, prin rezoluţia dispusă de primul inspector.

Susţinerile nu pun în discuţie, prin conţinut, încălcarea principiului repartizării aleatorii, ci exprimă suspiciuni cu privire la blocarea în repartizare a anumitor inspectori, în considerarea neevidențierii motivelor care au determinat acest fapt, motive ce au fost comunicate la dosarul cauzei de Inspecția judiciară.

Cum, nici după consultarea documentelor, recurentele nu subsumează criticii argumente care să pună în discuţie afectarea criteriului alea în cele două sesiuni de repartizare, susţinerile privind încălcarea principiului repartizării aleatorii şi aprecierile neargumentate privind modalitatea de repartizare şi gradul de complexitate al lucrării vor fi respinse ca fiind nefundamentate.

 - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu alin. (2) C. proc. civ., recurentele arătă că instanţa disciplinară nu a răspuns criticii prin care a invocat încălcarea dreptului la apărare în etapa cercetării disciplinare, calificată la 8.12.2022 ca fiind o  apărare de fond şi, pe cale de consecinţă, nulitatea acţiunii disciplinare.

Se susţine că actele întocmite în lucrarea nr. x relevă începerea cercetării disciplinare prin rezoluţia nr. 1744/26.09.2022, că prima comunicare de documente le-a fost făcută la data de 12.10.2022 (miercuri), după finalizarea şedinţei de judecată în care au fost programate, pentru ca în ziua de 14.10.2022, să li se comunice că termenul pentru audiere a fost fixat în data de 17.10.2022 (luni) la sediul inspecției.

Arată că au solicitat termen pentru pregătirea audierii şi apărării în data de 14.10.2022 şi că inspectorii judiciari au stabilit o nouă dată pentru audiere în ziua de 18.10 2022 (marţi) orele 10:00 cu privire la care au fost informate tot în ziua de 18.10 2022, orele 9:09, aşa că au solicitat acordarea unui termen adecvat pentru apărare, sens în care le-au fost remise în aceeaşi zi, 18.10.2022, citații prin care am fost încunoștințate că noul termenul este stabilit la data de 21.10.2022 (vineri), începând cu ora 10:00.

Apreciind ca neîndestulător termenul din 21.10.2022, recurentele arată că au solicitat un nou termen pentru lipsă de apărare la care au primit răspuns în data de 24.10.2022 (luni), prin care li s-a adus la cunoştinţă stabilirea unui nou termen la data de 27.10.2022 (joi).

Cum în ziua de 26.10.2022 erau programate în şedinţă de judecată, recurentele arată că nu au putut onora invitația, acordând prioritate şedinţei menţionate, respectiv, studiului unui dosar amânat din şedinţa din 26.10.2022 în data de 27.10.2022, cu menţiunea că, ulterior, nu au mai fost convocate la audieri, ci li s-a comunicat rezoluţia de începere a cercetării disciplinare.

Critica nu poate fi primită, în considerarea motivelor ce succed.

Prezentarea cronologică a faptelor evidenţiază că recurentele au fost informate despre aspectele pentru care sunt cercetate disciplinar în data de 12.10.2022 şi că audierea a fost amânată, la cerere lor, cel mai târziu la data de 27.10.2022.

Rezultă că în perioada 12-26.10.2022 recurentele nu au fost programate în şedinţă de judecată aşa că, fără a nega complexitatea activităţilor pe care le desfăşoară mai înainte şi ulterior şedinţei de judecată, în intervalul de timp menţionat se poate identifica un număr de zile care permitea formularea de apărări în privinţa acuzaţiei aduse pe care, de altminteri, au apreciat-o în precedent ca nefiind de o complexitate ridicată, de natură să justifice desemnarea a doi inspectori judiciari pentru cercetări.

Aşa fiind, susţinerile prin care pretind încălcarea dreptului la apărare în etapa cercetărilor prealabile vor fi respinse.

Pentru a hotărî astfel se are în vedere şi faptul că ulterior finalizării şi comunicării de către inspectorii judiciari a acţiunii disciplinare, dezbaterile s-au desfășurat în faţa instanţei disciplinare, Secţia de judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, fază procedurală în care recurentele au beneficiat de garanțiile atașate dreptului la apărare, beneficiind de asistenţă juridică calificată şi de posibilitatea de a lua cunoştinţă de actele dosarului şi de a supune examinării instanței disciplinare concluziile privind nelegalitatea actelor întocmite în etapele anterioare ale procedurii, precum şi privind netemeinicia învinuirilor ce le-au fost aduse.

Sub acest aspect, al respectării dreptului la apărare de către instanţa disciplinară, de altminteri, recurentele nu au formulat nicio critică prin recursul dedus judecăţii.

Relevant analizei este şi faptul că recursul pendinte nu este o cale extraordinară de atac, ci o cale atac devolutivă, așa cum s-a statuat de instanţa de contencios constituţional în respectarea exigențelor dreptului la un proces echitabil în componenta privind asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă şi în respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag.1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale

Acest fapt permite instanţei supreme să poată soluționa cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalităţii, cât şi al temeiniciei acuzațiilor aduse persoanei cercetate disciplinar, cu respectarea garanţiilor atașate dreptului la apărare al părţilor litigante.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va constata că neaudierea de către inspectorii judiciari şi neacordarea unui termen îndelungat pentru apărare nu pune în discuţie nulitatea acţiunii disciplinare astfel argumentată.

- subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele pretind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept care prevăd condiţiile în care poate fi angajată răspunderea disciplinară a judecătorilor prevăzute de Legea nr. 317/2004 şi de Legea nr. 303/2004.

Se susţine că măsura arestării preventive a inculpatului luată prin încheierea din 7.07.2022 s-a dispus în considerarea infracţiunii pentru care era trimis în judecată în dosarul nr. x/x/2021 al Curții de Apel  X, Secția I penală, de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen., şi că s-a întemeiat pe prevederile de art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin.(2) C. proc. pen., prin coroborare cu art. 203 alin. (5) din cod, constatările reţinute prin actele disciplinare fiind neconforme cu faptele şi la normele de drept reţinute.

Se învederează că măsura a fost dispusă de instanţa de apel din oficiu, nu prin calificarea cererii de preschimbare a termenului de pronunţare a hotărârii formulate de partea vătămată, în urma cercetărilor efectuate pe baza cărora s-a constatat că există indicii că inculpatul pregătește săvârşirea altei infracţiuni, cercetări a căror celeritate nu se justifică a le fi imputată, date fiind circumstanţele de fapt particulare ale cauzei care relevau urgența.

Se prezintă, în detaliu, raţionamentul logico-judiciar care a fundamentat soluţia, cu menţiunea că efectuarea de către organele de urmărire penală de verificări în privinţa faptei referitor la care s-a reţinut că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul pregătește săvârşirea altei infracţiuni nu împiedica arestarea sa preventivă pentru infracţiunea pentru care era trimis în judecată în dosarul nr. x/x/2021, cu privire la care suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită de inculpat se baza pe probe.

Se susține şi că cercetarea disciplinară nu poate antama fondul hotărârii judecătorești definitive, deoarece în sfera răspunderii disciplinare pot intra doar elementele de abuz şi de nelegalitate care au un caracter flagrant, dincolo de probatoriu, nu şi de netemeinicie, care presupun evaluarea circumstanţelor de fapt şi aplicarea, prin interpretarea de către judecător a textelor de lege aplicabile, respectiv, că prin actele de cercetarea disciplinară s-a exercitat un control judiciar în privința soluției pronunţate prin încheierea din 7.07.2022 intrată în autoritate de lucru judecat, contrar prevederilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 317/2022 ce nu permit punerea în discuţie a soluțiilor pronunţate prin hotărâri judecătoreşti definitive, supuse controlului judiciar prin căilor legale de atac, și a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţia României care consacră principiul independenţei judecătorului.

Critica este fondată.

Norma de drept prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 sancționează ca abatere disciplinară, prin raportare la art. 99¹ alin.(l) din lege, exercitarea funcției cu rea-credinţă, adică încălcarea de către judecător cu știință  a normelor de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

În jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional s-a statuat că norma de drept menţionată nu reglementează instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti și nici nu sancționează judecătorul pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci îl sancţionează pentru o anumită conduită, constând în nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte (în acest sens decizia nr. 558/19 iunie 2007 și decizia nr. 2/11 ianuarie 2012).

