Asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Acţiunea disciplinară
Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a sesizat Secția în vederea aplicării uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 273 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, procurorului A., membru al Consiliului Superior al Magistraturii, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) și lit. m) din Legea nr. 303/2022.
În motivarea acţiunii, în esenţă, s-a reţinut că, la 06 mai 2023, procurorul A., fiind oprit în trafic de agenți de poliție, s-a adresat acestora pe un ton superior, ridicat, manifestând o atitudine agresivă, intimidantă, de natură să pună interlocutorii într-o poziție umilitoare, contrar comportamentului pe care ar trebui să îl aibă în public orice magistrat, și, în aceleași circumstanțe, a indicat calitatea sa de procuror, amenințând cu repercusiuni ulterioare, prin implicarea superiorilor agenților de poliție, sugerând că ar avea relații sau influență în scopul de a primi un tratament favorabil și de a-și rezolva problemele în alt cadru decât cel reglementat pentru toți cetățenii.
În drept, Inspecția Judiciară şi-a întemeiat acţiunea disciplinară pe dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Cauza a fost înregistrată sub nr. x/P/2023.
Încheierile şi Hotărârea Secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii
Prin încheierea din 11 octombrie 2023, Secţia a respins excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. 23-836/a1 din data de 26.06.2023 sub aspectul tuturor motivelor de nulitate invocate de pârâtul procuror A. şi a acordat termen pentru continuarea judecăţii la 25 octombrie 2023, ora 11.00, cu citarea părţilor.
În motivarea soluţiei, cu privire la nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu, Secția a avut în vedere următoarele prevederi legale: art. 45 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 4 alin. (6) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, adoptate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51 din 14 iunie 2021, art. 83 alin. (1) lit. e) teza a II-a din Legea nr. 305/2022 şi art. 69 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, în raport de care a constatat că inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare deține prerogativa sesizării din oficiu în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori, astfel încât procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 08 mai 2023, aferent lucrării nr. 23-836, îndeplinește condițiile de fond și formă prevăzute de legi și regulamente.
Cu privire la nulitatea actelor de cercetare disciplinară decurgând din încălcarea principiului repartizării aleatorii a lucrării nr. 23-836, au fost avute în vedere prevederile art. 84 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, art. 34 alin. (1) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul nr. 92/31 august 2022, referitor la repartizarea aleatorie prin sistemul ECRISIJ, în raport de care Secția a constatat că lucrarea nr. 23-836 din 08 mai 2023 a fost repartizată unui inspector judiciar prin utilizarea unei aplicații informatice, excluzând, astfel, intervenția umană, prezumtiv subiectivă, în opinia pârâtului, de natură a pune în discuție imparțialitatea sau aparența de imparțialitate a inspectorului judiciar desemnat.
A fost respinsă excepţia nulității rezoluției de începere a cercetării disciplinare decurgând din faptul că etapa verificărilor prealabile nu şi-a atins obiectivul determinat prin actul de sesizare din oficiu, a fost avizată de o persoană necompetentă, precum și din lipsa avizului directorului direcţiei pe referatul întocmit de inspectorul judiciar la 12 mai 2023.
Au fost avute în vedere prevederile art. 45 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 11 alin. (1), alin. (2) şi art. 13 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul nr. 51 din 14 iunie 2021 al inspectorului-șef, în raport de care s-a constatat că inspectorul judiciar a procedat conform reglementărilor legale și infralegale menționate, limitându-se la situația de fapt expusă în procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 08 mai 2023.
În raport de art. 74 alin. (1) lit. i) şi art. 76 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 305/2022, Secția a constatat că referatul privind întocmirea unui raport de presă de către Compartimentul de informare publică şi relaţii internaționale din cadrul Inspecției Judiciare nu era necesar a fi avizat de către directorul Direcției de inspecție pentru procurori, referatul respectiv fiind aprobat, în mod legal, doar de către inspectorul-șef.
Rezoluția de începere a cercetării disciplinare din data 16 mai 2023 a fost avizată de inspectorul judiciar B., conform dispozițiilor art. 4 din Ordinul inspectorului-șef nr. 154/20 decembrie 2022 privind continuitatea conducerii Inspecţiei Judiciare, reținându-se că inspectorul-șef adjunct C., directorul Direcţiei de inspecţie pentru procurori D. şi inspectorul judiciar E. au formulat declaraţii prin care au arătat că se află în stare de incompatibilitate.
Cu referire la nulitatea rezoluției nr. 23-836/a1 din data 26 iunie 2023 prin care s-a dispus exercitarea acțiunii disciplinare împotriva pârâtului procuror A., decurgând din încălcarea dreptului la apărare al acestuia în cadrul cercetării disciplinare:
Au fost avute în vedere prevederile art. 20 alin. (2), art. 25 alin. (2), art. 26 alin. (2) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021, dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, din interpretarea cărora s-a constatat că cercetarea disciplinară s-a desfăşurat atât cu respectarea dreptului la apărare, cât şi a tuturor garanțiilor procesuale și procedurale în această fază.
Astfel, s-a reţinut că magistratul cercetat a fost invitat să participe la cercetarea disciplinară de două ori, invitaţii refuzate, iar aceste aspecte au fost constatate prin procesul-verbal din 23 iunie 2023 şi nu împiedică continuarea cercetărilor. De asemenea, Secția a apreciat că nici respingerea unor cereri formulate de către pârâtul procuror în cadrul cercetării disciplinare nu poate fi asimilată încălcării dreptului la apărare, câtă vreme pot fi reiterate în fața secției competente a Consiliului Superior al Magistraturii.
Criticile referitoare la citarea pârâtului au fost respinse, cu motivarea că invitația de a participa la cercetarea disciplinară nu este o procedură similară citării părților în cadrul unui proces civil, conform art. 153 și urm. C. proc. civ., pentru a fi necesară respectarea termenului de 5 zile indicat de art. 159 C. proc. civ.
Prin încheierea din 25 octombrie 2023, Secţia a apreciat că înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, realizată cu telefonul mobil personal de către agentul de poliţie F., din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean X. - Secţia 1 Poliţie Rurală a fost obţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care a considerat că atât această probă este inadmisibilă, cât şi transcriptul înregistrării audio-video, precum şi materialele de presă care au legătură directă cu această înregistrare.
În motivare, a arătat că principala probă pe care s-a întemeiat exercitarea prezentei acțiuni disciplinare constă într-o înregistrare audio-video apărută în spațiul public, însoțită și de transcriptul aferent, din care rezultă interacțiunea pârâtului procuror A. cu doi agenți de poliție cu ocazia unui control rutier realizat în noaptea de 05/06 mai 2023.
Secţia a avut în vedere prevederile art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022 raportate la art. 255 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 341 alin. (2) C. proc. civ., faţă de care a constatat că înregistrarea audio-video depusă la dosarul cauzei, inclusiv transcriptul aferent, nu îndeplinește condițiile legale pentru a fi folosită ca probă în prezenta procedură disciplinară, întrucât pentru filmarea ei a fost folosit telefonul personal al agentului de poliţie, iar nu mijloacele foto-video din dotare – camera x. Împrejurarea că dispozitivul nu a funcționat este de fapt culpa domnului poliţist, existând în sarcina acestuia obligaţia de a verifica şi de a se asigura că respectivele mijloace sunt pe deplin funcţionale, cum prevede art. 5 alin. (3) lit. b) din Dispoziţia şefului I.P.J. X. nr. 78/I din 03.05.2022 privind stabilirea regulilor de utilizare a sistemelor audio-video portabile.
În plus, deşi agentul de poliţie are dreptul de a folosi mijloacele foto-audio-video din dotare fără consimţământul persoanelor vizate, totuşi îi incumbă obligaţia de a informa persoana vizată, conform Dispoziției nr. 60/15.04.2022 a Inspectorului General al Poliției Române, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
S-a avut în vedere şi că respectivul telefon este personal, asupra sa atât proprietarul, cât și alte persoane/entități pot interveni, integritate sa tehnică nu este asigurată și nu prezintă suficiente garanții, circumstanţe în care orice fişier audio-video ar putea fi modificat.
S-a apreciat că proba nu este conformă nici din perspectiva veridicităţii înregistrării audio-video apărute în spaţiul public, întrucât aceasta nu conține integral dialogul derulat între lucrătorii de poliție și pârâtul procuror A., fiind omise atât momentul inițierii, cât şi alte pasaje din derularea acestuia.
Înregistrarea este alcătuită din două fişiere şi este afectată atât prin omisiunea unor pasaje care ar putea fi relevante în contextul probator, cât și prin faptul că nici Inspecția Judiciară și nici Secția nu au avut acces nemijlocit la originalul înregistrării audio-video ce a declanșat prezenta procedură disciplinară.
Cât priveşte locul unde s-a realizat înregistrarea, Secţia a avut în vedere prevederile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 71 și urm. C. civ., care conțin reglementari al căror scop este protejarea dreptului la viaţă privată, cu referire la aspectul privat al muncii profesionale, precum şi art. 74 lit. b) și c) C. civ., în raport de care a reţinut că înregistrării audio-video efectuată de lucrători de poliție, angrenați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu ocazia opririi în trafic la 06 mai 2023, a unei persoane, identificată, ulterior, ca fiind pârâtul procuror A., îi lipseşte acordul tuturor participanților la discuția respectivă.
În final, din perspectiva dreptului la protejarea vieții private și a prelucrării nelegale a datelor cu caracter personal, Secţia a reţinut că datele din cartea de identitate aparținând pârâtului procuror A., divulgate, reprezintă o prelucrare nelegală a datelor cu caracter personal, în sensul Legii nr. 363 din 28 decembrie 2018.
A fost considerată relevantă şi împrejurarea că în dosarul penal nr. y/P/2023 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Y. se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de divulgare a informațiilor secrete de serviciu sau nepublice și abuz în serviciu, prevăzute de art. 304 C. pen., respectiv de art. 297 C. pen.
Pe cale de consecință, Secția a apreciat că înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, precum și transcriptul aferent acesteia, realizată cu telefonul mobil personal de către agentul de poliţie F., din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean X. - Secţia 1 Poliţie Rurală a fost obținută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât și a principiilor mai sus-enunțate, motiv pentru care a fost înlăturat mijlocul de probă constând în înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, inclusiv a transcriptului aferent acesteia, ca fiind inadmisibil.
Prin aceeaşi încheiere, Secţia a încuviinţat Inspecţiei Judiciare proba cu înscrisuri, respectiv celelalte înscrisuri în afara celor pe care le-a apreciat că au legătură directă cu înregistrarea audio-video, a respins proba cu înscrisuri constând în două expertize extrajudiciare, apreciind că această probă nu este utilă cauzei în raport de teza probatorie invocată și față de obiectul acțiunii disciplinare.
De asemenea, la acelaşi termen, Secţia a constatat cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul părţilor pe fond şi a amânat pronunţarea cauzei pentru 08 noiembrie 2023.
Prin Hotărârea nr. 11P din 08 noiembrie 2023, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară a respins acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului procuror A., membru al Consiliului Superior al Magistraturii, cercetat sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) și lit. m) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
De asemenea, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către pârâtul procuror A., membru al Consiliului Superior al Magistraturii, ca inadmisibilă.
În motivare, cu privire la probele administrate, s-a arătat că prin încheierea din 01 noiembrie 2023, Secția a constatat că înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, precum și transcriptul aferent acesteia, realizată cu telefonul mobil personal de către agentul de poliţie F., din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean X. - Secţia 1 Poliţie Rurală, a fost obținută prin nesocotirea prevederilor legale, considerentele fiind expuse pe larg în încheierea de ședință menționată; pe cale de consecință, Secţia a înlăturat mijlocul de probă ca fiind nelegal, precum și materialele de presă care evocă aspectele rezultate din înregistrare.
În aprecierea probelor administrate în cauză și a căror obținere nu a fost considerată nelegală, Secția pentru procurori în materie disciplinară a făcut aplicarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora acestea sunt examinate fiecare în parte și toate în ansamblul lor, fără a face însă abstracție de împrejurările în care acestea au fost obținute.
Sub un prim aspect, Secţia a constatat că interacţiunea pârâtului procuror cu agenţii de poliţie nu a avut loc în legătură cu atribuţiile de serviciu ale procurorului, ci în afara orelor de program, în timp ce se deplasa cu autovehiculul pe un drum public.
De asemenea, a avut în vedere că agenţii de poliţie nu au furnizat o explicaţie plauzibilă cu privire la motivele care au determinat oprirea în trafic, rapoartele întocmite conţinând afirmaţii contradictorii, fiind invocate fie o încălcare a regimului legal de viteză, fie o abatere la procedura depăşirii.
Faptul că lucrătorii de poliţie au indicat motive contradictorii pentru intervenţia lor a creat aparenţa unei acţiuni abuzive, situaţie care l-a determinat pe procuror să solicite în mod imperativ să i se comunice motivul real al opririi, conduită care nu poate fi considerată necorespunzătoare pentru niciun conducător auto aflat într-o astfel de situaţie.
În plus, Secţia nu are atributul de a analiza modalitatea de exprimare a magistratului în afara atribuţiilor de serviciu, cu excepţia situaţiilor când un astfel de limbaj iese cu totul din sfera normelor de convieţuire socială; împrejurarea că magistratul a utilizat un limbaj imperativ şi lipsit de amabilitate nu poate atrage răspunderea disciplinară, în condiţiile în care se remarcă faptul că nu au fost folosite expresii injurioase sau ameninţătoare la adresa lucrătorilor de poliţie, pârâtul conformându-se solicitării acestora de a se întoarce la autoturism, respectiv de a le prezenta documentele.
