Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.07.2017 în contradictoriu cu pârâtele DGRFP Ploieşti si AJFP Argeş, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 26/16.01.2017 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, emisă de către DGRFP Ploieşti, anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x/29.07.2016 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/29.07.2016, în ceea ce priveşte- stabilirea obligaţiei suplimentare de plată în cuantum de 1.235.735 de RON reprezentând TVA.
De asemenea, a solicitat anularea accesoriilor aferente acestei obligaţii, şi constatarea aspectului că obligaţia fiscală principală stabilită suplimentar în cuantum de 1.235.735 de RON este nedatorată şi rambursarea acestei sume către reclamantă, cu plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 851 din 06 martie 2019, a respins contestatia formulată de A. S.R.L. Bucureşti, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice, ca nefondată.
1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate
Împotriva senţinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşţti a promovat recurs reclamanta A. S.R.L., în condiţiile art. 483 C. proc. civ.
Motivele de recurs
În prealabil, Înalta Curte, constată că, prin cererea de recurs, reclamanta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) prct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Circumscriindu-se motivelor de nelegalitate a hotărârii atacate, înţelege să critice soluţia instanţei de fond din prisma următoarelor motive:
După o succintă prezentare a istoricului cauzei, s-a susţinut că hotărârea recurată este nelegală, recurenta-reclamantă punctând aspectele susţinute în faţa instanţei de fond, arătând faptul că, specific prezentului litigiu este faptul că, anterior inspecţiei fiscale care a rezultat în actele de impunere contestate (finalizată în 2016), reclamanta a fost supusă unei alte inspecţii care a fost finalizată în 2014 şi care a avut ca obiect printre altele obiect impozitul pe profit.
Inspecţia fiscală anterioară a rezultat în raportul de inspecţie fiscală nr. x/08.10.2014 (RIF177/2014). Organele intimate, în Raportul de Inspecţie Fiscală ce face obiectul prezentei cauze, au indicat expres că s-au bazat în mod exclusiv pe concluziile inspecţiei fiscale anterioară, însuşindu-şi constatările din RIF x/2014, fără efectuarea unei judecăţi obiective proprii.
Recurenta arată că a indicat în faţa instaneţşi de fond caracterul nelegal al actelor de impunere în considerarea faptului că inspecţia fiscală care a stat la baza lor nu a fost una reală, echipa de inspecţie fundamentând actele de impunere exclusiv_pe concluziile unei inspecţii istorice, efectuată de o altă echipă, raportată la o altă perioadă şi privind un alt impozit, că această analiză nu a ţinut mai departe cont de faptul că regimul cheltuielilor deductibile în cazul impozitului pe profit este diferit de regimul acordării dreptului de deducere TVA, precum şi, în final, erau de fapt îndeplinite în speţă condiţiile de deducere TVA pentru facturile relevante.
A mai susţinut recurenta că în cauză a fost efectuată şi o expertiză, ale cărei concluzii au fost în mod neechivoc în sensul că societatea era îndreptăţită la deducerea "TVA achitată pentru achiziţiile de ia B. S.R.L. [...] în valoare de 1.235.735 de RON"'. Prin încheierea din şedinţa publică din 6.02.2019, instanţa a respins obiecţiunile formulate de intimată ca neîntemeiate.
Se arată că, în considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond nu abordează niciunul din aspectele pe care le-a evocat pe calea acţiunii introductive.
Instanţa de fond afirmă simplu că la dosar nu ar fi fost produse probe care să demonstreze că cheltuielile relevante au fost efectuate în scop economic, ignorând în totalitate aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă, precum şi faptul că în cauză a fost realizată o expertiză care a avut o concluzie contrară acesteia.
Recurenta a subliniat că ceea ce criticăm în acest din urmă sens este faptul că prima instanţă nu examinează în Sentinţă concluziile raportului de expertiză, în condiţiile în care singurul considerent efectiv care poate fi distins în Sentinţă este faptul că la dosar nu ar fi existat probe care să susţină tocmai ceea ce raportul de expertiză a confirmat.
În continuare recurenta a susţinut că, în condiţiile în care argumentele expuse cu privire la probarea realităţii scopului economic, acestea au fost confirmate în raportul de expertiză însă raţiunile pentru care prima instanţă a decis să respingă concluziile acestuia trebuiau cu siguranţă să cuprindă o motivare mai adecvată decât o simplă trimitere la "cele [deja] expuse în sentinţă]".
Lipsa motivării din sentinţă cu privire la chestiunile care instanţa a fost învestită, precum şi cu privire la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză în cauză nu poate decât să conducă la concluzia că, pe aspecte esenţiale, instanţa de fond a omis să ofere orice fel de raţionament pentru respingerea lor, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la care trebuie interpretat şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, prima instanţă nu oferă nicio motivare cu privire la refuzul de a cenzura abordarea nelegală a organelor de control, cât şi faptul că, prin acest refuz, a determinat încălcarea art. 73 alin. 2 Codul de procedură fiscală.