Instanţa de contencios constituţional a mai statuat că verificarea existenţei unei abateri disciplinare presupune examinarea temeinică, pe lângă  circumstanţele de fapt în care a trebuit să lucreze magistratul, şi a noutății şi dificultății problematicilor juridice cu care acesta s-a confruntat, a situaţiei jurisprudenţei şi doctrinei pentru a se ajunge la concluzia existenţei faptei prevăzute de textul legal de referinţă.

Prin urmare, interpretarea normelor de drept este şi rămâne în puterea suverană a judecătorului cauzei care are a le aplica în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei deduse în concret judecăţii, nu în abstract, astfel că posibile interpretări diferite care ar putea fi date acestora în considerarea altor circumstanțe de fapt nu pot constitui temei pentru exercitarea acţiunii disciplinare, unificarea jurisprudenţei urmând a se realiza prin mecanismele instituite în acest scop prin codurile de procedură.

În speţă, acţiunea disciplinară subsumează abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza  I din Legea nr. 317/2004 o primă faptă ce constă în luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în dosarul nr. x/x/2021 de către recurente în afara cadrului prescris de lege, pe parcursul deliberării asupra fondului cauzei în apel şi prin atribuirea caracterului de indiciu exclusiv sesizării persoanei vătămate, care viza doar urgentarea pronunţării hotărârii definitive, pronunțare care fusese amânată pe o durată de 3 luni de la data închiderii dezbaterilor.

Sintagmei în afara cadrului prescris de lege instanța disciplinară îi subordonează conduita recurentelor care, învestite fiind cu judecata apelurilor, după închiderea dezbaterilor şi stabilirea unui termen pentru deliberare, pronunțare şi redactare a hotărârii, au reţinut, din oficiu, că se impune luarea măsurii arestării preventive în privinţa inculpatului, sens în care au dispus prin încheierea din 7.07.2022, în absenţa probelor, prin calificarea juridică greşită a cererii părţii vătămate şi mai înainte ca organele de urmărire penale sesizate de partea vătămată să facă o propunere privind luarea unei măsuri preventive.

Se concluzionează că modul de instrumentare a cauzei (...) conturează o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 203 alin. (6), 223 alin. (1), 352 alin. (1), 424 alin. (2) C. proc. pen. ce reglementează cadrul procesual şi condiţiile în care se poate dispune luarea măsurilor preventive în cursul judecăţii.

Recurentele s-au apărat invocând că şi-au întemeiat soluţia pronunţată pe prevederile de art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen. şi că măsura preventivă a fost dispusă cu respectarea cerinţelor prevăzute de această normă, în considerarea argumentelor expuse prin cererea de recurs.

Examinând lucrările, se constată că măsura arestării fost dispusă de către recurente în dosarul nr. x/x/2021 al Curții de Apel  X, Secția I penală având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria X şi inculpat împotriva sentinței penale nr. 953/29.12.2021 a Judecătoriei X.

Prin sentinţă inculpatul fusese condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, rezultată prin adăugarea pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere (prin incendierea imobilului învecinat la data de 26.04.2021) prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen. la pedeapsa de 2 ani de închisoare, care fusese aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 2930/10.10.2012 a Judecătoriei Y pentru săvârşirea la 7.11.2015 a infracțiunilor de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influența alcoolului și de părăsirea locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, pedeapsă cu privire la care s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere.

Instanța de fond a dispus prin sentinţă, printre alte măsuri, deducerea din pedeapsa rezultantă a duratei internării medicale provizorie a inculpatului, măsură de siguranță dispusă de către Judecătorul de drepturi și libertăți în data de 28.04.2021 şi a luat act de înlocuirea acesteia cu măsura de siguranță a obligării la tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol de către Judecătorul de cameră preliminară în data de 19.07.2021.

Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din data de 6.04.2022, iar pronunţarea hotărârii s-a făcut la data de 5.09.2024, prin decizia penală nr. 1091/A/5.09.2022 prin care s-au admis apelurile, s-a desființat, în parte, sentința penală și, rejudecând în fond, s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, rezultată prin adăugarea pedepsei de 4 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de distrugere în formă agravată şi în stare de recidivă prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (l) C. pen., raportat la art. 43 alin. (l) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. la pedeapsa de 2 ani de închisoare aplicată prin sentința penală nr 2930/10.10.2012 a Judecătoriei Y, urmare a revocării suspendării sub supraveghere.

Prin decizie, instanţa de apel a dispus, printre alte măsuri, deducerea  din pedeapsa rezultantă a duratei reținerii și măsurii de siguranță a internării medicale provizorii de la data de 27.04.2021 la data de 28.07.2021 și perioada arestului preventiv începând cu data de 7.07.2022 la zi.

Măsura arestării inculpatului s-a dezbătut în ședința publică din data  de 7.07.2022, cu prezența procurorului, în reprezentarea Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel X și a inculpatului, asistat de avocat numit din oficiu, care a fost audiat în legătură cu incidentul care s-ar fi petrecut în noaptea dintre 4/5.07.2022.

În cadrul dezbaterilor nu au fost invocate neregularități de ordin procedural privind modalitatea de învestire a instanței, procurorul punând concluzii de admitere a sesizării, sub motiv că există suspiciuni rezonabile din care rezultă că inculpatul a procedat la pregătirea unei noi incendieri, iar organele de poliţie nu au luat nicio măsură concretă şi nu au întocmit niciun act de constatare, avocatul inculpatului solicitând respingerea sesizării, sub motiv că reclamația părții vătămate este nedovedită, inculpatul arătând că a recunoscut prima dată, însă acum susţin că nu este vinovat.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 7.07.2022 instanța de apel, în compunere cu recurentele, a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 30 de zile de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă pe temeiul art. 238 alin.(2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 223 alin. (l) lit. d și alin. (2) C. proc. pen..

Din cele ce preced rezultă că la data de 7.07.2022 cauza penală era în cursul judecăţii, fază procesuală căreia i se subsumează etapa deliberării, pronunţării şi motivării hotărârii, inclusiv în interiorul termenului prevăzut de art. 391 C. proc. pen., dezînvestirea instanţei producându-se la momentul pronunţării hotărârii, 5.09.2022, aşa că vor fi înlăturare aserțiunile negative reţinute sub acest aspect prin hotărârea recurată.

Norma de drept pretins încălcată, art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. prevede următoarele: „Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune şi există una dintre următoarele situaţii (...): d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârşirea unei noi infracțiuni”.

Conţinutul  normei de drept evidenţiază clar instituțiile judiciare care pot dispune luarea măsurii arestării inculpatului, anume judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii.

Relevante din perspectiva competenţei instanţei de judecată în privinţa măsurilor preventive sunt şi dispoziţiile art. 362 alin. (1) C. proc. pen. care prevăd următoarele: În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive (s.n).

Prin urmare, când instanţa în faţa căreia se află cauza penală în cursul judecăţii dispune, din oficiu, luarea măsurii preventive, indiferente fiind temeiurile de drept, nu se poate susţine rațional încălcarea vreunei norme de procedură penală argumentat prin aceea că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de arestare formulată de organele de urmărite penală.

Sesizarea din oficiu se constituie într-o îndatorire pentru orice organism de a proceda conform legii atunci când ia cunoştinţă de aspecte care obligă la o anumită conduită, inclusiv pentru instanţele de judecată, iar observarea normelor de procedură penală nu relevă că organelor de urmărire penală le-ar fi  recunoscut un drept exclusiv de a propune luarea măsurii arestării, aşa că vor fi înlăturate considerentele hotărârii recurate ce concluzionează în sens contrar.

Se observă, totodată, că normele de procedură nu prevăd îndeplinirea vreunei formalităţi privind sesizarea din oficiu, aşa că modalitatea de informare este lăsată la aprecierea instanţei, motiv pentru care vor fi înlăturate ca fiind nefundamentate şi aserțiunile privind calificarea juridică greşită a cererii părţii vătămate de urgentare a pronunţării hotărârii ca sesizare a instanţei în vederea luării măsurii arestării, cerere din care instanţa de apel a extras informațiile pe care le-a considerat necesare din perspectiva sesizării formulate, din oficiu.