De asemenea, Secţia a constatat că invocarea perspectivei reclamării incidentului la conducerea IPJ X. nu reprezintă, prin ea însăși, o ameninţare cu o consecinţă păgubitoare, ci reprezintă o exercitare a unui drept pe care îl are orice cetăţean de a reclama conduita improprie a unor funcţionari din cadrul unei instituţii.
Din probele administrate a rezultat faptul că pârâtul procuror nu a solicitat un tratament favorabil, nici unul dintre cei doi agenţi de poliţie neindicând în rapoartele întocmite că procurorul le-ar fi solicitat să nu-i aplice o sancţiune contravenţională.
Cu privire la declinarea repetată a calităţii de procuror, Secţia a observat că, în cuprinsul întâmpinării formulate, pârâtul procuror a arătat că invocarea funcţiei a avut scopul de a pune capăt abuzului, în reprezentarea sa învederarea acestei calităţii fiind de natură să-i determine pe cei doi agenţi să înţeleagă că nu pot proceda în continuare în felul în care au iniţiat raportul concret cu acesta, fără temei legal clar şi fără motive care să le legitimeze acţiunea, apărare ce a fost apreciată ca fiind credibilă şi nu a fost înlăturată de probele administrate în cauză.
Nu în ultimul rând, Secţia a observat că impactul public indicat de Inspecţia Judiciară ca fundament al răspunderii disciplinare a fost generat de diseminarea în mod nelegal a înregistrării realizate de organele de poliţie.
În consecinţă, Secţia a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtului procuror, sub aspectul laturii obiective a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022.
Cu referire la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâtul procuror prin întâmpinare, constând în onorariu avocat ales și onorariu expert (efectuare expertize extrajudiciare), Secția a reţinut că, potrivit art. 49 alin. (14) din acelaşi act normativ, dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă (Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare), în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.
Or, procedura de faţă este una specifică, administrativă, care se completează cu Codul de procedură civilă în vederea respectării garanţiilor procesuale şi procedurale ale procurorului vizat de procedura disciplinară.
Prin raportare la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Secția a reţinut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de „despăgubire” acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii adverse.
Așadar, fapta părţii „care cade în pretenţii” declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le cheltuie.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii „care cade în pretenţii” şi reprezintă o sancţiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanşarea procesului şi o modalitate de despăgubire a celeilalte părţi.
S-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile textului de lege anterior citat, întrucât cercetarea disciplinară a magistraților are o natură juridică specială, astfel cum este prevăzută în dispozițiile Legii nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul că Inspecția Judiciară acționează „în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.”
S-a făcut referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv Deciziile nr. 29/28.01.2013 şi nr. 154/03.06.2019 pronunţate în materie disciplinară, prin care s-a reţinut că Inspecţia Judiciară nu poate fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată motivat, pe de o parte, de natura specială a procedurii disciplinare, rolul şi atribuţiile Inspecţiei Judiciare, iar pe de altă parte, de fundamentul juridic al cauzei, care nu permite identificarea sau stabilirea unei culpe procesuale, în condiţiile art. 453 C. proc. civ.
II. Căile de atac formulate împotriva hotărârii instanței disciplinare
Împotriva hotărârii disciplinare, atât Inspecţia Judiciară, cât şi pârâtul procuror au formulat recurs.
Recursul declarat de Inspecţia Judiciară
A fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 381/2018 a Curţii Constituţionale, faţă de care s-a apreciat că soluţia pronunţată constituie o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, din perspectiva faptului că nu s-a reţinut în sarcina pârâtului procuror abaterea disciplinară învederată.
Recurenta a expus situaţia de fapt şi a apreciat că Secţia a greşit când a înlăturat probele ce constau în înregistrările audio-video, precum şi materialele de presă, cu referire la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, care nu s-ar aplica în cauză, deoarece nu vizează informaţii în legătură cu fapte comise în trafic.
În realitate, a susţinut recurenta, agenţii de poliţie au realizat înregistrarea cu telefonul propriu în scopul de a se proteja de o persoană care a invocat că are o funcţie importantă în sistemul judiciar şi care i-a ameninţat cu eventuale repercusiuni ca urmare a acţiunii acestora de a-l opri în trafic pe magistrat; a apreciat că agenţilor de poliţie trebuie să li se dea posibilitatea de a dovedi comportamentul persoanei oprite în trafic, în caz contrar, aceştia neputând proba sau demonta acuzaţiile nefondate ce li se aduc.
Recurenta-reclamantă a afirmat că, în raport de prevederile art. 250 şi 341 C. proc. civ., înregistrările audio-video sunt mijloace materiale de probă întrucât servesc la stabilirea faptelor şi pot conduce la soluţionarea cauzei nefiind obţinute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri de vreme ce înregistrarea a urmărit un scop legitim, acela al protejării agenţilor de poliţie de eventuale sancţiuni în contextul în care magistratul a procedat la declinarea calităţii acestuia şi la proferarea de ameninţări.
De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că şi articolele de presă au fost nelegal înlăturate ca mijloc de probă, făcând referire la art. 30 şi art. 31 din Constituţie.
S-a arătat că lipsa de funcţionalitate a x. camera, transmiterea şi difuzarea nelegală a respectivei înregistrări fac obiectul unor verificări separate de natură disciplinară/penală, nu pot avea drept consecinţă juridică constatarea inexistenţei faptei, doar ca urmare a imposibilităţii probării acesteia.
Pe fondul abaterii disciplinare, a susţinut că instanţa disciplinară nu a analizat elementele constitutive ale acesteia, prin raportare la probatoriul administrat.
Argumentul că Secţia nu are atributul de a analiza modalitatea de exprimare a magistratului în afara atribuţiilor de serviciu, cu excepţia situaţiilor când un astfel de limbaj iese cu totul din sfera normelor de convieţuire socială nu este unul susţinut de textele de lege, recurenta făcând referire la dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 161/2003 şi art. 223 din Legea nr. 303/2022.
Învederează că, în cazul de faţă, este întrunit elementul material atât al abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, cât şi al celei prevăzute de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, în condiţiile în care procurorul cercetat, fiind oprit în trafic, s-a adresat agenţilor de poliţie pe un ton superior şi ridicat, iar pe tot parcursul interacţiunii cu agenţii de poliţie, a manifestat o atitudine agresivă, intimidantă, de natură să pună interlocutorii într-o poziţie umilitoare, contrar comportamentului pe care ar trebui să îl aibă în public orice magistrat.
Recurenta a apreciat că argumentul pentru care au fost înlăturate declaraţiile agenţilor de poliţie, în sensul că ar avea ca scop disculparea acestora în cadrul procedurii administrative, este pur speculativ, de vreme ce afirmaţiile agenţilor în cauză sunt susţinute chiar de înregistrările existente la dosarul cauzei.
De altfel, a arătat recurenta, magistratul nu a negat niciodată săvârşirea faptelor, ci a menţionat că s-a aflat într-o „situaţie provocată” şi că regretă că nu a rezistat, precizând că a reacţionat într-un mod care nu îl caracterizează; or, aceste afirmaţii ar echivala, în opinia recurentei, cu o mărturisire extrajudiciară în sensul art. 350 C. proc. civ.
Prin încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa disciplinară nu a luat în considerare ansamblul probelor ce au fost administrate în cauză, respectiv rapoartele celor doi agenţi de poliţie, care au relatat fapte constatate ex propriis sensibus, susţinute de înregistrările efectuate cu telefonul personal al agentului de poliţie, şi nu a făcut nicio referire la mărturisirea extrajudiciară a magistratului în cadrul reacţiei publice a acestuia cu privire la incident.
Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, recurenta-reclamantă a susţinut că faptele ce i se impută domnului procuror reprezintă o încercare de a exercita presiune asupra agentului de poliţie, pentru a obţine un tratament preferenţial şi pentru a-l împiedica pe acesta să-şi exercite atribuţiile.
A fost combătut de recurenta-reclamantă argumentul Secției, potrivit căruia declinarea repetată a calităţii de procuror a avut drept scop să-l determine pe agentul de poliţie să pună capăt abuzului, apreciind că acesta nu poate fi reţinut, întrucât propria percepţie cu privire la caracterul pretins abuziv al unei proceduri nu îl exonerează pe magistrat de obligaţiile care îi incumbă în virtutea calităţii pe care acesta o deţine.
Nici susţinerea potrivit căreia impactul public, ca fundament al răspunderii disciplinare, a fost generat de diseminarea în mod nelegal a înregistrării realizate de organele nu poate fi reţinută, de vreme ce urmarea imediată şi consecinţele negative asupra actului de justiţie s-au produs prin apariția imaginilor în mass-media.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că jurnaliştii au asigurat informarea corectă a opiniei publice, informaţia oferită de aceştia fiind reală, iar mijloacele de probă administrate în această cauză, respectiv rapoartele celor doi agenţi de poliţie, susţinute de înregistrarea realizată cu telefonul mobil şi coroborată cu mărturisirea extrajudiciară a magistratului, confirmă că această obligaţie a fost respectată.
A afirmat recurenta-reclamantă că, aşa cum reiese din ansamblul probelor administrate în cauză, magistratul nu are reprezentarea normalității modului în care un procuror trebuie să se manifeste în societate pentru a garanta şi a asigura încrederea în actul de justiţie, motiv pentru care hotărârea pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară este nelegală, fiind întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare indicate, ceea ce impune admiterea recursului şi admiterea acţiunii disciplinare.
Recursul declarat de pârâtul A.
Recurentul-pârât a formulat recurs atât împotriva încheierii din 11 octombrie 2023, prin care au fost respinse excepţiile referitoare la acţiunea disciplinară, cât şi împotriva hotărârii pronunţate de Secţia pentru procurori în materie disciplinară.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce privește excepțiile invocate și respinse de instanța disciplinară, pârâtul a arătat că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, susținând totodată și reaua-credință a inspectorului judiciar în exercitarea funcției.
Făcând o cronologie detaliată a faptelor, domnul procuror a susținut că cercetarea disciplinară s-a realizat mai repede decât era normal; citația pe care a primit-o pentru termenul din 16 iunie 2023 a fost emisă la 12 iunie 2023, fără a respecta termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 C. proc. civ.
Aflându-se în imposibilitatea de a se prezenta, domnul procuror a formulat cereri, la care nu a primit niciun răspuns; inspectorul judiciar nu i-a răspuns la solicitările de amânare sau de suplimentare a probatoriilor, însă i-a comunicat, la 19 iunie 2023, procesul-verbal întocmit în temeiul dispozițiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, cu raportare la art. 26 alin. (1) din Normele de efectuarea lucrărilor de inspecție, acest act fiind ultimul întocmit de inspector după finalizarea cercetării disciplinare și care, potrivit normelor anterior redate, se prezintă personal magistratului cercetat.
Domnul procuror susține că a formulat în scris cereri de suplimentare a probatoriilor și multiple obiecțiuni, la care nu a primi răspuns, formulând ulterior și o cerere de recuzare a inspectorului pentru aceste considerente; nici la aceasta nu a primit răspuns.
Însă, la 27 iunie 2023, a primit rezoluția de promovare a acțiunii disciplinare întocmită de inspectorul pe care îl recuzase anterior; mai mult, în aceeași zi, inspectorul judiciar a formulat cerere de pensionare.
Astfel, arată domnul procuror că au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (9) din Regulamentul privind normele de efectuarea lucrărilor de inspecție, art. 20 din același Regulament, art. 181 și art. 185 C. proc. civ., față de care citarea pentru termenul din 16 iunie 2023 a fost nelegală, cum s-a arătat mai sus, situație în care nu i-a fost respectat dreptul la apărare, ceea ce duce la nulitatea întregii acțiuni disciplinare.
Această excepție a fost ridicată şi în faţa Secţiei, fiindu-i respinsă prin încheierea pe care înţelege să o recureze.
Referitor la celelalte excepții pe care le-a invocat în fața instanței disciplinare, domnul procuror a susținut nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu, decurgând din faptul că inspectorul judiciar nu are ca atribuție sesizarea din oficiu în materie disciplinară, nulitatea actelor de cercetare disciplinară, întrucât această procedură s-ar fi efectuat cu încălcarea normelor privind repartizarea aleatorie, şi nulitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare, care derivă din faptul că etapa verificărilor prealabile nu și-a atins obiectivul, lipsa avizului directorului direcției de pe referatul întocmit de inspector judiciar din data de 12 mai 2023 şi faptul că rezoluția de începere a cercetării disciplinare din 16 mai 2023 a fost avizată pentru directorul direcției de inspecție printr-o semnătură indescifrabilă în dreptul numelui D., care anterior formulase declarație de incompatibilitate, nulitatea rezoluției 23-836/a1 din 26 iunie 23 de admitere a sesizării și de exercitare a acțiunii disciplinare, survenită ca efect al încălcării dreptului la apărare și a neîndeplinirii obligației de verificare a apărărilor pârâtului, întrucât nu a fost ascultat de către inspector și nu i-au fost soluționate cererile de suplimentare a probatoriului.
Recurentul-pârât critică şi considerentele încheierii interlocutorii din 11 octombrie 2023 - amânare de pronunțare din 27 septembrie 2023, prin care s-a arătat că cercetarea disciplinară este o procedura administrativă nepublică necontradictorie, iar după întocmirea procesului-verbal de prezentare, nu se mai administrează probe.
De asemenea, greșit s-a reținut că inspectorul judiciar l-a invitat pe domnul procuror în vederea ascultării, dar acesta ar fi refuzat, în realitate fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă de prezentare, sens în care a şi trimis cereri de amânare şi a propus date alternative la care să se prezinte, solicitând și suplimentarea probatoriului.