Arată recurenta, că având în vedere natura complexă a prevederilor din codul de procedură fiscală, consideră acestea pot fi calificate în sensul prezentului recurs atât ca norme procesuale (afectând procedura de efectuare a inspecţiei fiscale), cât şi ca norme materiale în sensul art. 488 alin. 1(8) C. proc. civ. (nefiind totuşi cazul încălcării unor norme de procedură aplicabile în procedura judiciară.
Anume, reclamanta a susţinut că instanţa de fond, a reţinut în mod eronat că nu ar fi fost îndeplinită cerinţa potrivit căreia "achiziţiile [din cauză] sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.
Concret, pentru activitatea desfăşurată în conformitate cu cele agreate prin Contractul de Mandat, recurenta a emis facturi de comision către B. S.R.L. şi a obţinut venituri din această activitate. Prin urmare, intenţia de a desfăşura o activitate economică este cea care dă naştere dreptului de a deduce TVA, fiind irelevant dacă o persoană taxabila a reuşit să obţină venituri sau dacă nu a mai putut continua activitatea economică.
1.4. Apărările formulate în cauză
Legal citate, intimate-pârâte intimatele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi D.G.R.F.P. Ploiesti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş au formulat întâmpinare în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, pârâtele au susţinut că instanţa de fond a statuat în mod corect, prin raportare la prevederile incidente cauzei, organele de inspecţie fiscala nu au acordat drept de deducere pentru cheltuieli aferente perioadei 2010-2013, cheltuieli care nu sunt aferente unor venituri impozabile si care nu au un scop economic, iar prin notele contabile recurenta nu influenţează cheltuielile, ci repune din perioada anterioara doar taxa pe valoare adăugata.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia din 30 ianuarie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 23 februarie 2022, cu citarea părţilor.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte motivul de casare prevzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.
Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de fond cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).
Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.
Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.
Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.
În litigiul dedus judecăţii, instanţa de fond, prin argumente de fapt şi de drept, a demonstrat că a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri.
Raportându-se atât la documentele existente la dosar, instanţa de fond a arătat motivat care este raţionamentul care a condus la soluţia pronunţată în cauză, cu întemeierea acesteia în fapt şi în drept.
Prin urmare, chiar dacă în motivarea sentinţei nu se regăsesc literal toate susţinerile prin care partea tindea să convingă instanţa în sensul nelegalităţii actelor administrative deduse judecăţii, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs analizat.
Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă tinde a convinge instanţa de control judiciar că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a cadrului de reglementare incident în cauză.
Este de menţionat că atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Procedând la analizarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., conform căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Curtea reţine că acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept substanţial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe forme: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.
Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.
Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reţinând că, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile incidente în cauză.
În speţă, se constată că instanţa de fond, în cadrul verificărilor aspectelor de fapt ale litigiului, a statuat cu privire la faptul că reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale partiale, ce a avut ca obiect verificarea taxei pe valoarea adăugată pentru perioada 01.01.2014-31.03.2016, reclamanta solicitând la rambursare suma de 1.249.889 RON, urmare depunerii decontului de TVA înregistrat sub nr. x x/22.04.2016.
Controlul s-a finalizat prin emiterea RIF x/2016 si emiterea Deciziei de impunere x/2017.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de Inspecţie Fiscala, contestaţie care a fost respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 26/2017 pârâta ANAF a reţinut în esenţă că cheltuielile facturate în luna decembrie 2014 şi în luna ianuarie 2015 de către reclamantă sunt în fapt cheltuieli nedeductibile constatate la inspecţia fiscală anterioară.
Aşa cum reiese din actele şi lucrările dosarului organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada verificată recurenta reclamantă a desfăşurat activitate de comerţ cu mărfuri textile şi mobilă prin punctele de lucru închiriate în cadrul C..
De asemenea, între S.C. B. S.R.L. în calitate de proprietar şi reclamantă în calitatea de mandatar, s-a încheiat Contractul de mandat parţial de Administrarea, Gestiune şi Direcţiune a Centrului Comercial "C., prin care proprietarul încredinţează mandatarului un mandat parţial de administrare a C.. Urmare contractului, recurenta S.C. A. S.R.L. are obligaţia de a încasa de la clienţii proprietarului S.C. B. S.R.L. contravaloarea chiriilor, utilităţilor etc. şi totodată de a refactura către S.C. B. S.R.L. toate costurile inclusiv TVA aferente contractului de mandat mai sus menţionat.
Cu privire la TVA deductibilă în sumă de 1.275.478,51 RON, organele de inspecţie fiscală au constatat că Factura seria x nr. x din 03.12.2014 emisă de S.C. B. S.R.L. este în sumă totală de 4.578.819,72 RON, din care 3.692.596,55 RON baza şi 886.223,17 RON TVA şi reprezintă "Refacturare costuri D., E., F., G.; Refacturare costuri H.".