Alin. (2) al art. 223 prevede că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate în cuprinsul normei, printre care o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravității faptei, a modului şi a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, însă cât priveşte aplicarea sa nu s-au reţinut încălcări.

Rezultă din cele ce preced că normele juridice prevăzute la alin. (1) şi la alin. (2) ale art. 223 din cod sunt clare şi prevăd, prin ipoteză, circumstanţele cărora le conferă înţelesul de fapt legal ce permit instanţei de judecată luarea măsura arestării preventive a inculpatului, anume când cauza este în faţa sa, în cursul judecăţii pentru o infracţiune prevăzută la alin. (2) şi pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit-o, respectiv, când se ivește una dintre situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).

Rezultă, totodată, că măsura arestării preventive a inculpatului cercetat în stare de libertate pentru infracţiunea aflată în curs de judecată dispusă pe temeiul art. 223 C. proc. pen. sancţionează periculozitatea de care acesta dă dovadă prin persistența în comportamentul antisocial.

Observând lucrările dosarului nr. x/x/2021 se constată că inculpatul era trimis în judecată şi cercetat în stare de libertate sub aspectul săvârşirii infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen.,  constând în incendierea în data de 26.04.2021 a imobilului învecinat, prin urcarea pe acoperișul imobilului în care locuia, folosindu-se de o sursă cu flacără aprinsă, după care a părăsit locul comiterii infracţiunii.

Se constată, totodată, potrivit încheierii din 7.07.2022, că măsura arestării preventive s-a dispus pentru infracţiunea menţionată anterior, pentru care inculpatul era cercetat în respectivul dosar, pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen.

În evaluarea actelor procesuale şi procedurale din dosarul menţionat, prin hotărârea recurată se dezvoltă un raţionament din care se extrage concluzia potrivit căreia măsura arestării inculpatului a fost dispusă nelegal şi cu rea-credinţă de către recurente cu consecinţa vătămării inculpatului în exercitarea dreptului la libertate în perioada 7.07-5.09.2022, între momentul arestării preventive și momentul condamnării definitive la pedeapsa închisorii. 

În formularea raționamentului se pleacă de la două seturi de argumente şi concluzii care ar proba conduita neconformă art. 223 alin. (1) teza I din Codul de procedură şi reaua-credinţă a recurentelor în luarea măsurii arestării inculpatului.

Printr-o primă categorie de argumente se învederează că organele de urmărire penală au fost sesizate de către partea vătămată sub aspectul săvârşirii de către inculpat a faptei din noaptea de 4/5.07.2022 şi că acestea aveau a soluţiona plângerea cu precădere, pe bază de probe, aspect ignorat de către recurente.

Se subliniază faptul că aceste organe nu au dispus luarea vreunei măsuri privative de libertate faţă de inculpatul C. şi nici nu au formulat propunere cu privire la luarea vreunei măsuri preventive, reţinând că, în raport de datele oferite la acel moment de partea vătămată şi în lipsa oricăror alte informaţii cu privire la pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni (imposibilitatea constatării flagrantului), aceste măsuri nu se impun.

În considerarea acestor aspecte, se concluzionează că instanţa de judecată nu putea dispune arestarea preventivă a inculpatului cât timp organele de urmărire penală nu au constatat săvârşirea unei noi fapte/infracţiuni şi cât timp aceste organe nu au formulat propunere de arestare a inculpatului.

Argumentele şi concluzia nu pot fi primite.

Pe de o parte, pentru că au la bază o premisă de fapt eronată, anume că în dosarul nr. x/x/2021 arestarea inculpatului s-a dispus în considerarea faptei săvârşite în noaptea de 4/5.07.2022, pentru care erau sesizate organele de urmărire penală şi, pe de altă parte, pentru că nu pun în discuţie încălcarea art. 223 C. proc. pen. care nu condiţionează luarea măsurii preventive de către instanţa de judecată de finalizarea cercetărilor efectuate în privinţa faptei prevăzute la alin. (1) lit. d) teza finală a normei de drept efectuate de organele de urmărire penală.

Observarea încheierii din 7.07.2022 relevă faptul că arestarea preventivă  inculpatului s-a dispus în considerarea infracţiunii de distrugere comisă în data de 26.04.2021, pentru care în dosar era pusă în mișcare acţiunea penală de procuror, faptă cu privire la care instanţa a reţinut că există suspiciunea rezonabilă, bazată pe probe, că a fost săvârşită de inculpat, nu pentru fapta din noaptea de 4/5.07.2022, care nu a primit calificarea de infracţiune.

Cât priveşte această din urmă faptă, instanţa de apel a reţinut, pe baza cercetărilor proprii şi audierii inculpatului, că sunt date care susţin suspiciunea rezonabilă că acesta pregătește săvârşirea unei alte infracţiunii.

Rezultă şi că, potrivit informațiilor aduse la cunoştinţa instanţei de apel de procurorul de şedinţă, la momentul judecării sesizării, 7.07.2022, organele de poliţie nu întocmiseră un act de constatare în privinţa faptei din noaptea de 4/5.07.2022 şi nu luaseră nicio măsură concretă.

Printr-o a doua categorie de argumente se învederează că recurentele au reţinut existenţa unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea de către inculpat a faptei din noaptea de 4/5.07.2022 în absenţa probelor, contrar normelor de procedură penală din materia probațiunii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exhibată în hotărârile din cauzele Gusinskiy c. Rusiei, Tuncer şi Durmuş c. Turciei, Idalov c. Rusiei, Lawless c Irlandei; Gulia c Italiei, Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit.

Se reţine că plângerea părţii vătămate, potrivit art. 97 din cod, nu este probă cât timp aceasta nu a fost audiată de procuror sau de către instanţă, dat fiind că doar declaraţia de parte vătămată poate constitui mijlocul de probă, care ar fi putut fi folosit într-o procedură judiciară pentru a justifica existenţa „unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune”.

Prin urmare, se impută recurentelor aprecierea că plângerea părţii vătămate înregistrată la poliție la 5.08.2022 în privinţa celei de-a doua fapte este credibilă şi suficientă.

Se mai reţine că recurentelor nu le era permis nici să califice cererea de urgentare a pronunţării deciziei formulate de partea vătămată ca sesizare, fapt ce probează că au fost de rea-credinţă când, în loc să preschimbe termenul de pronunţare stabilit la 8.08.2022, au ales să dispună, din oficiu, în afara cadrului legal, cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de lege.

Se reţine că reaua-credinţă este conturată şi de motivarea reţinută în considerentele încheierii pronunţate la data de 7.07.2022 prin care recurentele, după constată, greşit, că suspiciunea rezonabilă ar rezulta din plângerea părţii vătămate, înlătură apărările inculpatului sub motiv că în declaraţia sa, a arătat, în mod naiv, că zgomotele nocturne de pe acoperiş sunt cauzate de pisici, care se bat în fiecare noapte şi a confirmat că, la domiciliul său, s-au prezentat organele de poliţie, împreună cu persoana vătămată din acest dosar”.

Tot ca fiind aptă să probeze reaua-credinţă a recurentelor se mai reţine şi perseverența de care au dat dovadă în a solicita comunicarea de către Secţia x Poliţie, de îndată, în cursul aceleiaşi zile, dacă a fost înregistrată plângere privind incidentul din noaptea de 4/5.07.2022 şi rezultatul cercetărilor.

Nici aceste argumente şi nici concluzia nu pot fi primite.

Pe de o parte, pentru că au la bază aceeaşi premisă de fapt greşită, anume că arestarea inculpatului în dosarul nr. x/x/2021 s-ar fi dispus în considerarea săvârşirii faptei din noaptea de 4/5.07.2022, deşi această faptă semnifică doar cauza arestării, măsura fiind dispusă în considerarea săvârşirii de către inculpat a infracţiunii din data de 26.04.2021 (obiectul sesizării din oficiu), pentru care inculpatul fusese deja condamnat prin sentinţa instanţei penale de fond, infracţiune cu privire la care art. 223 alin. (1) teza I C. proc. pen. impune existenţa de probe.