Cu privire la considerentul potrivit căruia respingerea unor cereri formulate de către pârâtul procuror în cadrul cercetării disciplinare nu poate fi asimilată încălcării dreptului la apărare, cu referire la art. 26 alin. (3) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție aprobate prin Ordinul nr. 51 din 2021, recurentul-pârât a apreciat că, printr-o astfel de interpretare, Inspecția Judiciară nu respectă drepturile magistraților, invocând în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că Regulamentul Inspecției este neconform cu Tratatul de funcționare al Uniunii Europene (cauza C817/21).
În ceea ce privește soluția dată de Secție fondului cauzei, recurentul-pârât a învederat că are interes în recurarea soluției, chiar dacă îi este favorabilă, acesta fiind unul general, și anume o interpretare corectă a dispoziţiilor Legii nr. 303/2022.
Astfel, recurentul-pârât a reclamat faptul că Inspecția Judiciară nu a comunicat cu el în niciun fel, deşi era parte în dosar, fiind cercetat disciplinar; pe de altă parte, instituţia a avut o comunicarea publică, unică în istoria Inspecției, foarte zgomotoasă și care a generat valuri de dezbateri publice.
Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, a apreciat recurentul-pârât că aceasta nu poate fi raportată la dispozițiile art. 104 din Legea nr. 161/2003, întrucât abaterea disciplinară reprezintă încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții, care sunt explicit enumerate; textele care consacră incompatibilitățile și interdicțiile impuse judecătorilor și procurorilor nu fac nicio referire la sintagma manifestări contrare demnității funcției, cum a reținut Inspecția.
A subliniat recurentul-pârât că art. 223 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 prevede îndatoriri ale judecătorilor și procurorilor, iar nu interdicții; cu alte cuvinte prima abatere disciplinară reținută de Inspecția Judiciară în sarcina sa nu mai este incriminată de legea actuală.
Recurentul-pârât a reiterat ideea că, pe fondul său, hotărârea secției de procurori este corectă, la fel și măsura îndepărtării mijlocului de probă reprezentat de filmarea cu telefonul mobil, care încalcă norme în vigoare și este conformă cu practica secției, însă se impune a se verifica dacă sintagma manifestări contra demnității funcție pe care o ocupă de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia, amendată în anul 2022 de legiuitor prin înlăturarea expresă dintre abaterile disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004, poate fi sau nu reținută în viitor ca interdicție în sarcina unui magistrat.
În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit.) m) din Legea nr. 303/2002, recurentul-pârât arată că a făcut o cercetare la locul faptei după momentul când a fost oprit de cei doi agenţi de poliţie şi a identificat un magazin care avea camere video stradale, astfel încât, cu acordul acestuia, a prelevat imaginile și secvențele video stocate pe hard disk.
A susținut că manevra sa de depăşire a autospecialei de poliție rutieră a fost semnalizată şi înregistrată atât de camera video a respectivului magazin, cât și de camera video a autospecialei de poliție.
Recurentul-pârât a precizat că a solicitat instanței disciplinare admiterea acestui mijloc de probă, cu cele două secvenţe video, pentru a se clarifica că, de fapt, nu a încălcat nici o normă rutieră, iar oprirea sa pe carosabil de către agenții de poliție rutieră, la ora 1:00 dimineața, a fost abuzivă.
S-a solicitat de către pârât admiterea recursului, să se constate că excepţiile invocate sunt fondate şi, totodată, că nu există interdicția invocată de Inspecţia Judiciară, cu consecința respingerii acțiunii disciplinare.
Apărările formulate de părți
Atât Inspecţia Judiciară, cât şi domnul procuror au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului promovat de partea adversă.
III. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
La 09 februarie 2024, recurentul-pârât a formulat o cerere prin care a solicitat trimiterea unei întrebări Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi anume:
„Principiul independenţei magistraţilor, consacrat de art. 19 alin. (l) al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE şi art. 4 par. 3 din TUE, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei privind MCV, se opune unei reglementări legale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor care permite Inspecţiei Judiciare să atace cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţiile de respingere a acţiunilor disciplinare pronunţate de secţiile disciplinare ale CSM?”
În motivarea cererii, recurentul-pârât s-a referit succint la faptul că a fost cercetat disciplinar de Inspecţia Judiciară, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022, dar Consiliul Superior al Magistraturii a respins acţiunea disciplinară; împotriva acestei hotărâri, Inspecţia Judiciară a formulat recurs.
Recurentul-pârât a făcut referire la raportul MCV din 22 noiembrie 2022, publicat de Comisia Europeană, prin care s-a arătat că una dintre preocupările rămase este posibilitatea ca Inspecţia Judiciară să conteste o decizie a secţiei în materie disciplinară a CSM („Odată ce comisia disciplinară a Consiliului Judiciar Suprem s-a pronunţat în favoarea judecătorului, această decizie ar trebui să fie definitivă” [CDL-AD (2002) 015, Avizul Comisiei de la Veneția referitor la proiectul de lege privind modificările la Legea bulgară privind sistemul judiciar]. De asemenea, persistă preocupări cu privire la faptul că inspectorul-şef poate să infirme o rezoluţie de clasare a unui dosar sau orice rezoluţie adoptată de un inspector judiciar în urma unei cercetări disciplinare prealabile, iar Comisia a reţinut că vor trebui stabilite mecanisme de monitorizare a aplicării acestei norme în practică şi al eficacităţii garanţiilor prevăzute în acest sens.
Aşadar, a apreciat recurentul-pârât că posibilitatea atacării de Inspecţia Judiciară a soluţiilor de respingere a acţiunilor disciplinare pronunţate de secţiile disciplinare ale Consiliului Superior al Magistraturii este contrară principiilor dezvoltate de Comisia de la Veneția.
O atare posibilitate duce la hărţuirea magistraţilor şi după soluţia favorabilă a secţiilor disciplinare (a se vedea cazul Köveşi; după 5 acţiuni disciplinare respinse, a trebuit să se prezinte şi în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursurile exercitate de Inspecţia Judiciară).
Raportul din 2021 privind statul de drept publicat de Comisia Europeană, în Capitolul consacrat situaţiei statului de drept din România, a luat act de începerea cercetării disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare reprezentând exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, faţă de un judecător de la Curtea de Apel Piteşti, ca urmare a aplicării într-un litigiu, la 07 iunie 2021, a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19. C-195/19. C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii.
S-a arătat că, în principiu, o procedură disciplinară este incompatibilă cu normele dreptului Uniunii Europene, dacă afectează esenţa procedurii reglementate de art. 267 TFUE şi, odată cu aceasta, chiar fundaţia Uniunii însăși, având un efect disuasiv asupra oricărui magistrat român chemat să aplice normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene, inclusiv jurisprudența Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 148 din Constituţia României.
Art. 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la art. 2 TUE, încredinţează instanţelor naţionale şi Curţii sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum şi protecţia jurisdicțională a drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul menţionat [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Jastice and Equality (Deficienţele sistemului judiciar), C216/18PPU, EU:C:2018:586, pct. 50, Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independenţa Curţii Supreme), C619/18, EU:C:2019:531, pct. 47, precum şi Hotărârea din 05 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independenţa instanţelor de drept comun), C192/18, EU:C:2019:924, pct. 98].
Pentru a garanta că instanţele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecţia jurisdicțională efectivă impusă de această dispoziţie, prezervarea independenţei acestora este primordială, astfel cum se confirmă la art. 47 al doilea paragraf din cartă, care menţionează accesul la o instanţă judecătorească „independentă” printre cerinţele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 02 martie 2021, A. B. şi alţii (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă - Căi de atac), C824/18, EU:C:2021:153, pct. 115, precum şi jurisprudenţa citată].
Având în vedere aspectele învederate, recurentul-pârât a apreciat că se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Recurenta-reclamantă nu a formulat un punct de vedere scris cu privire la cererea de trimitere preliminară.
Părţile au pus concluzii cu privire la această chestiune la termenul de judecată din 12 februarie 2024, care au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
1.1 Asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurentul-pârât A., Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile dreptului Uniunii Europene a căror interpretare este solicitată
Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Art. 19 alin. (1) al doilea paragraf Tratatul privind Uniunea Europeană:
„Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”
Art. 4 paragraf 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană:
„În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.
Art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”.
Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV)
Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) a fost instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, ca măsură tranzitorie menită să faciliteze eforturile susținute ale României de a-și reforma sistemul judiciar și de a intensifica lupta împotriva corupției; activitatea din cadrul MCV a început în 2007 și de atunci a monitorizat procesul de reformă pe baza acestor obiective de referință.
Dispoziţiile naţionale aplicabile
Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară:
„Completurile de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completurile de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege.”
Art. 51 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 305/2022 din 15 noiembrie 2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii:
„(1) Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, la momentul pronunţării şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii. Până la data comunicării hotărârii judecătorului sau procurorului vizat, aceasta nu produce efecte în ceea ce priveşte cariera şi drepturile acestuia. ……………………………………………………………………………………….
(3) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar.
(4) Recursul prevăzut la alin. (3) este o cale devolutivă de atac şi suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare.”
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurentul A. îndeplinește condiţiile cerute de art. 267 din TFUE, astfel cum au fost acestea dezvoltate în jurisprudenţa constantă a Curţii, întrucât în cauza pendinte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de trimitere, are a se pronunţa printr-o hotărâre definitivă asupra recursului declarat de Inspecţia Judiciară împotriva soluţiei de respingere a acţiunii disciplinare pronunţate de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, iar în legătură cu posibilitatea exercitării căii de atac de către Inspecţia Judiciară se ridică o chestiune ce priveşte interpretarea unor prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, astfel că litigiul intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii Europene.
Împrejurarea că dispoziţiile relevante din dreptul intern, respectiv cele ale art. 26 alin. (1) şi ale art. 51 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2022 din 15 noiembrie 2022 privind organizarea judiciară, precum şi legea în ansamblul ei, au fost deja examinate de instanţa de contencios constituţional din perspectiva conformităţii cu dreptul Uniunii (e.g. decizia Curţii Constituţionale nr. 524/2022), nu poate constitui un impediment în trimiterea unei întrebări preliminare, întrucât Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este singura competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea unor prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta).
În ceea ce priveşte regimul juridic al procedurii prealabile reglementate de art. 267 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), se reţine că acesta instituie o distincţie între instanțele judecătoreşti naţionale ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, caz în care sesizarea are caracter obligatoriu, şi celelalte instanţe judecătoreşti ale căror hotărâri pot fi supuse unei căi de atac, caz în care sesizarea are caracter facultativ, distincţie care se bazează pe regimul juridic al hotărârii pronunţate şi care are ca scop asigurarea unei interpretări şi aplicări uniforme a dreptului Uniunii.
Însă, în raport cu statuările Curţii de Justiție a Uniunii Europene din cauza 283/81 (Cilfit), cu nuanţările din cauza 561/19 (Consorzio Italian Management), privind excepțiile de la obligația de trimitere preliminară prevăzută de art. 267 alin. (3) din TFUE, acest scop nu subzistă atunci când există deja o jurisprudenţă consacrată a Curţii de Justiție a Uniunii Europene în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
În cauza pendinte, Înalta Curte apreciază că pentru soluţionarea litigiului nu este necesar un răspuns la problema de drept al Uniunii identificată în cererea recurentului-pârât, întrucât nu se poate reţine existenţa unei îndoieli rezonabile cu privire la respectarea principiului independenţei magistraţilor, consacrat de prevederile art. 2, art. 4 paragraf 3 şi art. 19 din TUE, respectiv de art. 47 din Cartă, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, în raport cu posibilitatea recunoscută în dreptul intern Inspecţiei Judiciare de a exercita recursul împotriva soluţiilor de respingere pronunţate de secţiile disciplinare ale Consiliului Superior al Magistraturii hotărârii.
În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, prin care a fost instituit Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV), a fost abrogată la 07 octombrie 2023, prin Decizia (UE) 2023/1786 din 15 septembrie 2023.
În cuprinsul actului de abrogare, în motivarea ridicării mecanismului de cooperare şi verificare, s-au învederat următoarele aspecte:
În raportul său din 26 septembrie 2006 privind stadiul pregătirii Bulgariei și României pentru aderarea la U.E. (1), publicat înainte de aderarea României la Uniune, Comisia a identificat o serie de aspecte, în special în ceea ce privește responsabilitatea și eficiența sistemului judiciar și a organismelor de aplicare a legii din România, în privința cărora erau încă necesare progrese suplimentare pentru a asigura capacitatea de a pune în aplicare și de a aplica măsurile adoptate în vederea instituirii pieței interne și a spațiului de libertate, securitate și justiție.
La 13 decembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia 2006/928/CE (2) de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progreselor realizate de România în vederea atingerii a patru obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției. Decizia respectivă prevede că aceasta trebuie abrogată atunci când toate obiectivele de referință au fost îndeplinite în mod satisfăcător.
Decizia 2006/928/CE reglementează obligația României de a raporta periodic Comisiei cu privire la progresele înregistrate în ceea ce privește îndeplinirea obiectivelor de referință. Comisia a comunicat Parlamentului European și Consiliului propriile observații și constatări cu privire la raportul României pentru prima dată în iunie 2007 și, de atunci, a prezentat rapoarte periodice. Fiecare raport al Comisiei a fost întocmit în urma unei analize atente, pe baza cooperării strânse cu autoritățile naționale, precum și a contribuțiilor societății civile și ale altor părți interesate și observatori.
În raportul său din luna ianuarie 2017, Comisia a efectuat o evaluare cuprinzătoare a progreselor înregistrate de România de la instituirea mecanismului de cooperare și verificare. Pornind de la această evaluare, Comisia a stabilit o traiectorie clară către încheierea mecanismului, pe baza a douăsprezece recomandări-cheie, care au clarificat cerințele pe care România trebuia să le respecte pentru a îndeplini cele patru obiective de referință prevăzute în Decizia 2006/928/CE. Având în vedere progresele înregistrate, Comisia a considerat că îndeplinirea recomandărilor respective ar fi suficientă pentru încheierea mecanismului de cooperare și de verificare, cu condiția ca evoluția situației să nu invalideze în mod clar progresele realizate. Multe dintre recomandări s-au axat pe instituirea unor garanții interne care să asigure caracterul ireversibil al rezultatelor și să demonstreze că reformele în curs vor fi continuate și că progresele vor fi consolidate chiar și în absența mecanismului.