Verificarea de către recurente a cerinței privitoare la existenţa probelor din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de distrugere comisă de inculpat în data de 26.04.2021 rezultă, de altminteri, din cuprinsul încheierii de arestare.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora: Constată că există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că apelantul-intimat inculpat a comis infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

Pe de altă parte, pentru că argumentaţia are la bază şi o premisă de drept greşită, anume că în situaţia enunţată la art. 223 alin. (1) lit. d) teza finală norma de drept ar obliga instanţa la administrarea de probe şi pentru fapta săvârşită de inculpat ulterior, în speţă pentru fapta din noaptea de 4/5.07.2022.

Observarea normei nu relevă existenţa obligaţiei, aceasta statuând, explicit, că este suficient să existe suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul (...) pregătește săvârşirea unei noi infracţiuni, suspiciune ce poate rezulta şi din informaţii, nu neapărat pe probe, în înţelesul dat noțiunilor în dreptul intern şi jurisprudenţa instanţei de contencios european.

Aşa fiind, rezultă că întreaga argumentație critică din hotărârea instanţei disciplinare prin care este examinată conduita recurentelor prin raportare la circumstanţele factuale în care s-a dispus măsura arestării preventive a inculpatului din dosarul nr. x/x/2021 cu trimitere la normele de procedură penală din materia probațiunii relative la probe este greşită, deoarece nu se sprijină pe conţinutul exprimat limpede prin norma prevăzută la art. 223 alin. (1) lit. d) teza C. proc. pen., motiv pentru care va fi înlăturată.

Cât priveşte evaluarea privind existenţa ori inexistenţa suspiciunii rezonabile, întrucât are la bază aprecierea dată informaţiilor, indiciilor, probelor, constatarea este în puterea exclusivă a judecătorului cauzei, fiind o componentă esențială a principiului independenţei acestuia, aşa că vor fi înlăturate şi considerentele hotărârii prin care, explicit sau implicit, se fac  evaluări sub acest aspect în privinţa faptelor săvârşite de inculpatul trimis în judecată în dosarul nr. x/x/2021.

În considerarea celor ce preced, se dovedeşte a fi greşită şi va fi înlăturată şi concluzia potrivit căreia conţinutul şi cronologia actelor procesuale şi procedurale care s-au întocmit în dosarul nr. x/x/2021 ar demonstra reaua-credință a recurentelor în luarea măsurii arestării preventive, cât timp conduita acestora a fost conformă art. 223 alin. (1) lit. d) teza C. proc. pen.

În altă ordine de idei, responsabilitatea  alegerii măsurilor necesar a fi adoptate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, cerinţă prevăzută de art. 223 alin. (2) C. proc. pen., incumbă judecătorilor cauzei, astfel că opţiunea de a fi dispus, de îndată, măsura arestării preventive a inculpatului nu se poate analiza prin comparaţie cu măsura de preschimbare a termenului de pronunţare a hotărârii, măsură cu privire la care, de altminteri, nu se argumentează de ce ar fi fost mai adecvată scopului normei de drept, aşa că alegerea recurentelor nu aduce în discuţie, în absenţa altor elemente factuale concrete, reaua-credinţă.

De altminteri, evocând această posibilitate, a preschimbării termenului de pronunţate, actele disciplinare nu probează că acest fapt era posibil într-o perioadă scurtă de timp, prin prezentarea unor date privind volumul de muncă al recurentelor la momentul sesizării din oficiu, ştiut fiind că normele procedurale impun obligaţia ca la momentul deliberării şi pronunţării hotărârea judecătorească să fie redactată în integralitate.

În concluzie, cum cele două categorii de argumente examinate în precedent sunt greșite, rezultă că nu poate fi validat nici raţionamentul fundamentat pe acestea şi nici concluzia extrasă  potrivit căreia recurentele au dispus măsura arestări inculpatului în afara cadrului procesual configurat de norma de drept prevăzută de art. 223 C. proc. pen.

Dezvoltând argumentaţia privind încălcarea art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., prin raportare nu la fapta pentru care inculpatul a fost arestat, pentru care era pusă în mișcarea acţiunea penală şi era trimis în judecată în dosarul nr. x/x/2021, ci la fapta săvârşită ulterior (a doua faptă), se constată că instanţa disciplinară procedează la interpretarea normei.

 Anume, susţine că norma de procedură nu permitea recurentelor arestarea inculpatului în dosarul menţionat, pentru că măsura preventivă trebuia dispusă în alt cadru procesual, anume în acela configurat de cercetările penale ce se desfășurau de organele de urmărire penală în privinţa faptei din noaptea de 4/5.07.2022.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora recurentele nu au fost învestite cu o propunere de luare a unei măsuri preventive de către organele de urmărire penală, în urma cercetării şi constatării, pe bază de probe, că inculpatul a săvârşit fapta din noaptea din 4/5.07.2022, urmare a plângerii înregistrate sub nr. x/5.08.2022 de partea vătămată la Secţia x Poliţie, care urma să primească număr unic de dosar, fără a se argumenta posibilitatea constituirii acestuia în raport de fapta reţinută prin încheierea de arestare, pregătirea săvârşirii unei infracţiuni de către inculpat.

Raţionamentul exhibat nu pune în discuţie încălcarea art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cum superficial se reţine de instanţa disciplinară, ci interpretarea normei şi modul de aplicare în cazul în care inculpatul săvârșește o nouă infracţiune, situaţie care impune constituirea unui dosar nou, urmare a punerii în mișcare a acţiunii penale pentru noua infracţiune.

Punând în discuţie, astfel, interpretarea normei de drept, ab iniţio, raţionamentul nu poate fi primit, întrucât excedează cadrului procesual configurat de normele de drept din materia răspunderii disciplinare, interpretarea normei într-un caz determinat fiind atributul exclusiv al judecătorului cauzei.

Împrejurarea că acest raţionament aduce în discuţie o  problemă  de drept ce presupune interpretarea art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. este confirmată, de altminteri, de declanşarea de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui mecanism de unificare a jurisprudenţei neunitare ivite sub acest aspect diferit în practica judecătorească generată la nivelul judecătorului de drepturi şi libertăţi, în aplicarea normei.

La data de 29.09.2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizarea de recurs în interesul legii nr. 1642/III-5/2023 având următorul obiect „interpretarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mișcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregătește săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.”

Aşa fiind, vor fi înlăturate ca fiind incompatibile cu activităţile de cercetare disciplinară considerentele care pun în discuţie, explicit sau implicit, posibilitatea dispunerii de către recurente a măsurii arestării inculpatului în cadrul dosarului nr. x/x/2021 prin reevaluarea faptelor şi  interpretarea diferită dată, astfel, art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

În acest context al analizei este de menţionat că deşi hotărârea instanţei disciplinare face trimitere şi la prevederile art. 202 C. proc. pen. care reglementează scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive, respectiv la criteriul relativ la proporționalitatea măsurii cu gravitatea acuzaţiei, nu reţine, explicit, încălcarea acestor prevederi legale, aşa că din această perspectivă nu se justifică vreo analiză.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente, se va constata că fapta imputată recurentelor nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 317/2004, conduita adoptată de acestea cu ocazia pronunţării încheierii din data de 7.07.2022 prin care s-a dispus arestarea inculpatului din dosarul nr. x/x/2021 al Curții de Apel  X, Secția I penală fiind conformă cerinţelor art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen.

În consecinţă vor fi înlăturate constatările contrare subsumate de către instanţa disciplinară laturii obiective şi subiective a abaterii disciplinare în privinţa acesteia fapte, precum şi pe acelea potrivit cărora măsura arestării dispusă prin încheierea din 7.07.2022 ar încălca dreptul la libertate individuală al inculpatului cu consecinţe asupra înfăptuirii actului de justiţiei şi cu potenţial de a atrage angajarea răspunderii statului pentru repararea pagubei suferite în condiţiile art. 539 C. proc. pen.

De altminteri, încheierea menţionată este hotărâre judecătorească potrivit art. 370 alin. (3) C. proc. pen., aşa că, atâta timp cât nu a fost desființată pe căile expres prevăzute de lege, beneficiază de prezumţia de adevăr judiciar, inclusiv în faţa organelor de cercetare disciplinară, aceasta producând efectele pe care legea le leagă de menţiunile din dispozitiv, nefiind permise, în principiu, a fi făcute aprecieri neconforme legii sub acest aspect.