Între timp, Comisia a efectuat patru evaluări ale progreselor realizate în ceea ce privește punerea în aplicare a recomandărilor. Rapoartele publicate de Comisie de la sfârșitul anului 2017 până în 2019 privind progresele înregistrate de România în această perioadă în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare au evidențiat regrese pe calea reformelor. Măsurile luate de România au redeschis problematici pe care raportul din ianuarie 2017 le considerase închise, iar în raportul din noiembrie 2018 au fost formulate opt recomandări suplimentare.
În raportul său din iunie 2021, Comisia a salutat progresele înregistrate de România în direcția încheierii rapide a mecanismului de cooperare și de verificare şi a ținut seama în special de noul impuls pe care România l-a dat reformelor și de eforturile depuse în vederea inversării regreselor din perioada 2017-2019. Comisia a constatat că s-au înregistrat progrese în ceea ce privește toate recomandările rămase.
Raportul Comisiei din luna noiembrie 2022 a stabilit că progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare au fost suficiente pentru a îndeplini angajamentele asumate de România la momentul aderării sale la Uniune și că toate cele patru obiective de referință stabilite în Decizia 2006/928/CE și clarificate prin cele douăsprezece recomandări din raportul din luna ianuarie 2017 și cele opt recomandări suplimentare din raportul din luna noiembrie 2018 au fost îndeplinite în mod satisfăcător.
Comisia a luat act, în special, de progresele înregistrate de România în ceea ce privește consolidarea independenței și a eficacității sistemului judiciar printr-o revizuire cuprinzătoare a sistemului judiciar. Au fost adoptate noi legi privind justiția, care au adus schimbări importante în ceea ce privește organizarea carierei și regimurile de răspundere pentru magistrați, numirea în funcție, revocarea din funcție și competențele procurorilor de rang înalt și organizarea Inspecției Judiciare.
Aşadar, Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) a fost ridicat prin Decizia (UE) 2023/1786 din 15 septembrie 2023, în conţinutul acesteia reținându-se că România şi-a îndeplinit toate obiectivele de referinţă stabilite precum şi angajamentele specifice.
Ca urmare, Comisia nu a mai făcut alte recomandări sau referiri la alte aspecte privind reforma sistemul judiciar.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere Hotărârea Curţii - Camera întâi, din 07 septembrie 2023, în cauza C‑216/21 (Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România”), având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Ploiești, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, răspunzând celei de-a patra întrebări formulate de instanţa de trimitere, următoarele:
„Decizia 2006/928 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale de modificare a regimului de promovare a judecătorilor atunci când, în rapoartele întocmite în temeiul acestei decizii, Comisia Europeană nu a formulat nicio recomandare referitoare la o astfel de modificare.”
S-a reţinut în considerentele hotărârii că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției constituie un act adoptat de o instituție a Uniunii Europene, care poate fi interpretat de Curte în temeiul art. 267 TFUE.
S-a arătat că obiectivele de referință care figurează în anexa la decizia menționată urmăresc să asigure respectarea de către România a valorii statului de drept prevăzute la art. 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza aceleiași decizii, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai reţinut că potrivit art. 1 din Decizia 2006/928, în fiecare an, România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referință enumerate în anexa la această decizie și că primul dintre aceste obiective de referință urmărește în special „garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată”.
Obiectivele de referință care figurează în anexa menționată urmăresc să asigure respectarea de către România a valorii statului de drept prevăzute la art. 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza aceleiași decizii, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.
S-a apreciat că, într‑un context precum cel în discuție în litigiul principal, deși statul membru în cauză trebuie să țină seama, în temeiul principiului cooperării loiale, de rapoartele Comisiei în temeiul Deciziei 2006/928 și în special de recomandările formulate în acestea, lipsa unei recomandări nu poate fi considerată în niciun caz un obstacol în calea exercitării de către statul membru în cauză a competenței sale în domeniul organizării justiției.
Aşadar, CJUE s-a pronunţat deja asupra unor chestiuni de principiu privind natura juridică, conținutul și efectele Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, prin care a fost instituit Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV), asupra obligațiilor statelor membre care izvorăsc atât din dispozițiile art. 2 şi art. 19 din TUE, din art. 47 din Cartă, cât și din Decizia MCV.
Având în vedere această jurisprudenţa pertinentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reţinând că ridicarea Mecanismului de cooperare şi verificare a avut loc după ce s-a constatat că România a îndeplinit în mod satisfăcător toate obiectivele de referință stabilite în Decizia 2006/928/CE și angajamentele specifice enumerate în concluziile raportului din 2022 şi că, prin rapoartele întocmite în temeiul acestei decizii, Comisia Europeană nu a formulat nicio recomandare în legătură cu posibilitatea recunoscută de lege Inspecţiei Judiciare de a ataca cu recurs soluţiile de respingere a acţiunilor disciplinare pronunţate de Consiliului Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, ca instanţă disciplinară, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în lipsa unei îndoieli rezonabile cu privire la respectarea principiului independenţei magistraţilor, consacrat de prevederile art. 2, art. 4 paragraf 3 şi art. 19 din TUE, respectiv de art. 47 din Cartă, în raport cu posibilitatea exercitării recursului de către Inspecţia Judiciară, ori cu privire la conformitatea efectivă a dispozițiilor naționale care reglementează acest drept cu obligațiile decurgând din Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurentul-pârât A. în temeiul art. 267 din TFUE.
1.2 Asupra recursurilor deduse judecăţii
Recursul declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2023:
Prin încheierea din 25 octombrie 2023, Secţia a apreciat că înregistrarea audio-video din 06 mai 2023 realizată cu telefonul mobil personal de către agentul de poliţie F., din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean X. – Secţia 1 Poliţie Rurală, a fost obţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care a considerat că această probă este inadmisibilă şi, de asemenea, transcriptul înregistrării audio-video, precum şi materialele de presă care au legătură directă cu această înregistrare.
Ca urmare, prin hotărârea recurată Secţia a avut în vedere celelalte probe administrate în cauză, a căror obținere nu a fost considerată nelegală, din ansamblu cărora a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtului procuror, sub aspectul laturii obiective a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022.
S-a avut în vedere că interacţiunea pârâtului procuror cu agenţii de poliţie nu a avut loc în legătură cu atribuţiile de serviciu ale procurorului, ci în afara orelor de program, că agenţii de poliţie nu au furnizat o explicaţie plauzibilă cu privire la motivele care au determinat oprirea în trafic, că pârâtul s-a conformat solicitării acestora de a se întoarce la autoturism, respectiv de a le prezenta documentele, precum şi că pârâtul procuror nu a solicitat un tratament favorabil.
A fost avută în vedere apărarea pârâtului din cuprinsul întâmpinării, potrivit căreia declinarea repetată a calităţii de procuror s-ar fi făcut în scopul de a pune capăt abuzului celor doi agenţi.
Cu privire la impactul public, indicat de Inspecţia Judiciară ca fundament al răspunderii disciplinare, Secţia a reţinut că a fost generat de diseminarea înregistrării realizate în mod nelegal de organele de poliţie.
Prin recursul formulat, Inspecţia Judiciară a criticat aceste considerente, apreciind că înlăturarea materialului probator s-a făcut cu încălcarea art. 250-361 C. proc. civ. şi a art. 30-31 din Constituţie.
A susţinut şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtului procuror, modalitatea de exprimare a magistratului precum şi declinarea repetată a calităţii sale se circumscriu laturii obiective a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022.
Înalta Curte nu va reţine apărarea formulată de recurentul-pârât în sensul imposibilităţii analizei acestor critici, întemeiată pe faptul că Inspecţia Judiciară nu ar fi declarat recurs împotriva încheierii din 25 octombrie 2023.
Sub acest aspect, se constată că în conţinutul cererii de recurs reclamanta a formulat critici concrete împotriva încheierii menţionate şi că această încheiere, prin care s-a dispus şi amânarea pronunţării, face corp comun cu hotărârea Secţiei.
Criticile recurentei-reclamante sunt, însă, nefondate.
Potrivit art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.”
Conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ. „probele trebuie să fie admisibile şi să ducă la soluţionarea procesului”.
La rândul său, art. 341 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „pot fi mijloace materiale de probă în procesul civil filmele, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”
În cauza de faţă, în mass-media a apărut o înregistrare audio-video, însoțită și de transcriptul aferent, în care pârâtul procuror A. era angajat într-o discuţie cu un echipaj de poliție, cu ocazia opririi sale în trafic, la 06 mai 2023.
În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că această înregistrare nu a fost realizată prin folosirea aparaturii specifice agenţilor de poliţie, ci cu telefonul proprietatea personală a unuia dintre agenţii de poliţie.
Efectuând propria analiză a legalităţii şi temeiniciei măsurii înlăturării mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, inclusiv a transcriptului aferent acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:
Dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, prevăd următoarele: „În scopul realizării activităţilor de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracţiunilor sau executării pedepselor, prevenire şi combatere a altor fapte ilegale, precum şi de menţinere a ordinii şi siguranţei publice acţiunile poliţistului în spaţii publice, precum şi intervenţia realizată în condiţiile art. 52 ori pentru executarea unui mandat pot fi înregistrate cu mijloacele foto-audio-video din dotare, fără consimţământul persoanelor vizate”.
Contrar susţinerilor recurentei Inspecţia Judiciară, acest text de lege se aplică în cauză, pentru că oprirea în trafic a recurentului-pârât s-a făcut pentru nerespectarea regulilor privind circulaţia pe drumurile publice, aspect ce nu a fost contestat de niciuna dintre părţi, agenţii de poliţie aflându-se într-o misiune rutieră.
Potrivit actului normativ anterior indicat, agenții de poliție care se află în misiuni rutiere sunt obligaţi să poarte minicamere video, numite x. camera, dispozitive protejate de o aplicație care le conferă proprietatea de a putea fi descărcate doar într-o bază de date specială a Poliției, pentru a fi respectate drepturile persoanelor: dreptul la viață privată, la protecția datelor personale şi dreptul la intimitate.
Deşi recurenta Inspecţia Judiciară arată că agenții de poliție aveau posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, apreciind că s-ar fi găsit într-o poziție de inferioritate sau pentru a dovedi comportamentul persoanei oprite în trafic, se reţine că legiuitorul a instituit cerinţa ca dispozitivele să fie din dotare ca garanţie a respectării drepturilor persoanelor care sunt filmate sau înregistrate, pentru că dispozitivul oferit de instituţia poliţiei beneficiază de măsuri sporite de securitate, aşa cum s-a detaliat anterior cu privire la x. camera.
De altfel, Secţia pentru procurori a constatat, din perspectiva veridicităţii înregistrării audio-video apărute în spaţiul public, că aceasta nu conține integral dialogul derulat între lucrătorii de poliție și pârâtul procuror A., fiind omise atât momentul inițierii, cât şi alte pasaje din derularea acestuia, care ar putea fi relevante în contextul probator, nici Inspecția Judiciară și nici Secția neavând acces nemijlocit la originalul înregistrării audio-video ce a declanșat prezenta procedură disciplinară
Tocmai pentru că asupra telefonului personal pot interveni atât proprietarul, cât și alte persoane/entități, circumstanţe în care orice fişier audio-video ar putea fi modificat, integritatea sa tehnică nu poate fi asigurată.
Prin urmare, Înalta Curte reține că este legală constatarea Secției pentru procurori în materie disciplinară, în sensul că telefonul mobil personal al polițistului nu poate fi asimilat unui mijloc de înregistrare din dotare.
De altfel, agentul de poliţie a folosit telefonul personal nu ca urmare a unor defecțiuni tehnice neprevăzute și care nu puteau fi evitate, ci prin nerespectarea dispozițiilor legale și infralegale în materie, cum ar fi Dispoziția nr. 60/2022 a Inspectorului-Șef al Inspectoratului General al Poliției Române, care reglementează procedura de utilizare și verificare a sistemelor audio-video din dotarea organelor de poliție.
De asemenea, conform prevederilor art. 5 alin. (3). lit. b) din Dispoziţia şefului I.P.J. X. nr. 78/I din 03.05.2022 privind stabilirea regulilor de utilizare a sistemelor audio-video portabile, la intrarea şi ieşirea din serviciu, poliţiştii care în exercitarea atribuţiilor de serviciu utilizează înregistratoarele audio-video portabile de tip x. camera, le verifică şi se asigură că sunt funcţionale, iar în cazul constatării unor deficienţe, sesizează poliţistul care asigură distribuirea acestora la intrarea în serviciu.
Ca urmare, reţinând că proba constând în înregistrarea audio-video realizată cu telefonul personal al agentului de poliţie a fost obţinută cu încălcarea textelor de lege anterior redate, Înalta Curte va respinge criticile Inspecţiei Judiciare sub aceste aspecte, înregistrarea nelegală fiind în mod corect înlăturată din probatoriul avut în vedere de instanţa disciplinară.
Cu privire la critica recurentei-reclamante privind faptul că înlăturarea articolelor de presă s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 şi art. 31 alin. (1) din Constituţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 30 din Constituţia României: „Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Conform art. 31 alin. (1) din legea fundamentală „Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”.
Înalta Curte reţine că articolele de presă au avut ca bază filmarea apărută în mass-media, respectiv cea pentru care a fost folosit telefonul personal al unuia dintre agenţii de poliţie, fiind înlăturată din probatoriul administrat în dosar pentru că a fost obţinută cu încălcarea textelor de lege incidente, aşa cum s-a detaliat anterior.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate pretinde valorificarea în plan probator a unor articole de presă întemeiate pe această înregistrare nelegal obţinută.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, din probele aflate la dosarul cauzei a rezultat că aceasta nu conține integral dialogul derulat între lucrătorii de poliție și pârâtul procuror A., fiind omise atât momentul inițierii acestuia, cât și alte momente din derularea acestuia.
Verificând modalitatea în care o înregistrare făcută de un agent de poliţie ar fi ajuns să fie prezentată publicului larg, mai întâi pe site-ul x., de unde a fost preluată în mass-media, Inspectoratului General al Poliției Române a remis Inspecției Judiciare mai multe materiale, printre care și raportul nr. 8605/15.05.2023, întocmit de Biroul Control Intern din cadrul IPJ X., din care rezultă că nicio persoană implicată în derularea evenimentului nu şi-a asumat difuzarea în mass-media a înregistrării în cauză.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că înlăturarea articolelor de presă nu a avut consecinţa pretinsă de recurenta-reclamantă, respectiv o încălcare a libertăţii de exprimare sau a dreptului la informaţie, ci a dat eficienţă prevederilor art. 341 alin. (2) C. proc. civ., precum şi celor ale art. 71 și urm. C. civ., care conțin reglementari având drept scop protejarea dreptului la viaţă privată. Secţia pentru procurori în materie disciplinară a apreciat asupra legalităţii obţinerii respectivei înregistrări, a avut în vedere împrejurarea neasumării înregistrării care a ajuns în presă şi teza probatorie urmărită de reclamanta Inspecţia Judiciară.
Noul cod civil reglementează dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.
Astfel, art. 70 C. civ. prevede că „Orice persoană are dreptul la liberă exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.”
Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ., „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ., „(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.
În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.
Potrivit art. 252 C. civ., „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.”
Articolul 10 din Convenţie are următorul conținut: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
Totodată, dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.
Raportând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, Înalta Curte reţine, la rândul său, că înlăturarea materialelor de presă din probatoriul administrat s-a făcut în aplicarea prevederilor legale, cât și a principiilor mai sus-enunțate, criticile recurentei-reclamate fiind nefondate.
În plus, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Completului de 5 judecători, Decizia nr. 168 din 12 septembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție în dosarul nr. x/1/2022, prin care s-a reţinut că este legală măsura înlăturării, ca nelegal, a unui mijloc de probă constând într-o înregistrare audio-video, realizată de o persoană necunoscută, conținând fragmente dintr-o ședință de lucru desfășurată în sediul unei instituții, obținută atât prin nesocotirea prevederilor legale, cât și a prevederilor art. 341 alin. (2) C. proc. civ. precum şi cele ale art. 71 și urm. C. civ., care conțin reglementari care au drept scop protejarea dreptului la viaţă privată.
În acelaşi sens, este şi Decizia nr. 171 din 10 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație de Justiție în dosarul nr. y/1/2021, prin care s-a constatat nelegalitatea mijlocului de probă constând în extragerea și atașarea listingului aparținând unei adresei de e-mail, derulată fără informarea prealabilă a persoanei respective, cu motivarea că face parte integrantă din corespondența personală și este circumscrisă protecției datelor cu caracter personal.
Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele hotărârii disciplinare, potrivit cărora nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtului procuror, sub aspectul laturii obiective a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022.
Având în vedere că atât recurentul-pârât, cât şi Inspecția Judiciară au formulat critici cu privire la incidenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, Înalta Curte urmează să se pronunţe unitar asupra acestor susţineri, cu ocazia examinării recursului formulat de pârâtul A.
În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, se reţin următoarele:
Potrivit acestui text de lege, constituie abatere disciplinară „folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;”.
Atunci când se analizează această abatere disciplinară, se au în vedere următoarele prevederi legale:
- art. 124 alin. (1) din Constituţie - „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.”;
- art. 132 alin. (1) din Constituţie - „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”;
- art. 3 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 303/2022 - „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei.”;
- art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 - „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă”;
- art. 223 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 - „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate.”;
- art. 66 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 304/2022 - „(2) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii. (3) Procurorii trebuie să respecte şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor, să respecte prezumţia de nevinovăţie, dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii de arme, independenţa instanţelor şi forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti definitive. În comunicarea publică, parchetele trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie, caracterul nepublic al urmăririi penale şi dreptul nediscriminatoriu la informare.”;
- art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor - „Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.”;
- art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor - „Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea unor cereri, să pretindă ori să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă.”;
- art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor - „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.”;
- art. 3 din Carta Universală a Judecătorului - „În îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale, judecătorul se supune numai legii şi va ţine seama doar de aceasta.”;
- valoarea nr. 1.6 din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară - „Judecătorul va manifesta şi va promova înalte standarde de conduită judiciară în scopul de a întări încrederea publicului în corpul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine independenţa justiţiei.”;
Înalta Curte are în vedere că obiectul material al acestei abateri îl reprezintă lezarea relaţiilor sociale reglementate prin textele de lege anterior redate.
Elementul material al abaterii în discuţie cuprinde trei ipoteze:
- folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor;
- intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri
- pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.
Prin folosirea funcţiei deţinute se are în vedere acțiunea magistratului de a uza de calitatea sa, pentru a obține anumită avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, din partea autorităților, iar prin tratament favorabil se înțelege atitudinea autorităților de a avantaja în orice fel magistratul care uzează de folosirea funcției deținute, toate acestea în afara cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii.
În practica Completului de 5 judecători, s-a reţinut că este vorba despre o conduită ilicită în cazul intervenţiilor exercitate la anumite autorităţi publice și persoane fizice în scopul obținerii unui regim preferențial de detenție și a anumitor avantaje pentru un inculpat, în calitatea sa de procuror de la Direcția Națională Anticorupție (Decizia nr. 38/2014 a Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi).
Într-o altă speţă, s-a reţinut că fapta procurorului, din momentul în care agenți de poliție s-au prezentat la domiciliul acestuia în vederea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, constând în refuzul de a se legitima, justificarea refuzului prin invocarea calității de procuror, precum și apelarea în prezența subalternilor a șefului acestora, apel care prin el însuși a avut scopul de intimidare și de a deturna activitatea organelor de poliție, se circumscrie elementului material al laturii obiective a abaterii disciplinare analizate în cauză (Hotărârea 5P din 26 aprilie 2017 a Secţiei pentru procurori, definitivă).
Aşadar, se constată că nu se poate reţine săvârşirea acestei abateri disciplinare decât în condiţiile în care există o acţiune de folosire a funcţiei deţinute în afara cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.
De asemenea, în cazul în care nu se urmăreşte obţinerea unui tratament favorabil din partea autorităţilor, atunci nu este îndeplinită condiţia realizării elementului material al respectivei abateri disciplinare.
Pornind de la consideraţiile teoretice anterior amintite, aşa cum au fost interpretate pe cale jurisprudenţială, şi realizând propria analiză în cauza supusă judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea disciplinară, s-a reproşat domnului procuror că, fiind oprit în trafic de agenţii de poliţie, şi-ar fi declinat în mod repetat calitatea de procuror şi ar fi discutat pe un ton ridicat, ceea ce ar fi avut scopul de a sugera că are relaţii sau influenţă.
Situaţia de fapt nu a fost contestată de părţi, ceea ce se contestă fiind interpretarea dată de instanţa disciplinară declinării calităţii de procuror a recurentului-pârât.
Astfel, Inspecţia Judiciară susţine că un astfel de comportament se subsumează elementului material al laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, în timp ce hotărârea recurată reţine că invocarea funcţiei de procuror s-a făcut în scopul de a pune capăt abuzurilor agenţilor de poliţie, care au invocat argumente contradictoriii pentru oprirea în trafic a recurentului.
Înalta Curte are în vedere că abaterea disciplinară pentru care a fost cercetat domnul procuror, săvârșită în oricare din modalităţile sale, prevede un scop precis, constând în obţinerea un tratament favorabil din partea autorităţilor, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.
Declaraţiile date de recurentul-pârât în faţa Secţiei, coroborate cu cele ale celor doi agenţi de poliţie, care au arătat că recurentul-pârât le-a solicitat să îi aplice o sancţiune contravenţională, probează faptul că declinarea repetată a calităţii de procuror nu a fost făcută în contextul solicitării unui tratament favorabil, ci dimpotrivă, pârâtul procuror a insistat să fie aplicată legea şi să fie sancționat, fără a pretinde exonerarea de o eventuală răspundere.
De altfel, agenţii de poliţie nu au furnizat o explicaţie clară cu privire la motivele care au determinat oprirea în trafic a pârâtului, rapoartele întocmite conţinând afirmaţii contradictorii, care fac referire fie la o încălcare a regimului legal de viteză, fie la o abatere în procedura depăşirii.
Aşadar, nu există temeiuri pentru a aprecia că declinarea în mod repetat a calităţii de procuror a fost făcută de pârâtul procuror în alt scop decât acela de a pune capăt unei acţiuni a celor doi agenţi de poliţie pe care a considerat-o abuzivă.
Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că Secţia pentru procurori a refuzat să analizeze comportamentul magistratului, cu motivarea că nu ar fi fost în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se constată, în primul rând, că magistratul se afla, într-adevăr, în timpul liber, nu se deplasa în interes de serviciu, iar argumentul avut în vedere de Secţia pentru procurori trebuie înţeles din perspectiva dreptului magistratului la viaţă privată, fără ca aceasta să excludă posibilitatea angajării răspunderii disciplinare a acestuia, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, în cazul în care cerinţele prescrise de lege ar fi fost îndeplinite.
Însă, în cauză, sub aspectul laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. m) din Legea nr. 303/2022, se constată că faptele imputate magistratului nu realizează elementul material al abaterii disciplinare menţionate, astfel că în mod corect acţiunea disciplinară întemeiată pe această prevedere legală a fost respinsă de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2023.
Recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 11 octombrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în acelaşi dosar:
Prin încheierea recurată, Secţia a respins excepţia nulităţii absolute a rezoluţiei de exercitare a acţiunii disciplinare nr. 23-836/a1 din data de 26.06.2023 sub aspectul tuturor motivelor de nulitate invocate de pârâtul procuror A.
Recurentul a criticat aceste reţineri, arătând, în esenţă, că cercetarea disciplinară s-a desfășurat cu prea mare celeritate, context în care drepturile sale la apărare ar fi fost ignorate.
Critica privind modalitatea în care a fost citat pentru data de 16 iunie 2023, care nu ar respecta termenele procedurale prevăzute de art. 9 alin. (9) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aşa cum se completează cu Codul de procedură civilă, este nefondată.
Potrivit art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu acestea”.
În jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, şi în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile C. proc. civ. Un argument esenţial în acest sens este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional. (Deciziile nr. 266/2017, nr. 293/2017).
Aşa fiind, se constată că este legală interpretarea dată de Secţie invitaţiei făcute de inspectorul judiciar magistratului, de a participa la cercetarea disciplinară, aceasta nefiind o procedură similară citării părților în cadrul unui proces civil, pentru a fi incidente prevederile art. 153 și urm. C. proc. civ.
Criticile referitoare la nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu sunt nefondate.
Potrivit art. 45 din Legea nr. 305/2022, „Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători şi procurori”.
La rândul său, art. 74 alin. (1) lit. p) din acelaşi act normativ prevede: „Inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii: (...) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau de regulamente.”
Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecţie stabileşte la art. 4 alin. (1) şi la art. 6 că „Inspecţia Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de magistraţi. Pe baza unei sesizări anonime sau incomplete, care cuprinde indicii concrete privind situaţia de fapt sesizată ori a informațiilor obţinute din surse publice, inspectorul-şef poate dispune prin proces-verbal, sesizarea din oficiu a Inspecţiei judiciare. În toate celelalte cazuri, sesizarea din oficiu se dispune de inspectorul-şef prin proces-verbal.”
Din interpretarea prevederilor legale anterior citate, Înalta Curte reţine că sesizarea din oficiu, din 08 mai 2023, a Inspecţiei Judiciare cu privire la conduita domnului procuror A., pentru a efectua verificări în vederea clarificării circumstanţele incidentului şi pentru a stabili dacă există indiciile săvârşirii vreunei abateri disciplinare, cu referire la înregistrarea audio-video apărută în mass-media, este legală, inspectorul-şef având atribuții în acest sens, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului.
Critica privind repartizarea aleatorie a sesizării din oficiu este, de asemenea, nefondată.
Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, „Repartizarea către inspectorii judiciari a sesizărilor şi dosarelor disciplinare, precum şi a celorlalte lucrări referitoare la activitatea şi conduita judecătorilor şi procurorilor se face cu respectarea principiului repartizării aleatorii în sistem informatizat.”
În cauză, aşa cum rezultă din fişa de repartizare a lucrării, niciun inspector judiciar din cadrul Direcţiei de inspecţie pentru procurori nu a fost blocat de la repartizare şi nici nu s-au înregistrat incidente la repartizare.
În acest sens, în dosarul Consiliului Superior al Magistraturii au fost depuse Fişa lucrării nr. 23-836/al (Anexa 1) şi sesiunea de repartizare nr. 1 din data de 08.05.2023, înscrisuri din care rezultă că respectiva sesizare din oficiu a fost repartizată aleatoriu, cu respectarea dispoziţiilor legale şi regulamentare, sens în care se constată că susţinerile recurentului sunt nefondate.
Referitor la nulitatea rezoluţiei nr. 23-836/a1 din 26 iunie 2023, decurgând din încălcarea dreptului la apărare, Înalta Curte reţine următoarele:
Din cronologia evenimentelor, se constată că la 08 mai 2023, inspectorul judiciar a solicitat un punct de vedere magistratului cercetat, cu privire la faptele ce i-au fost imputate, ce urma a fi depus până la data de 15 mai 2023 [fila (...) din dosarul de cercetare disciplinară].