Constatarea, greşită, privind efectele încheierii are la bază, de altfel, confuzia privind infracţiunea pentru care inculpatul a fost arestat preventiv, infracţiunea de distrugere judecată în dosarul nr. x/x/2021, pentru care a fost condamnat, definitiv, la pedeapsa închisorii din a cărei durată a fost dedusă arestarea preventivă din perioada 7.07.2022-5.09.2022, prin decizia penală nr. 1091/A/5.09.2022.

Va fi înlăturată, totodată, şi constatarea potrivit căreia arestarea preventivă ar semnifica încetarea măsurii de siguranţă a obligării inculpatului la tratament medical, întrucât nu se arată rațiunile pentru care cele două măsuri se exclud, prin raportare la prevederile art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din cod  pretins încălcate de recurente ori la alte norme procedurale.

Aplicată fiind în considerarea stării de sănătate a unei persoane o astfel de măsură produce, în principiu, efecte până la ridicarea sa potrivit normelor de procedură din materia măsurilor de siguranţă cu caracter medical, indiferentă fiind starea de libertate ori de detenție, aşa că, în absenţa unei dispoziţii speciale, ridicarea măsurii nu poate fi prezumată pe cale de interpretare a legii.

Subsumat abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 se impută recurentelor încălcarea flagrantă şi a normelor de procedură privitoare la publicitatea şedinţelor de judecată, anume a dispoziţiilor art. 203 alin. (6), art. 352 alin. (1) şi art. 424 alin. (2) C. proc. pen.

Se reţine că pârâtele judecător au încălcat dispoziţiile procesual penale care reglementează publicitatea şedinţei de judecată în condiţiile în care în dispozitivul încheierii din data de 7.07.2022 prin s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului C. se face menţiunea că pronunţarea soluţiei în camera de consiliu, deşi potrivit art. 203 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 352 alin. (1) C. proc. pen. pronunţarea asupra propunerii de luare a măsurilor preventive în cursul judecăţii se face în şedinţă publică.

Se arată că în acelaşi sens, prin decizia nr. 24/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că „dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică”.

Astfel descrisă şi argumentată, confuz, încălcarea normelor privind publicitatea şedinţelor de judecată, rezultă că recurentelor li se impută în legătură cu întocmirea încheierii de şedinţă din 7.07.2022 două conduite neconforme, nici una nerealizând conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I C. proc. pen., în considerarea celor ce succed.

O primă conduită ar consta în neincluderea în dispozitivul încheierii din 7.07.2022 a mențiunii conform căreia pronunţarea soluţiei s-a făcut în şedinţă publică, problemă de drept soluţionată prin decizia în interesul legii nr. 24/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O astfel de omisiune pune în discuţie, însă, încălcarea art. 404 alin. (7) C. proc. pen. prin care se instituie cerinţa formală ca dispozitivul să cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, chestiune ce nu a făcut, explicit, obiectul actelor de cercetare disciplinară.

Pe de altă parte, cerinţa menţionată este de una de ordin formal, aşa că neîndeplinirea de către judecător nu realizează, aprioric, conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, deoarece nu vatămă, respectiv, în puterea legii se prezumă că nu vatămă persoanele implicate în procedură dacă nu au înţeles să invoce neregularitatea în termenul prescris de normele procedurale, ceea ce nu s-a susţinut prin sesizarea disciplinară şi nici nu s-a probat în cadrul cercetărilor.

Prin urmare, nu se poate susţine, rațional, că prin încălcarea normei de procedură prevăzute de art. 404 alin. (7) din cod judecătorul ar urmări ori accepta producerea unei vătămări care, potrivit legii de procedură, este inexistentă.  

Definind reaua-credinţă, art. 99¹ alin. (1) din lege impune, prin ipoteză, ca norma de procedură încălcată să prevadă o cerinţă esențială actului de procedură instituită pentru protejarea unui drept fundamental, căci numai neîndeplinirea unei cerințe prevăzute de o dispoziţie legală care garantează drepturi fundamentale, cum este dreptul la un proces echitabil căruia se subsumează cerinţele actului procedural, este gravă şi de natură să producă o vătămare, condiţie constitutivă a abaterii disciplinare examinate.

În acest sens şi decizia în interesul legii nr. 24/2006 care a fost pronunţată de instanța supremă în aplicarea art. 310, art. 357 alin. (4) şi art. 358 din vechiul Cod de procedură penală indicată în hotărârea recurată, cărora le corespund art. 405 alin. (1), art. 404 alin. (7) şi art. 406 alin. (3) din noul cod

Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică şi că nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea hotărârii în condiţiile reglementate prin art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. (relative la nulitate s.n.), numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.

S-a reţinut că „interpretarea rațională şi sistematică a literei şi a spiritului textelor de lege, în raport de sediul materiei, de așezarea lor sistemică şi de rațiunea reglementării, conduce la concluzia certă că prin sintagma „dispoziţiile relative [...] la publicitatea şedinţei de judecată [...]” sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii legiuitorul a înţeles să includă între cazurile care atrag sancţiunea nulităţii absolute numai încălcarea acelor dispoziţii care garantează realizarea efectivă a principiului publicității în desfăşurarea şedinţei de judecată, ca fază principală a procesului penal, în aşa fel încât să se asigure pentru toate părţile un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, precum şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice”, căci numai aşa „se explică faptul că, în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la includerea în dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, lipsa unei atare menţiuni nu este inclusă între cazurile limitativ enumerate în alin. (2) al art. 197 din Codul de procedură penală, a căror nerespectare nu poate fi înlăturată în niciun mod”(s.n.).

Noul Cod de procedură penală prevede la art. 281 alin. (1) că încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, iar la alin. (5) că nulitatea se acoperă când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege sau a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.

În considerarea celor ce preced, rezultă că însuși legiuitorul a apreciat cu privire la caracterul neînsemnat al încălcării de către judecător a normelor care prevăd cerințe de ordin formal pentru întocmirea actelor de procedură, aşa că neîndeplinirea aceloraşi cerințe nu poate fi subsumată, deopotrivă, unei/unor violări grave a aceloraşi norme de procedură pe temei disciplinar.

O a doua conduită neconformă ar consta în încălcarea de către recurente a principiului publicității care, potrivit actelor de cercetare disciplinară, era aplicabil ședinței din 07.07.2022 în care s-a dispus măsura arestării preventive a inculpatului pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Se reține că aplicarea principiului publicității era impusă recurentelor de prevederile art. 203 alin. (6), art. 352 alin. (1) şi art. 424 alin. (2) C. proc. pen.

În apărare, recurentele au susţinut că arestarea preventivă pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din cod se dispune de instanța de judecată în acelaşi tip de ședință în care se dispune şi de către judecătorul de drepturi și libertăți, anume în cameră de consiliu, întrucât norma menţionată se coroborează sub acest aspect cu art. 203 alin. (5) din cod care este norma generală în materia măsurilor preventive, nu cu textele de lege indicate în actele de cercetare disciplinară, afirmând că dezbaterile din 7.07.2022 s-au desfășurat în cameră de consiliu.

Preocupate de identificarea argumentelor care ar susţine una sau alta din cele două interpretări, nici organele disciplinare şi nici recurentele nu au lămurit mențiunile contradictorii strecurate în cuprinsul încheierii sub acest aspect, al publicității ședinței din 7.07.2022, deşi acestea constituiau nu doar premisa divergenței de interpretare, ci şi premisa constatării încălcării sau nu de către recurente a principiului publicității, dat fiind că, potrivit legii, doar aceste mențiuni fac dovada modului în care a fost îndeplinit actul de procedură.

Or, potrivit consemnărilor din practicaua încheierii de ședință, dezbaterile din ziua de 07.07.2022 s-au desfășurat în ședință publică, mențiunea privind ședința camerei de consiliu regăsindu-se doar în dispozitivul acesteia.

Prin urmare, în absența îndreptării/lămuririi mențiunilor din practicaua încheierii relative la publicitatea dezbaterilor în cadrul procedurilor speciale instituite în acest scop prin Codul de procedură penală nu este permis a se constata, în contra cuprinsului actului de procedură, că acestea ar fi avut loc în cameră de consiliu, susținerile recurentelor nefiind de natură a proba contrariul, ci indiferente analizei.