La aceeaşi dată, în jurul orelor 15.58, pârâtul procuror a solicitat prelungirea termenului respectiv. Această solicitare a fost respinsă, inspectorul reţinând că, în etapa verificărilor prealabile, depunerea unui punct de vedere a magistratului cercetat disciplinar nu este obligatorie.
Ulterior, prin rezoluția din 16 mai 2023, inspectorul judiciar a emis două invitații în vederea ascultării pârâtului procuror, cărora magistratul cercetat nu le-a dat curs.
Pentru prima invitație, din 09 iunie 2023, pârâtul procuror a formulat la aceeaşi dată, orele 0:26, o cerere amplu motivată, însoţită de un set de înscrisuri. Prin această cerere, a solicitat prorogarea sau amânarea ascultării sale, apreciind că se impune cu prioritate să fie soluţionate aspectele pe care le-a invocat în cadrul cercetării disciplinare, făcând referire la excepţia nulităţii rezoluției de începere a cercetării disciplinare şi cererea de administrare a unor probe [filele (...) din dosarul de cercetare disciplinară].
Prin procesul-verbal din 12 iunie 2023, inspectorul judiciar a procedat la verificarea înscrisurilor depuse de domnul procuror în apărarea sa şi s-a pronunţat asupra cererii de probatorii, respingând ca neutile cauzei înscrisurile ce vizau copia Dispoziţiei IGPR nr. 50/2018, aşa cum a fost modificată prin Dispoziţia nr. IGPR nr. 73/2018, copii ale actelor interne/administrative polițienești prin care se stabilesc procedurile şi comportamentul agenţilor constatatori ai contravenţiilor la regimul circulației rutiere, dacă în noaptea de 05/06 mai 2023, agenții de poliţie F. şi G. au participat la acţiuni organizate/planificate pe raza localităţii (...), dacă s-a întocmit proces-verbal de sancţionare contravențională a persoanei cercetate, A., pentru incidentul din aceeaşi noapte, şi efectuarea unei expertize audio-video de un expert judiciar autorizat cu privire la materialul audio-video existent la dosarul cauzei, pentru a se verifica dacă respectivul fişier este obţinut prin conversie şi dacă este autentic sau editat.
La 12 iunie 2023, inspectorul judiciar a comunicat toate înscrisurile existente la dosarul de cercetare disciplinară pe adresa de e-mail a avocatului ales al pârâtului procuror, domnul H., cum rezultă din nota aflată la fila (...).
A doua invitație a fost emisă pentru 16 iunie 2023, când magistratul cercetat nu s-a prezentat.
Anterior zilei de 16 iunie 2023, la 14 iunie 2023, orele 22.05, pârâtul procuror a transmis Inspecției Judiciare o cerere prin care solicita, în esență, stabilirea unei alte zile pentru ascultarea sa, întrucât la 16 iunie 2023 se află în imposibilitate de a se prezenta întrucât participă la ședință semestrială cu procurorii din cadrul DIICOT.
Reţinând refuzul magistratului cercetat de a se prezenta şi făcând aplicarea art. 26 alin. (1) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021, la 19 iunie 2023, inspectorul judiciar a transmis pârâtului procuror copia dosarelor nr. x. (vol. ...) și nr. x/a1, copia electronică a acestora împreună cu procesul verbal de prezentare, atât prin plic închis şi sigilat, cât şi pe adresa de mail a avocatului ales.
La 18 iunie 2023, orele 22.00, pârâtul procuror, prin apărător, a formulat o altă cerere ce a fost transmisă Inspecției Judiciare pe e-mail, ce a fost înregistrată la 19 iunie 2023.
Prin aceasta, domnul procuror a solicitat înlăturarea înregistrărilor audio-video de la dosarul cauzei, ca inadmisibile, fiind obținute prin încălcarea legii, precum şi a tuturor mijloacelor de probă care au legătură directă sau indirectă cu respectiva înregistrare.
De asemenea, a solicitat administrarea mai multor probe în apărare: copiile Dispozițiilor nr. 1888 din 02 mai 2011 şi nr. 774 din 31 ianuarie 2023 a IGPR, efectuarea unei expertize criminalistice pentru determinarea autenticității filmării în cauză, copia procesului-verbal întocmit la data de 05/06 mai 2023, ce nu i-a fost comunicat nici până în prezent magistratului cercetat.
Având în vedere momentul depunerii cererii, după comunicarea copiei dosarelor, inspectorul judiciar a dispus ataşarea la dosar, potrivit vizei de anexare aflată la fila (...) dosar cercetare disciplinară. În acest sens, la fila (...) din dosarul de cercetare disciplinară, se regăsește referatul întocmit de un consilier juridic din cadrul Inspecției Judiciare, în care se detaliază modalitatea de înregistrare a întregii corespondențe primite de Inspecţia Judiciară prin e-mail, în perioada 18 iunie 2023 (o zi de duminică) - 20 iunie 2023.
La 20 iunie 2023, orele 18.00, pârâtul procuror a transmis Inspecției Judiciare, tot prin e-mail, o altă cerere prin care solicita atât să fie ascultat în cauza disciplinară, cât și să i se răspundă la toate cererile adresate inspectorului judiciar; această cerere a fost reiterată, în aceeași manieră, de către pârât și la 23 iunie 2023, orele 11.17.
În aplicarea art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 20 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021, inspectorul judiciar a întocmit procesul-verbal din 23 iunie 2023, prin care a constatat finalizarea cercetării disciplinare.
În cuprinsul acestui act de procedură, s-a arătat că au fost administrate toate probele în vederea lămuririi cauzei, că cererile și obiecțiile formulate de către domnul procuror ulterior datei de 12 iunie 2023 reiterează aspectele cu privire la care inspectorul judiciar s-a pronunțat prin procesul-verbal din 12 iunie 2023 şi că au fost stabilite două termene pentru ascultarea magistratului la care acesta a lipsit pentru motive apreciate ca nejustificate, cum reiese din procesul-verbal aflat la fila (...) din dosar.
La 26 iunie 2023, ora 13.39, pârâtul procuror, prin apărător, a transmis prin e-mail o nouă cerere către Inspecția Judiciară, prin care a solicitat, în esență, să i se comunice modul prin care i s-au soluționat cererile anterioare, a reiterat solicitarea de a fi ascultat în cadrul procedurii precum și administrarea unor probe; cum cercetarea disciplinară fusese finalizată, cererea a fost anexată la dosar.
Având în vedere cronologia faptelor şi actelor de procedură anterior menţionate, Înalta Curte constată că Secţia a făcut o corectă aplicare a art. 25 alin. (2) şi art. 26 alin. (2) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021.
Aceasta deoarece, pe de-o parte, în cadrul cercetării disciplinare, inspectorul administrează probele pe care le consideră necesare, inclusiv sub aspectul verificării apărărilor formulate de magistratul cercetat, neexistând o ordine a efectuării actelor de cercetare disciplinară prealabilă, respectiv verificarea apărărilor formulate anterior ascultării magistratului cercetat.
Pe de altă parte, odată încheiată cercetarea disciplinară, nu mai pot fi administrate alte probe sau luate în considerare cereri survenite ulterior; astfel de cereri sunt arhivate la dosar.
Cu această motivare, Înalta Curte va respinge criticile recurentului-pârât referitoare la aceste aspecte, reţinând totodată că art. 20 alin. (2) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție prevede că „Cercetarea disciplinară este o procedură administrativă, nepublică şi necontradictorie, care se desfășoară cu respectarea, în condițiile art. 2 alin. (2) C. proc. civ., a garanțiilor procesuale şi procedurale prevăzute de aceeași lege, precum şi a dispozițiilor legale referitoare la informațiile clasificate şi la protecția datelor cu caracter personal.”
În plus, aşa cum a reţinut şi Secţia, cu respectarea dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., probele și apărările respinse în faza cercetării disciplinare pot fi reiterate în fața instanței disciplinare.
Or, de vreme ce pârâtul putea să-și valorifice pretențiile și apărările în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară, nu se impunea anularea cercetării disciplinare pentru acest motiv.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că încălcarea dreptului la apărare generează o nulitate absolută condiționată de vătămare, conform art. 174 alin. (2) și art. 175 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât actele de procedură (în speță, cercetarea disciplinară) sunt lovite de nulitate doar dacă s-a adus părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea lor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Înalta Curte constată, în deplin acord cu Secţia, că inspectorul judiciar a procedat, de două ori, la invitarea pârâtului procuror în vederea ascultării sale în cadrul cercetării disciplinare, pentru datele de 09 iunie și, respectiv, 16 iunie 2023, dând, astfel, eficiență prevederilor art. 25 alin. (4) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021 care atestă că „Inspectorul stabilește și comunică magistratului cercetat modalitatea, data și ora începerii ascultării, precum și locul ascultării, daca este cazul (...).”
Prevederile legale și infralegale incidente reglementează situațiile în care, din cauza neprezentării în mod repetat a magistratului vizat de procedura disciplinară, indiferent de natura motivelor, s-ar putea vulnerabiliza respectarea termenelor imperative prevăzute de lege în materie. Astfel, conform dispozițiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii „Cercetarea disciplinară prealabilă se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia, cu excepția situației în care intervine suspendarea. Cercetarea disciplinară prealabilă se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.” Art. 22 alin. (1) din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/14.06.2021, prevăd că „Cercetarea disciplinară se efectuează în cel mult 60 de zile de la data dispunerii, cu excepția cazului în care intervine suspendarea. Pentru motive întemeiate cercetarea disciplinară poate fi prelungită cu cel mult 30 de zile.”
În conformitate cu art. 47 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, „Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declarații ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării.”
În considerarea celor ce preced, mențiunea cuprinsă în procesul-verbal din data de 23 iunie 2023, prin care inspectorul judiciar a constatat „că au fost stabilite două termene pentru ascultarea magistratului la care acesta a lipsit pentru motive apreciate ca nejustificate”, este formulată în sensul constatării unui „refuz” implicit din partea pârâtului de a se prezenta la cercetări.
În acest context, nu se poate reţine faptul că, în etapa administrativă a efectuării cercetării disciplinare faţă de recurentul-pârât, ar fi fost încălcat dreptul la apărare al acestuia în componenta sa referitoare la cunoaşterea şi comunicarea actelor dosarului.
Pârâtul nu s-a prezentat la cercetarea disciplinară pentru a i se aduce la cunoştinţă şi a-i fi comunicate actele întocmite în cadrul procedurii; prin urmare, nu se poate constata încălcarea dreptului la apărare justificată de culpa proprie, în condiţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 305/2022, anterior citat.
Mai mult, din analiza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul de cercetare disciplinară, Înalta Curte observă faptul că în această etapă a răspunderii disciplinare recurentul-pârât a formulat şi a depus o serie de cereri în apărarea sa, a propus probe, a depus înscrisuri, din conţinutul acestora rezultând cu certitudine cunoaşterea, de către aceasta, a faptei ce a constituit obiectul verificărilor prealabile şi al cercetării disciplinare.
De altfel, aşa cum reţine Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, problema dacă o persoană a avut parte de un proces echitabil este privită în ansamblu, prin analiza cumulativă a tuturor etapelor, nu doar prin prisma unui incident particular sau a unei greşeli de procedură; ca urmare, neajunsurile la un nivel pot fi depistate la o etapă ulterioară (cauza Monnell și Morris c. Regatului Unit).
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei, hotărârea din 27 octombrie 1993, cauza Georgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997 şi cauza Ankerl contra Elveției, hotărârea din 23 octombrie 2006).
De asemenea, cerința de „contradictorialitate” prevăzută de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică oportunitatea de a cunoaște și de a comenta la proces observațiile făcute sau dovezile prezentate de cealaltă parte litigantă. Totuşi, „contradictorialitatea” presupune în esență că materialul în cauză sau probele sunt puse la dispoziția ambelor părți (cauza Ruiz Mateos c. Spaniei).
Or, recurentului i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind invitat şi având posibilitatea să-şi formuleze apărările.
De asemenea, se reţine că actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză şi întreg conţinutul acţiunii disciplinare au vizat strict faptele cu privire la care s-a apreciat, prin rezoluţia de începere a cercetării disciplinare, că există indicii ale unor abateri disciplinare.
În consecinţă, constatând că Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, în mod corect şi motivat, excepţiile invocate, realizând o cercetare corespunzătoare a actelor şi lucrărilor dosarului, în raport cu dispoziţiile legale şi regulamentare aplicabile, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 11 octombrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.
Asupra recursului declarat de recurentul-pârât A. împotriva considerentelor Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte, cu majoritate, reţine următoarele:
Prin hotărârea atacată a fost respinsă acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului procuror A., cercetat sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) și lit. m) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Secţia pentru procurori constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a atrage răspunderea disciplinară a pârâtului procuror, sub aspectul laturii obiective specifice acestor abateri disciplinare.
Aceste considerente au fost criticate de recurent în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022.
Astfel, recurentul-pârât a susţinut că a fost cercetat disciplinar pentru încălcarea interdicției potrivit căreia „magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”, faptă care a fost circumscrisă de Inspecţia Judiciară şi de Consiliul Superior al Magistraturii în mod greşit abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, având în vedere că aceasta nu mai este incriminată de lege drept interdicţie, deci nu poate constitui temei al atragerii răspunderii disciplinare.
Critica recurentului-pârât este fondată.
La data săvârşirii faptelor pentru care magistratul a fost cercetat în cauză (06 mai 2023), era în vigoare Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care la Titlul V Răspunderea judecătorilor şi procurorilor, Capitolul I Dispoziţii generale, art. 271 lit. a) prevede următoarele:
„Constituie abateri disciplinare:
a) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii;”.
În cuprinsul aceluiași act normativ, în cadrul Titlului III Drepturi, îndatoriri, incompatibilități şi interdicţii, sunt detaliate la Capitolul I Drepturi şi îndatoriri, iar la Capitolul II Incompatibilități şi interdicţii, fără ca în cadrul acestuia din urmă să se prevadă o interdicţie privitoare la „manifestările contrare demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”.
O sintagmă asemănătoare se regăsește, însă, în cuprinsul art. 223 alin. (1) din aceeaşi lege, Capitolul I Drepturi şi îndatoriri, unde se prevede: „Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate”.
Înalta Curte reţine că, pentru a fi antrenată răspunderea disciplinară a unui magistrat, este imperios necesar ca fapta să fie prevăzută de lege ca abatere disciplinară.
Or, în cauză, magistratul a fost cercetat disciplinar pentru „manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”, deşi la data săvârşirii faptei aceasta nu se mai regăsea printre interdicţiile legale ce atrag răspunderea disciplinară, cuprinse în Capitolul II al Titlului III din Legea nr. 303/2022.
Acesta este un element de noutate faţă de reglementarea anterioară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, întrucât, Legea nr. 303/2004 prevedea, la art. 99 lit. a), că „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”, constituie abateri disciplinare.
Textul de lege care enumera abaterile disciplinare a fost însă modificat prin Legea nr. 303/2022, legiuitorul urmărind să înlăture caracterul neclar, general şi imprevizibil al reglementării, care nu ar permite magistratului să cunoască conduita pe care trebuie să o adopte, putând, în final, să dea naştere unor dificultăți de aplicare şi interpretare.
În acest sens, Raportul Comisiei Europene din luna noiembrie 2022 privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare a constatat că au fost adoptate noi legi privind justiția, care au adus schimbări importante în ceea ce privește organizarea carierei și regimurile de răspundere pentru magistrați, şi că abaterea disciplinară care a generat îngrijorări privind independenţa sistemului judiciar şi supremaţia dreptului Uniunii Europene, constând în manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, a fost înlăturată.
Având în vedere această evoluţie legislativă şi conţinutul noii reglementări, Înalta Curte - Completul de 5 judecători nu poate primi susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că fapta ar continua să constituie abatere disciplinară în baza Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care la Capitolul V Reglementări privind magistraţii, art. 104, prevede că „Magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia.”
Pe temeiul acestei dispoziţii legale nu se poate considera că fapta avută în vedere de art. 104 din Legea nr. 161/2003 s-ar circumscrie, în prezent, abaterii disciplinare reglementate de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii, în condiţiile în care Legea nr. 303/2022 reglementează în cuprinsul art. 223 alin. (1) îndatorirea judecătorilor şi procurorilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate”.
Chiar dacă terminologia folosită de legiuitor în art. 223 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 nu este identică cu cea din conţinutul art. 104 al Legii nr. 161/2003, ambele norme au acelaşi obiect de reglementare, fiind lipsită de echivoc intenţia legiuitorului de a reglementa prin Legea nr. 303/2022 o îndatorire a judecătorilor şi procurorilor de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate, a cărei nerespectare nu este aptă a conduce la angajarea răspunderii disciplinare a magistratului în condiţiile art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, spre deosebire de reglementarea anterioară.
Potrivit art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie, iar reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
Dispoziţia art. 104 din Legea nr. 161/2003 nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii de norme, pentru că obiectul său nu este circumstanțiat la anumite categorii de situaţii şi nici nu putem vorbi despre o reglementare diferită în raport de reglementarea cadru în materie - Legea nr. 303/2022, care să conţină o soluţie legislativă referitoare la o situaţie anume.
În acest caz, devin incidente prevederile art. 294 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 303/2022, în conformitate cu care la data intrării în vigoare a acestei legi se abrogă „orice alte dispoziţii contrare”.
În consecinţă, reţinând că sunt fondate criticile recurentului-pârât sub acest aspect, Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul formulat împotriva considerentelor Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţate de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, pe care le va înlătura şi le va înlocui cu cele anterior redate, cu respectarea art. 461 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de această soluţie, nu se mai impune examinarea motivelor de recurs invocate de către recurenta-reclamantă în legătură cu soluţionarea pe fond a acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Asupra cererii recurentului-pârât A. privind plata cheltuielilor de judecată:
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”
Având în vedere soluţia adoptată, de admitere a recursului declarat de recurentul-pârât A. doar în ceea ce priveşte considerentele Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, pe care instanţa le-a înlocuit cu propriile considerente, cu menţinerea soluţiei din dispozitivul hotărârii atacate, fiind respinse toate celelalte critici deduse judecăţii de ambele părţi, Înalta Curte apreciază că nu se impune obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.
Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât A.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
În unanimitate:
Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de recurentul-pârât A. în temeiul art. 267 TFUE.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2023.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 11 octombrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în acelaşi dosar.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2024.
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva considerentelor Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.
Înlătură din cuprinsul Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, considerentele privind respingerea acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi le înlocuiește cu propriile considerente.
Menţine soluţia din dispozitivul hotărârii atacate.
Respinge cererea recurentului-pârât A. privind plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2024.
Opinia concurentă
a domnului judecător (...) şi a doamnei judecător (...) cu privire la cererea de sesizare a CJUE formulată de recurentul-pârât A. în temeiul art. 267 TFUE
Fiind de acord cu soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, expunem următoarele considerente care diferă de cele cuprinse în motivarea prezentată de ceilalţi membri ai completului, opinia concurentă întemeindu-se pe lipsa oricărei îndoieli rezonabile în interpretarea dispozițiilor din dreptul uniunii invocate de către recurentul-pârât A., reţinând că tocmai recunoașterea dreptului la recurs în favoarea Inspecţiei Judiciare este de natură a consolida independența magistraților.
Astfel, analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în opinie concurentă, reţinem următoarele:
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin. (2) din norma citată prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar, în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, aceasta este obligată să sesizeze Curtea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.
2. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia instrumentării unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei unionale fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.
3. În afara oricărei ambivalențe este faptul că părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină faptul că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene pentru ca instanţa naţională să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
4. Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 din TFUE, trebuie să aprecieze ea însăși dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.
Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară în contextul general al procesului.
5. În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că ,,Art. 177 al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității”.
6. Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol, precum şi împrejurarea dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară, acesteia revenindu-i obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.
7. În cauza dedusă judecății, în opinie concurentă, considerăm că nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât nu există o îndoială rezonabilă în interpretarea dispozițiilor din dreptul uniunii a căror incidență a înțeles să o invoce recurentul-pârât A.
8. Considerentele care conduc la această concluzie vizează, primordial, salvgardarea aparenței de independenţă a magistraților, imperativ care este atins doar dacă acuzațiile privind comiterea abaterilor disciplinare de către această categorie profesională sunt analizate de către o instanță judecătorească. Or, Secția pentru judecători, respectiv pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când, în conformitate cu art. 134 din Constituția României, se constituie în instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, acționează ca instanță de judecată extrajudiciară, neîntrunind exigențele circumscrise instanțelor judecătorești enumerate în art. 126 din Constituția României, aspect consolidat într-o jurisprudență constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători în materie civilă, cât și a Curții Constituționale a României.
9. De exemplu, în Hotărârea nr. 71 din 18 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, s-a statuat că ,,potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor şi nu este o instanţă judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci o instanţă de judecată extrajudiciară, care pronunţă hotărârea într-o procedură administrativ-jurisdicţională. În acest sens este atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 148/2003, nr. 391/2007, nr. 514/2007, nr. 788/2007; Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători nr. 266/2017 - pct. 66; nr. 271/2017 - pct. 45; nr. 293/2017 - pct. 19; nr. 5/2018 – pct. 49; nr. 255/2022 – pct. 199)”.
10. De asemenea, Curtea Constituțională a României a statuat, în Decizia nr. 381/2018, cu privire la calea de atac a recursului declarat împotriva hotărârilor pronunțate în materie disciplinară de către Secțiile de judecători, respectiv procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, că ,,întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie”.
11. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauza Ramos Nunes De Carvalho E Sá împotriva Portugaliei, a considerat că garanţia organizării unei şedinţe publice, în cadrul procedurii disciplinare împotriva judecătorilor, contribuie la echitatea acesteia, în sensul art. 6 paragraful 1, prin intermediul unei proceduri cu caracter contradictoriu, la cel mai înalt nivel de transparenţă faţă de judecători şi societate, şi la acordarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil. Precizăm că, în contradicție cu aceste statuări, potrivit art. 29 din Legea nr. 305/2022 ,,lucrările plenului şi ale secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii (...) ce privesc audierile şi deliberările în materie disciplinară nu sunt publice”.
12. Trebuie de subliniat că hotărârile antereferite, deși pronunțate sub imperiul vechii legi care reglementa activitatea Consiliul Superior al Magistraturii (Legea nr. 317/2004), își găsesc aplicabilitatea și sub imperiul noii legi (nr. 305/2022), dispozițiile în materie fiind, în mare măsură, identice (art. 44 și urm. din Legea nr. 317/2004 și, respectiv, art. 44 și urm. din Legea nr. 305/2022). În continuare, sub imperiul legii noi, normele de procedură (Codul de procedură civilă - Legea nr. 134/2010) care circumscriu activitatea de judecată a instanţelor judecătoreşti (în sensul art. 126 din Constituţia României), se aplică procedurii de soluţionare a acţiunii disciplinare, în măsura în care dispoziţiile nu sunt incompatibile cu aceasta [art. 49 alin. (14) din Legea nr. 305/2022]. De exemplu, spre deosebire de procedura de judecată de drept comun, şedinţele secţiilor în materie disciplinară sunt nepublice; recuzarea membrilor secţiei este admisibilă doar pentru motive expres și limitativ reglementate; cererea de recuzare se soluţionează de secţia corespunzătoare în materie disciplinară, în aceeaşi compunere; nu este admisibilă formularea unor cereri de intervenţie accesorie; nu este reglementată posibilitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa secţiilor, din oficiu, sau de către magistratul cercetat disciplinar ori de către inspectorul judiciar care susţine acţiunea disciplinară (statuat fiind că, în materie disciplinară, Secţiile pentru judecători, respectiv procurori, sunt instanţe extrajudicare administrativ-jurisdicţionale şi, cum excepţia de neconstituţionalitate se poate invoca doar în faţa instanţelor judecătoreşti, practica judiciară este unanimă în acest sens).
13. Odată stabilit că, faţă de dispoziţiile legale specifice din dreptul naţional, Secțiile pentru judecători, respectiv procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, constituite în instanțe de judecată disciplinară, nu sunt instanțe judecătorești în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României, apare cu evidență faptul că, în situația în care pentru o acuzație privind comiterea unei abateri disciplinare de către un magistrat - acuzaţie respinsă de către Secţia pentru judecători ori procurori - s-ar refuza, de plano, dreptul Inspecției Judiciare la recurs în fața completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar fi afectată încrederea societății în autoritatea judecătorească ca urmare a alterării aparenței de independență a justiției, aparenţă ridicată la rang de principiu de către instanța de contencios al drepturilor omului, reflexie a vechiului proverb englezesc potrivit căruia „Justiția nu trebuie doar să fie înfăptuită, trebuie și să se vadă că este înfăptuită” (cauza CEDO Gazeta Ukraina Tsentr 15 iulie 2010, Hotărârea din 19 noiembrie 2019, AK și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme) (C-585/18, C-624/18 și C-625/18).
14. Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme care să permită înlăturarea, în percepția justițiabililor, a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea autorității în cauză, în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, pct. 196, precum și Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C-430/21, pct. 82].
15. Or, exercitarea căii de atac a recursului de către Inspecția Judiciară se înscrie tocmai în sfera acestor garanții, de natură a înlătura orice îndoială cu privire la etica profesională a magistraților.
16. Dacă s-ar accepta teza conform căreia, în cazul respingerii acţiunii disciplinare de către Secţia pentru judecători, respectiv pentru procurori din cadrul CSM, ar trebui înlăturată competenţa Inspecției Judiciare de a declara recurs, s-ar obține, suplimentar afectării aparenței de independență a magistraților, și un alt efect, respectiv s-ar lipsi de conținut o atribuție de esență a CSM «garant al independenței justiției», constând în asigurarea respectării legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor [art. 31 alin. (5) din Legea nr. 305/2022].
17. Asta în condițiile în care, atribuția antereferită, cu trimitere la asigurarea criteriilor de etică profesională a magistraților prin prisma verificărilor efectuate în procedurile disciplinare, este exercitată de către Consiliul Superior al Magistraturii şi prin intermediul Inspecției Judiciare, organism care funcționează potrivit principiului independenţei operaţionale. Or, atâta timp cât o problemă de etică profesională (acuzațiile privind comiterea unor abateri disciplinare, constituindu-se, neîndoielnic, în aspecte circumscrise eticii profesionale), nu ar ajunge să fie supusă analizei unei instanțe judecătorești, atribuția Consiliului Superior al Magistraturii de a asigura respectarea criteriilor de etică profesională în desfășurarea carierei profesionale a magistraților, ar fi lipsită de conținut.