Așa fiind, cât timp nu se sprijină pe conținutul actului de procedură  care evidențiază publicitatea dezbaterilor din ziua de 7.07.2022, concluzia privind încălcarea principiului publicității este neîntemeiată şi nu putea fundamenta exercitarea acțiunii disciplinare pe temeiul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, exercitarea acțiunii disciplinare în considerarea încălcării principiului publicității nu era admisibilă, în principiu, în considerarea celor ce succed.

Aprecierea organelor disciplinare privind publicitatea ședinței din 7.07.2022 nu se fundamentează pe o normă juridică clară care să reglementeze în acest sens, ci pe interpretarea dată de aceste organe prevederilor art. 203 alin. (6), art. 352 alin. (1) şi art. 424 alin. (2) din cod.

Textele de lege indicate expun, însă, reguli de procedură cu aplicabilitate generală potrivit cărora ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, ședința camerei de consiliu este nepublică, asupra măsurilor preventive instanţa se pronunță prin încheiere motivată, respectiv, expun conținutul deciziei instanţei de apel.

Invocând aceste texte de lege în sprijinul concluziei privind incidența principiului publicității ședinței în care se dispune luarea măsurii arestării preventive pe temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) din cod, actele de cercetare disciplinară evidențiază dificultatea identificării unei reglementări precise în această privință,  aducând în discuție o problemă de drept cu privire la care nu se probează că verificarea practicii judiciare ori a doctrinei ar sprijini interpretarea propusă.

Or, astfel argumentată, prin trimitere la norme de drept generale cu valoare de principiu, concluzia privind publicitatea unei astfel de ședințe nu poate fi nici confirmată, nici infirmată în cauza pendinte, dat fiind că excedează verificărilor ce se pot efectua pe temeiul normelor disciplinare.

 Rezultă, de altminteri, că pentru dezlegarea problemei de drept nu este suficientă doar observarea textelor de lege indicate în actele disciplinare, ci este necesară formularea unui silogism judiciar având ca premisă evaluarea normelor din materia publicității ședințelor de judecată prin raportare la particularitățile normei prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. ce permite luarea măsurii arestării pentru o infracțiune judecată în ședință publică, însă în considerarea săvârșirii de către inculpat a unei fapte noi (pregătirea săvârșirii unei infracțiuni) ori a unei infracțiuni noi aflate în curs de cercetare în faza urmăririi penale care, potrivit legii, nu este publică.

Prin urmare, problema aplicării sau nu a principiului publicității în cazul particular prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din cod nu realizează cerința privitoare la încălcarea, cu intenție, a unei norme de drept clare prevăzute de art. 99¹ alin. (1) din Legea nr. 303/2004, aşa cum neargumentat se reține prin actele de cercetare disciplinară, dezlegarea acesteia fiind puterea judecătorului cauzei, nu a instanţei disciplinare, respectiv, în competenţa instanţei supreme în cazul ivirii unor dezlegări divergente în jurisprudență, care are a decide în cadrul mecanismelor de unificare instituire în acest scop.

Ca atare, această chestiune de drept nu putea constitui, în principiu, temei al angajării răspunderii disciplinare din perspectiva abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente expuse prin concluziile formulate de pârți, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele împotriva încheierii din 8 decembrie 2022, va admite recursul declarat împotriva nr. 27J/15.12. 2022, şi, cu majoritate, va casa hotărârea recurată şi, în rejudecare, va respinge acțiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva recurentelor.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Cu unanimitate:

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte A. şi B. împotriva încheierii din 8 decembrie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022.

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte A. şi B. împotriva hotărârii nr. 27J din 15 decembrie 2022  pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022.

 

Cu majoritate:

Casează hotărârea şi, rejudecând, respinge acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.

 

Cu opinia separată a doamnelor judecător I. şi Î., în sensul

Casării, în parte, a hotărârii nr. 27J din 15 decembrie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022 şi aplicării pârâtelor a sancţiunii disciplinare constând în retrogradarea în grad profesional, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. d)¹ din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

 

Opinia separată a doamnelor 

Judecător Î. şi I. 

 

 

în sensul casării, în parte, a hotărârii nr. 27J din 15 decembrie 2022  pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022 şi aplicării pârâtelor a sancţiunii disciplinare constând în retrogradarea în grad profesional, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. d)¹ din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.

 

Înțelegem să ne exprimăm, în limitele ce urmează a fi expuse,  convingerea contrară față de opinia majoritară în ceea ce privește întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, apreciind că aceasta a fost în mod just reținută în sarcina ambelor recurente.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată,  constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu rea-credință”, noțiune care este definită de art. 99¹ din același act normativ în sensul că: „există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane”.

Așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți, legiuitorul a circumscris sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la care face referire textul legal citat faptelor de o gravitate deosebită, de natură să producă o vătămare gravă atât a drepturilor părților, cât și a imaginii justiției.

Reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces, elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie fiind caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Astfel, din perspectiva laturii obiective, se poate reţine existenţa acestei abateri doar în ipoteza în care există o vădită contradicţie între conținutul dispoziţiilor legale aplicabile în materia dedusă judecății şi măsurile dispuse de magistrat în cauza respectivă.

Sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând eventualitatea producerii unei vătămări.

Se impune astfel concluzia potrivit căreia verificarea existenței elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție trebuie să urmărească în mod necesar identificarea, în concret, a dispozițiilor de drept material sau procesual aplicabile într-o anumită cauză, a modului în care aceste dispoziții au fost aplicate de către judecător și, corelativ, atât a existenței vătămării intereselor părților sau a interesului general, cât și a intenției sau a acceptării posibilității producerii unei vătămări.

 În speță, în sarcina recurentelor s-a reținut săvârșirea abaterii disciplinare constând în exercitarea funcției cu rea-credință, raportat la  modalitatea în care au administrat actul de justiţie în dosarul nr. x/x/2021 înregistrat pe rolul Curţii de Apel X.

În concret, li se impută magistraţilor împrejurarea că, învestite fiind cu soluţionarea dosarului nr. x/x/2021 în faza apelului, după închiderea dezbaterilor şi stabilirea termenului pentru deliberare şi pronunţare la data de 18.05.2022, respectiv la 8.08.2022, acestea au dispus, la data de 07.07.2022, din oficiu, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul C., ca urmare a cererii de preschimbare a termenului de pronunţare a hotărârii, formulate de părţile civile.

S-a constatat că, ignorând voinţa părţilor civile, magistraţii au dat o altă calificare cererii de urgentare a pronunţării deciziei şi au dispus arestarea preventivă a inculpatului C. pentru o durată de 30 de zile, dând eficienţă doar simplei plângeri adresate de partea civilă organelor de cercetare penală, apreciind că „suspiciunea rezonabilă că apelantul inculpat pregăteşte comiterea unei noi infracţiuni rezultă din sesizarea formulată de partea vătămată care este credibilă şi suficientă pentru a constitui fundamentul suspiciunii rezonabile” pentru a dispune luarea celei mai aspre măsuri preventive privative de libertate.

Astfel, pârâtele judecător au reţinut existenţa unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea de către inculpat a faptei din noaptea de 4/5.07.2022 în absenţa probelor, contrar normelor de procedură penală din materia probațiunii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului exhibată în hotărârile din cauzele Gusinskiy c. Rusiei, Tuncer şi Durmuş c. Turciei, Idalov c. Rusiei, Lawless c Irlandei; Gulia c Italiei, Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit.

Subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au pretins că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept care prevăd condiţiile în care poate fi angajată răspunderea disciplinară a judecătorilor prevăzute de Legea nr. 317/2004 şi de Legea nr. 303/2004, fiind astfel sancţionate în cadrul unei proceduri disciplinare prin cenzurarea, pe cale administrativă, a soluţiei definitive a completului de apel, intrată în autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, au susţinut că măsura arestării preventive a inculpatului, luată prin încheierea din 7.07.2022, s-a dispus în considerarea infracţiunii pentru care era trimis în judecată în dosarul nr. x/x/2021 al Curții de Apel  X, Secția I penală, de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen., şi că s-a întemeiat pe prevederile de art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, au învederat că măsura a fost dispusă de instanţa de apel din oficiu, nu prin calificarea cererii de preschimbare a termenului de pronunţare a hotărârii formulate de partea vătămată, în urma cercetărilor efectuate pe baza cărora s-a constatat că există indicii că inculpatul pregătește săvârşirea altei infracţiuni, cercetări a căror celeritate nu se justifică a le fi imputată, date fiind circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, care relevau urgența.