18. Nu este lipsit de importanţă şi faptul că, prin Decizia nr. 524/2022, Curtea Constituţională, în controlul de constituţionalitate anterior promulgării actualei legi privind Consiliul Superior al Magistraturii (Legea nr. 305/2022), a statuat în sensul că ,,posibilitatea Inspecţiei Judiciare de a face recurs împotriva hotărârii secţiei CSM, de respingere a acţiunii disciplinare, dă expresie dreptului părţilor de a exercita căi de atac, acest drept fiind în prezent reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Astfel, pronunţându-se în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori asupra dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, din perspectiva unei critici similare de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 643 din 01 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 02 martie 2017, paragraful 23, a statuat că, potrivit textului de lege criticat, recursul împotriva hotărârii pronunţate de CSM în materie disciplinară poate fi formulat, pe de-o parte, de judecătorul/procurorul sancţionat, iar, pe de altă parte, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Or, recursul prevăzut de dispoziţiile de lege criticate ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii CSM, care are rol de instanţă de judecată, trebuie să poată fi exercitat de toate părţile, inclusiv de către titularii acţiunii disciplinare nemulţumiţi de hotărârea CSM. Fiind părţi în procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor CSM, citate ca atare în mod obligatoriu, Inspecţia Judiciară ori, după caz, alţi titulari ai acţiunii disciplinare, justifică interesul de a putea ataca cu recurs hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea constată că este neîntemeiată critica referitoare la posibilitatea Inspecţiei Judiciare, ca titular al acţiunii disciplinare, de a formula recurs împotriva hotărârilor secţiilor CSM privind acţiunile disciplinare”.
Or, aceste considerente susţin şi consolidează argumentele de mai sus.
19. Mai mult, în Decizia nr. 1039/2012, Curtea Constituțională a statuat că ,,nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept”.
20. Este adevărat că, în cauza Cotora împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ,,procedura în faţa Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a CSM a îndeplinit cerinţele art. 6&1 din Convenţie”, silogismul logico-juridic fiind valabil şi pentru Secţia de procurori în materie disciplinară, însă, este de observat că, în cauza menţionată, în niciun caz nu s-a statuat şi că secţiile sunt instanţe de ,,tip clasic” fiind calificate ca ,,organ(e) judiciare învestite cu competenţă de fond” (paragraful 36). Or, aceste statuări nu contrazic în niciun caz jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, respectiv a Curţii Constituţionale, în sensul că Secţiile pentru judecători, respectiv pentru procurori în materie disciplinară acţionează ca instanţe extrajudiciare cu competenţe administrativ jurisdicţionale. Astfel, chiar dacă procedura în faţa Secţiilor pentru judecători, respectiv pentru procurori în materie disciplinară a CSM, îndeplineşte cerinţele art. 6&1 din Convenţie, în continuare rămâne valabilă ipoteza conform căreia doar analiza acuzaţiilor în materie răspunderii disciplinare a magistraţilor de către o instanţă judecătorească de ,,tip clasic” în accepțiunea CEDO, respectiv a Constituţiei României (art. 126) - acest rol revenind, în cazul de faţă, Înaltei Curţi, completul de 5 judecători- este de natură să salvgardeze aparenţa de independenţă a magistraţilor şi să prezerve încrederea societăţii în sistemul judiciar.
21. În concluzie, constatând că, față de reglementarea națională a procedurii de judecată a acuzațiilor în materie disciplinară formulate împotriva magistraților, care presupune că, dacă de plano s-ar refuza Inspecției Judiciare dreptul la recurs în cazul respingerii acțiunii disciplinare de către Secția pentru judecători ori procurori în materie disciplinară, atunci acuzația în materie disciplinară nu ar putea face niciodată obiectul unei verificări de către o instanță judecătorească, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în opinie concurentă, reţine că este lipsită de îndoială interpretarea dispozițiilor din dreptul uniunii care urmăresc să protejeze şi să garanteze independenţa magistraţilor, fiind evident că tocmai recunoașterea dreptului la recurs în favoarea Inspecției judiciare este de natură a consolida încrederea societăţii în justiţie şi a apăra independența magistraților, impunându-se, pe cale de consecință, respingerea cererii de sesizare a CJUE.
Opinia concurentă
a domnului judecător (...) şi a doamnei judecător (...) cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2023.
Fiind de acord cu soluţia de respingere a recursului declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023 expunem următoarele considerente care diferă parţial de cele cuprinse în motivarea prezentată de ceilalţi membri ai completului, opinia concurentă reţinând, în esenţă, că soluţia de respingere a recursului se întemeiază pe lipsa probelor legal administrate care să susţină o analiză cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022.
1. Cu prioritate, precizăm faptul că ne însuşim întru totul considerentele cuprinse în motivarea prezentată de ceilalţi membri ai completului cu privire la legalitatea înlăturării, ca inadmisibile, de către Secţia pentru procurori în materie disciplinară, prin încheierea din 25.10.2023, a mijlocului de probă constând în înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, întrucât a fost obținută prin nesocotirea prevederilor legale, şi, implicit, a transcriptului aferent acesteia și a materialelor de presă care evocă aspectele rezultate din înregistrare.
2. Totodată este de observat, însă, că prin aceeaşi încheiere din data de 25.10.2023, menţinută în recurs, Secţia pentru procurori a respins ,,proba cu înscrisuri constând în două expertize extrajudiciare” (a căror administrare a solicitat-o recurentul pârât A.), apreciind că ,,această probă nu este utilă cauzei în raport de teza probatorie invocată şi faţă de obiectul prezentei acţiuni disciplinare”.
3. De asemenea, cu privire la referatele lucrătorilor de poliţie G. şi F., în cuprinsul cărora se susţine că magistratul pârât a invocat din primul moment calitatea de procuror, Secţia a constatat, în considerentele hotărârii disciplinare, că ,,aceste afirmaţii au fost făcute într-o procedură derulată de Biroul Control Intern din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean X., care avea ca scop stabilirea legalităţii conduitei agenţilor de poliţie...în noaptea de 05/06.05.2023 în timp ce se aflau în patrulă pe raza de competenţă a Secţiei nr. 1 Poliţie Rurală X., motiv pentru care modul în care au prezentat evenimentul putea avea ca scop disculparea acestora în această procedură administrativă”.
4. Astfel, în condiţiile în care mijlocul de probă constând în înregistrarea audio-video din 06 mai 2023, transcriptul aferent acesteia și materialele de presă care evocă aspectele rezultate din înregistrare, au fost înlăturate ca inadmisibile, iar proba cu înscrisuri constând în cele două expertize extrajudiciare a fost respinsă ca inutilă cauzei, în timp ce declaraţiile lucrătorilor de poliţie G. şi F. au fost considerate pro causa, considerăm, în opinie concurentă, că acţiunea disciplinară trebuia respinsă pe considerentul lipsei probelor legal administrate în susţinerea stării de fapt circumscrise celor două pretinse abateri disciplinare pentru care Inspecţia Judiciară a înţeles să exercite acţiunea disciplinară.
5. Or, în considerentele hotărârii disciplinare, deşi cu privire la probele antereferite s-a statuat conform celor arătate mai sus, silogismul logico juridic care a condus la respingerea acţiunii disciplinare a continuat şi cu aprecieri privind ,,fondul” abaterilor disciplinare, ,,în aprecierea probelor administrate în cauză şi a căror obţinere nu a fost considerată nelegală”, fără a fi menţionate, însă, în hotărârea disciplinară, care anume probe au legătură cu fondul cauzei şi nu au fost considerate nelegale.
6. Analizând întreg probatoriul administrat cu ocazia judecării acţiunii disciplinare, constatăm, în opinie concurentă, că singurele probe care ar fi susţinut o analiză privind întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt cele indicate supra la pct. 4, probe care, aşa cum s-a arătat, fie au fost înlăturate ca inadmisibile, fie au fost respinse ca inutile cauzei, ori au fost considerate pro causa. Este adevărat că la dosarul acţiunii disciplinare se regăsesc probe (înscrisuri) care au legătură cu soluţionarea cauzei, însă acestea nu privesc fondul pricinii, ci au fost invocate fie în susţinerea nelegalității înregistrării video din 06 mai 2023 (înscrisuri depuse de către recurentul pârât) - aspect tranşat prin încheierea Secţiei pentru procurori în materie disciplinară din 25.10.2023, fie în susţinerea nelegalității/legalităţii operaţiunii de repartizare aleatorie a lucrării către inspectorii judiciari care au efectuat cercetarea disciplinară (înscrisuri depuse de către recurentul-pârât şi recurenta-reclamantă) - aspect tranşat prin încheierea Secţiei pentru procurori în materie disciplinară din 11.10.2023.
7. Or, în condiţiile înlăturării probelor amintite (supra pct. 4), în opinie concurentă, considerăm că doar afirmaţiile acuzatoare ale Inspecţiei Judiciare, ori cele în apărare ale magistratului recurent-pârât (făcute în afara procedurii circumscrise prevederilor art. 352 C. proc. civ.), fără ca acestea să aibă valoare de ,,mijloace de probă” în sensul art. 250 C. proc. civ., nu sunt apte să susţină, în lipsa oricăror probe legal administrate, acuzaţiile Inspecţiei Judiciare cu privire la comiterea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
8. Concluzionând, cum situaţia de fapt circumscrisă de către Inspecţia Judiciară abaterilor disciplinare prevăzute art. 271 lit. a) şi m) din Legea nr. 303/2022, nu este susţinută de niciun element probator, se impunea respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară fără a mai analiza, pe fond, situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Opinie separată
a domnului judecător (...) şi a doamnei judecător (...), în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de recurentul-pârât A. împotriva considerentelor Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.
1. În primul rând, este de observat că în recursul declarat împotriva considerentelor Hotărârii Secției pentru procurori în materie disciplinară, recurentul-pârât invocă, în esență, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 constând în ,,încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii” că, deşi art. 104 din Legea nr. 161/2003 prevede că ,,magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia”, astfel de manifestări nu mai pot fi sancţionate ca abateri disciplinare, ca urmare a faptului că noua lege (nr. 303/2022) privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu a preluat din vechea lege (nr. 303/2004) abaterea disciplinară constând în ,, manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu”.
2. În opinie concurentă, constatăm că aceste critici din recursul declarat de către recurentul pârât împotriva considerentelor au fost invocate, în apărare, şi prin întâmpinarea depusă la dosarul acţiunii disciplinare, însă Secţia pentru procurori în materie disciplinară, nu le-a analizat.
3. Potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. ,,în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.
4. Or, dacă Înalta Curte analizează motivele invocate în recursul recurentului-pârât, demersul ar putea fi lipsit de finalitate prin prisma prevederilor legale antereferite, întrucât hotărârea recurată nu conține, raportat la criticile din recurs, considerente ,,prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea”. Pentru ca instanța să procedeze la o analiză a criticilor invocate în recursul recurentului magistrat cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, ar fi trebuit ca Secția pentru procurori în materie disciplinară să analizeze și să respingă apărările antereferite (pct. 2 de mai sus), invocate prin întâmpinare de către magistratul pârât la judecata acțiunii disciplinare, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, ceea ce urmărește recurentul-pârât prin prezentul demers judiciar, nu privește înlocuirea considerentelor ,,prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea”, ci o ,,completare” a acestora, instituție nereglementată în legislația procesuală civilă.
5. În al doilea rând, în dezacord cu opinia majoritară (în condiţiile în care, în opinie majoritară, recursul împotriva considerentelor a fost analizat pe ,,fond” în pofida argumentelor antereferite), considerăm, în opinie separată, că, atâta timp cât art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, statuează că ,,magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia” nu poate fi exclusă, de plano, incidența abaterii disciplinare constând în ,,încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii” din Legea nr. 303/2022.
6. Faptul că legiuitorul nu a enumerat cazurile în care asemenea ,,manifestări” pot constitui abateri disciplinare se datorează gradului de abstractizare pe care trebuie să îl întrunească norma legală, revenind interpretului acesteia rolul de a identifica toate cazurile concrete, de natură a se încadra în ipoteza textului de lege criticat (Decizia Curții Constituționale nr. 441/2020).
7. Într-adevăr, așa cum arată recurentul pârât, conform art. 270 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 ,,răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispoziţiilor prezentei legi”, de unde se deduce, indubitabil, că răspunderea disciplinară a tuturor judecătorilor și procurorilor din România, militari sau civili, poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2022. Însă, acest adevăr axiomatic nu înlătură în niciun caz răspunderea magistraților pentru încălcarea unei dispoziții legale care instituie, în afara oricărei ambivalențe, o ,, interdicție” în sensul art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, chiar dacă ,,interdicția” se regăsește expressis verbis în cuprinsul unui alt act normativ, respectiv în Legea nr. 161/2003.
8. Cu alte cuvinte, abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022, constând în ,,încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii,, are un caracter general, în sensul că acoperă toate incompatibilitățile și interdicțiile expres reglementate aplicabile magistraților, răspunderea disciplinară fiind atrasă în temeiul Legii nr. 303/2022, care instituie abaterea disciplinară, și nu în temeiul Legii nr. 161/2003, care circumscrie o ,,interdicție” în sensul Legii nr. 303/2022. Cu totul alta ar fi fost situația în cazul în care Legea nr. 303/2022 nu ar fi reglementat ca abatere disciplinară ,,încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități şi interdicţii”, în această ipotetică situație răspunderea disciplinară neputând fi atrasă doar pe temeiul reglementării unei interdicții în Legea nr. 161/2003.
9. Interpretarea conform căreia art. 104 din Legea nr. 161/2003 nu își găsește aplicarea, de plano, pe tărâmul răspunderii disciplinare a magistraților prin prisma abaterii reglementate în art. 271 lit. a) din Legea nr. 303/2022 rezidă, în fapt, și într-o încălcare a principiului efectului util al interpretării normei, conform căruia legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte şi nu în sensul lipsirii de efecte.
10. De altfel, cu referire la independența judecătorilor, și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că ,,o asemenea cerință de independență nu are scopul de a cauționa eventuale comportamente grave și total impardonabile din partea judecătorilor” (Hotărârea din 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C- 357/19, C-379/19, C- 547/19, C-811/19 și C-840/19).
11. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 51 din Legea nr. 305/2022 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, cu opinie separată, apreciază că se impunea următoarea soluţie:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva considerentelor Hotărârii nr. 11P din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.