Nu în ultimul rând, au susţinut că prin actele de cercetare disciplinară s-a exercitat un control judiciar în privința soluției pronunţate prin încheierea din 7.07.2022, intrată în autoritate de lucru judecat, contrar prevederilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 317/2022 ce nu permit punerea în discuţie a soluțiilor pronunţate prin hotărâri judecătoreşti definitive și a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţia României care consacră principiul independenţei judecătorului.

Toate aceste apărări au fost apreciate ca fondate, în opinie majoritară, de către membrii Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatându-se că măsura arestării preventive  s-a dispus din oficiu, pentru fapta din 26.04.2021, pentru care inculpatul era cercetat în respectivul dosar, în temeiul art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. pen. iar nu în considerarea faptei săvârşite în noaptea de 4/5.07.2022, pentru care erau sesizate organele de urmărire penală.

În ceea ce priveşte sesizarea din oficiu, s-a reţinut că aceasta  se constituie într-o îndatorire pentru orice organism de a proceda conform legii atunci când ia cunoştinţă de aspecte care obligă la o anumită conduită, inclusiv pentru instanţele de judecată iar normele de procedură nu prevăd îndeplinirea vreunei formalităţi privind sesizarea din oficiu, astfel că modalitatea de informare este lăsată la aprecierea instanţei.

În opinie minoritară, înţelegem să dăm un răspuns diferit acestor apărări ale recurentelor.

Astfel, este real faptul că măsura arestării poate fi dispusă, potrivit dispoziţiilor art. 362 alin. (1) C. proc. pen., şi din oficiu, responsabilitatea alegerii măsurilor necesar a fi adoptate pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, cerinţă prevăzută de art. 223 alin. (2) C. proc. pen., incumbând într-adevăr judecătorilor cauzei.

În acelaşi timp, nu se contestă împrejurarea că nu pot fi puse în aceeaşi balanţă, nu doar din perspectiva efectelor în plan procesual, cererea de preschimbare a termenului de pronunţare şi analizarea măsurii arestării preventive a inculpatului, urmare a sesizării din oficiu. Tocmai de aceea, opţiunea de a da prioritate sesizării din oficiu şi de a recurge la luarea măsurii privative de libertate trebuie să aibă un fundament legal şi factual bine justificat, fără a se putea reţine considerente de natura celor potrivit cărora nu era posibil, datorită volumului de muncă şi perioadei scurte de timp, să se dea prevalenţă cererii de preschimbare a termenului de pronunţare.

D-nele magistrat susţin că instanţa de apel nu avea cum să ignore solicitarea formulată de apelantul-intimat-parte civilă, atâta timp cât a avut în vedere conţinutul acesteia, că nu putea trece cu vederea peste această nouă împrejurare gravă, ivită în cursul procesului penal, independent de modalitatea în care i-a fost adusă la cunoştinţă şi că este este atributul exclusiv al instanţei de judecată să califice o sesizare.

Or, aceste apărări vin să confirme întocmai concluziile instanţei disciplinare, în sensul că a avut loc o recalificare a cererii de preschimbare/urgentare a pronunţării, formulată de intimatul-parte civilă J.

De altfel, poziţia procesuală exprimată de către recurente, în sensul că nu ar fi avut loc o recalificare a cererii formulate de intimatul parte-civilă şi că asupra măsurii arestării instanţa a dispus din oficiu, nu explică modul în care cererea de preschimbare a fost totuşi soluţionată întrucât la dosar nu există vreo dovadă în sensul că ea a fost analizată ca atare.

Nu prezintă relevanţă faptul că, în cadrul dezbaterilor asupra măsurii arestării inculpatului, nu au fost semnalate neregularităţi de ordin procedural privind modalitatea de învestire a instanţei ori că  procurorul a pus concluzii de admitere a sesizării, sesizarea din oficiu cu privire la luarea măsurilor preventive fiind, aşa cum am arătat anterior, la îndemâna instanţei, în condiţiile art. 362 alin. (1) din cod.

Concluzionând, ceea ce li se impută d-nelor judecător este maniera în care au înţeles să procedeze, din raţiuni ce excedează interesului superior al cauzei, pentru a se securiza prin raportare la eventuale consecinţe ale rămânerii inculpatului în libertate în tot acest interval de timp, datorită amânărilor repetate de pronunţare dispuse (dezbaterile asupra apelurilor având loc în şedinţa publică din 6.04.2022, pronunţarea hotărârii realizându-se abia la 5.09.2022), nefiindu-le permis acestora ca, având ca premisă o cerere formulată de către partea civilă, de urgentare a pronunţării deciziei, să procedeze conform celor reţinute de către instanţa disciplinară şi, în loc să soluţioneze această cerere (ţinând seama inclusiv de gravitatea faptelor semnalate) în sensul preschimbării termenului de pronunţare stabilit la 8.08.2022, să aleagă să dispună, din oficiu, cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, în susţinerea poziţiei procesuale expuse de recurente, se arată  că observarea încheierii din 7.07.2022 relevă faptul că arestarea preventivă a inculpatului nu s-a dispus în considerarea faptei din noaptea de 4/5.07.2022, care nu a primit calificarea de infracţiune însă această susţinere pare să vină în contradicţie cu chiar textul legal în baza căruia completul de judecată a dispus arestarea inculpatului – art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care vorbeşte despre suspiciuni cu privire la săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unei noi infracţiuni, aplicarea legii penale presupunând, din perspectiva aprecierii juridico-penale, tocmai introducerea faptei în tiparul normei legale.

Se acreditează apoi ideea potrivit căreia instanţa disciplinară ar fi pornit de la o premisă de fapt eronată anume că, în dosarul nr. x/x/2021, arestarea inculpatului s-a dispus în considerarea faptei săvârşite în noaptea de 4/5.07.2022 or, verificând considerentele acestei hotărâri, în opinie minoritară, apreciem că nu se identifică un astfel de raţionament.

Ceea ce susţine instanţa disciplinară este faptul că recurentele au reţinut existenţa unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea de către inculpat a faptei din noaptea de 4/5.07.2022 în absenţa probelor, contrar normelor de procedură penală din materia probațiunii şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurentele susţin că art. 223 alin. (1) lit. d) teza finală nu obligă instanţa la administrarea de probe şi pentru fapta săvârşită de inculpat ulterior, în speţă pentru fapta din noaptea de 4/5.07.2022.

Instanţa de judecată, în opinie majoritară, a validat această apărare, arătând că observarea normei nu relevă existenţa obligaţiei, aceasta statuând, explicit, că este suficient să existe suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul (...) pregătește săvârşirea unei noi infracţiuni, suspiciune ce poate rezulta şi din informaţii, nu neapărat pe probe, în înţelesul dat noțiunilor în dreptul intern şi jurisprudenţa instanţei de contencios european.

Contrar acestei opinii, arătăm următoarele:

Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, trebuie întrunite, cumulativ, condiţiile generale, prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive (art. 202 C. proc. pen.) şi condiţiile speciale, prevăzute la art. 233 C. proc. pen.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 202 din cod, măsurile preventive pot fi dispuse dacă:

- există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune;

- sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

- nu există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale;

- sunt proporţionale cu gravitatea acuzaţiei aduse şi necesare pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea lor.

În ceea ce priveşte condiţiile speciale cerute pentru a se dispune arestarea preventivă, art. 223 alin. (1) lit. d  C. proc. pen. prevede că: ,,Măsura arestării preventive poate fi luată de către ...instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi... există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul ...pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.”

Prin acest caz de arestare se urmăreşte aşadar adoptarea, pe baza unei suspiciuni rezonabile, a unei soluţii de sancţionare a stăruinţei inculpatului în conduita infracţională.

Raţiunea soluţiei legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. vizează aprecierea situaţiei globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reţinute în sarcina sa, respectiv sancţionarea conduitei celui care, fiind acuzat de comiterea unor infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, are în continuare, cu intenţie, o conduită ilicită.

Aceasta deoarece, prin sintagma de la lit. d) a art. 223 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a vrut să reliefeze tocmai aspectul ce ţine de perseverenţa, periculozitatea şi persistenţa inculpatului de a comite altă infracţiune, deşi acesta mai comisese şi anterior o infracţiune pentru care nu s-a dispus, până la acel moment, luarea măsurii preventive privative de libertate.

Practic, această prevedere vine să justifice necesitatea luării unei măsuri preventive pe o situaţie concretă, care impune o condiţie în plus pentru inculpatul cercetat în stare de libertate dar predispus la activităţi infracţionale.

Acest context factual instituie în sarcina judecătorului învestit cu o atare propunere obligaţia de a analiza dacă, pe aceste noi coordonate, este necesară luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.

Se impune aşadar cu evidenţă, într-un atare caz, un examen concret al necesităţii luării unei măsuri coercitive, prin prisma criteriilor înscrise în art. 202 C. proc. pen., din care rezultă că aceasta poate fi dispusă dacă există probe sau indicii temeinicie din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a savârşit/ pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.

Prin prisma legislaţiei şi doctrinei procesual penale, suspiciunea rezonabilă, indiferent că se referă la infracţiunea premisă ori la infracţiunea subsecventă, reprezintă un standard juridic de apreciere a existenţei sau inexistenţei unei fapte sau a unei situaţii, a unor indicii sau elemente probatorii existente la un anumit moment într-o cauză determinată.

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, paragraful 19, se arată că, deşi noţiunea de „suspiciune rezonabilă” nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau dreptului procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului, semnificând existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament firesc, fără exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că s-a săvârşit o infracţiune.

Acestei noţiuni din dreptul intern îi corespunde sintagma de „motive verosimile” folosită de art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. (2) din Constituţie şi care a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de ,,existenţă a unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator independent că o persoană a comis o infracţiune.”

În acest sens, noţiunea de probă este definită de art. 97 alin. (1) din Cod ca fiind „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic, judicios se reţine de către instanţa disciplinară că, în cauza de faţă, învestite fiind cu soluţionarea dosarului nr. x/x/2021 în faza apelului, pârâtele judecător au dispus la data de 7.07.2022, din oficiu, luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul C., reţinând că „suspiciunea rezonabilă că apelantul inculpat pregăteşte comiterea unei noi infracţiuni rezultă din sesizarea formulată de partea vătămată ...”.

În acest context, doamnele judecător A. şi B. au dispus arestarea preventivă a inculpatului C. pentru o durată de 30 de zile, dând eficientă doar simplei sesizări adresate de partea civilă J. organelor de cercetare penală, apreciind că aceasta este „suficientă şi credibilă”.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 223 alin. (l) lit. d) C. proc. pen. condiţionează luarea măsurii arestării preventive de existenţa unei suspiciuni rezonabile care să rezulte din probele administrate nu doar în ceea ce priveşte infracţiunea-premisă ci şi în privinţa săvârşirii/pregătirii săvârşirii infracţiunii subsecvente.

Contrar opiniei majoritare, nu li se impută recurentelor aprecierea că sesizarea părţii vătămate, înregistrată la poliție la 5.07.2022, în privinţa celei de-a doua fapte, nu este credibilă ci că ea nu este un mijloc de probă în sensul avut în vedere de legiuitor.

În acest sens, se impune a se sublinia faptul că, raportat la  enumerarea art. 97 alin. (2) lit. a)-f) din cod, sesizarea unei persoane nu este ,,probă” cât timp aceasta nu a fost audiată de procuror sau de către instanţă, dat fiind că doar declaraţia inculpatului, declaraţia de parte vătămată/parte civilă/parte responsabilă civilmente ori declaraţiile martorilor ar fi putut fi folosite într-o astfel de procedură judiciară cum este cea analizată în prezenta cauză, pentru a justifica existenţa „unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune”.

Recurentele susţin că textul art. 238 alin (1) C. proc. pen. obligă instanţa ca, la luarea măsurii arestării preventive, să procedeze la audierea inculpatului, niciodată a persoanei vătămate ignorând însă faptul că, în cauza cu a cărei soluţionare fuseseră învestite, la termenul din 7.07.2022, când au dispus în sensul arestării inculpatului, acesta a negat săvârşirea faptelor din 5.07.2022, nicio altă probă care să susţină ,,suspiciunea rezonabilă” nefiind administrată.

D-nele judecător arată că instanţa de apel a procedat la coroborarea declaraţiei inculpatului, care este ,,probă” potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. a) din cod, cu sesizarea formulată de către J., înregistrată sub nr. x/5.07.2022, la Secţia x Poliţie.

Înlăturând aceste apărări, în opinie minoritară, apreciem  că nu exista posibilitatea valorizării declaraţiei inculpatului în sensul arătat deoarece, aşa cum am arătat, acesta a negat săvârşirea faptelor iar ,,sesizarea” persoanei vătămate era una extrajudiciară.

Prin urmare, se dovedeşte a fi corectă concluzia potrivit căreia conţinutul şi cronologia actelor procesuale şi procedurale care s-au întocmit în dosarul nr. x/x/2021 demonstrează reaua-credință a recurentelor în luarea măsurii arestării preventive, cât timp conduita acestora nu a fost conformă art. 223 alin. (1) lit. d) teza C. proc. pen.

Contrar opiniei majoritare, apreciem că, în situaţia enunţată la art. 223 alin. (1) lit. d) teza finală, norma de drept obligă instanţa la administrarea de probe şi pentru fapta săvârşită de inculpat ulterior, în speţă pentru fapta din noaptea de 4/5.07.2022, pârâtele judecător dispunând luarea măsurii preventive  doar pe baza sesizării  persoanei vătămate, care nu constituia mijloc de probă în sensul avut în vedere de legiuitor.

Procedând în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile legale care reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune luarea unei măsuri preventive privative de libertate, în opinie minoritară înţelegem să validăm raţionamentul instanţei disciplinare, în sensul că pârâtele judecător au adus o atingere gravă dreptului inculpatului la libertate individuală, în condiţiile în care arestarea preventivă este o măsură cu caracter excepţional.

Se constată aşadar că ceea ce li s-a imputat prin acţiunea disciplinară admisă este încălcarea responsabilităţilor specifice funcţiei, prin nesocotirea dispoziţiilor procesuale, fiind sancţionabilă conduita pârâtelor judecător în raport de normele legale ce reglementează activitatea lor profesională, sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, situaţia imputată de Inspecţia Judiciară şi reţinută de instanţa disciplinară în conţinutul abaterii disciplinare nu pune în discuţie afectarea independenţei judecătorilor, ci aspecte care vizează încălcări ale responsabilităţilor specifice funcţiei judiciare, fiind justificată angajarea răspunderii disciplinare.

În opinie minoritară, apreciem că probele administrate în cauză relevă fără echivoc faptul că recurentele judecător A. şi B., cu ştiinţă, pentru raţiuni străine unui act de justiţie imparţial şi corect şi contrar responsabilităţilor specifice funcţiei judiciare, au nesocotit dispoziţiile procesuale menţionate, cu consecinţa vătămării drepturilor procesuale, afectării calităţii actului de justiţie, precum şi deteriorării încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat astfel că sunt nejustificate criticile invocate prin motivele de recurs şi din această perspectivă, aşa cum susţine şi intimata Inspecţia Judiciară.

În consecință, în opinie separată, reținem că probele administrate în cauză dovedesc existența vinovăţiei, sub forma relei-credințe, la săvârșirea faptei în discuție, fiind evidentă împrejurarea că recurentele A. și B. au acționat în deplină cunoștință de cauză atunci când au ales să încalce dispozițiile legale arătate, dându-le  eficiență într-un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor la edictarea acestora, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În ceea ce privește sancțiunea ce se impune a fi aplicată,  deși recurentele nu au criticat în recurs individualizarea sancţiunilor disciplinare aplicate, pretinzând doar că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina lor, în virtutea caracterului devolutiv al recursului declarat împotriva hotărârilor Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 381/2018, în aplicarea principiului proporționalității, soluția judicioasă este cea de casare în parte a hotărârii recurate, cu consecința reindividualizării sancţiunii disciplinare aplicate recurentelor, prin aplicarea celei constând în ,,retrogradarea în gradul profesional de tribunal”, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. d¹  pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, în loc de de ,,excluderea de magistratură”.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în opinie separată, apreciază că în cauză se impunea admiterea căii de atac declarate, în sensul celor ce precedă.