Ca atare, în urma verificărilor efectuate, organele de inspecţie fiscală au concluzionat că doar în anul 2014 societatea comercială a obţinut venituri din refacturarea costurilor în sumă de 165.595,12 Iei, pentru care a colectat TVA în sumă de 39.742,83 RON, concomitent cu exercitarea dreptului de deducere pentru TVA în sumă de 39.742,83 RON, sumă care se regăseşte în documentul justificativ intitulat I..
Cu referire la Factura seria x nr. x din 15.01.2015 emisă de S.C. B. S.R.L. este în sumă totală de 2.011.152,45 RON, din care 1.621.897,14 RON baza şi 389.255,31 RON TVA şi reprezintă "Refacturare chirie 2012".
Instanţa de fond descrie în considerentele hotărârii, aspectele care au fundamentat concluzia expusă în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, în sensul că organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere pentru cheltuieli totale în suma totala de 6.093.935,42 RON, aferente perioadei 2010-2013, considerandu-le cheltuieli care nu sunt aferente unor venituri impozabile şi care nu au un scop economic.
Nucleul argumentaţiei judecătorului fondului, pe care se sprijină soluţia pronunţată în cauză, este reprezentat de faptul că instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 20 lit. c) şi a) art. 21 din Codul fiscal potrivit cu care sunt cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile dar şi a disp. art. 145 din acelaşi act normativ potrivit căruia orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, demersul procesual al reclamantei nu poate fi primit întrucât cheltuielile efectuate nu au fost efectuate în scop economic si nu intră în sfera operaţiunilor taxabile (din perspectiva TVA), astfel că TVA aferentă este o cheltuială nedeductibilă.
Aşadar, în mod corect a stabilit instanţa fondului că TVA, în suma de 1235735 RON - stabilită suplimentar la inspecţia fiscală provine din stornarea taxei pe valoare adăugată neexigibilă aferentă unei perioade deja verificate, pentru care veniturile obţinute din refacturarea costurilor au fost înregistrate tot în perioada anterioară, iar cheltuielile au fost stabilite ca nedeductibile fiscal la inspecţia fiscală anterioară.
Ca atare, instanţa a achiesat la opinia organelor fiscale, în contextul în care a constatat că în cauză, veniturile au fost realizate de către reclamantă prin refacturarea costurilor în tot sau în parte dar în acelaşi timp au fost prinse în determinarea cheltuielilor nedeductibile.
Nici susţinerile recurentei, în sensul că instanţa nu a analizat principala problemă de nelegalitate semnalată de reclamantă în sensul că organele de control nu au procedat în cadrul inspecţiei la un examen propiu al circumstanţelor care au condus la stabilirea obligaţiilor fiscale, ci s-au întemeiat excusiv pe inspecţia fiscală anterioară, nu poate fi reţinute.
Concret, s-a susţinut că, concluziile organelor de control se întemeiază aproape exclusiv pe constatările inspectorilor care au întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. x/08.10.2014, raport aferent unei inspecţiii efectuate în perioada 18. 07. 2014-06. 10. 2014, în opinia recurentei fiind încălcate dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 118 şi art. 131 din Codul de procedură fiscală.
Văzând soluţia emisă în procedură administrativă prealabilă şi considerentele acestei soluţii, uşor se poate observa, pe de parte, că prin acţiunea din dosarul pendinte nu se probează o altă stare de fapt decât cea reţinută de organul fiscal şi nu s-au invocat alte motive, astfel că, argumentele reiterate de recurentă apar a fi vădit nefondate, relevând, aceleaşi stări de fapt, de drept şi argumente prezentate prin decizia de soluţionare.
Organul de soluţionare reţine că în limita documentelor şi mijloacelor de probă prezentate de societatea recurentă verificată, nu au fost aduse în susţinere documente prin care să se combată constatările organelor de inspecţie fiscală referitor dreptul de deducere a TVA în sumă de 1,235.735 RON.
Pe de altă parte, instanţa de judecată a constatat că pârâta, la stabilirea debitelor suplimentare stabilite la TVA a avut în vedere toate documentele existente în evidentele reclamantei, respectiv contracte, registru jurnal, balante, etc) dar şi constatările din raportul de inspecţie fiscală încheiat anterior analizând exercitarea dreptului de deducere aferent costurilor refacturate concomitent cu veniturile obţinute din refacturarea acestora.
De altfel, au fost verificate documentele prezentate de recurentă, folosind ca punct de plecare constatările din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/08.10.2014, cu aplicarea art. 117 din Legea nr. 207/2015, cu modificările ulterioare, potrivit căruia perioada supusă inspecţie fiscale începe de la sfârşitul perioadei controlate anterior.
Cu referire la critica privind înlăturarea concluziilor raportului de expertiză în cauză, astfel că instanţa de fond a omis să ofere orice fel de raţionament pentru respingerea acestuia, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la care trebuie interpretat şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această critică va fi înlăturată.
Este adevărat că în cauză reclamanta -recurentă s-a prevalat de proba cu înscrisuri reprezentând documentatia ce a stat la baza emiterii actelor administrativ fiscale criticate precum şi de proba cu expertiza contabilă-fiscală având ca obiectiv determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor impuse de lege în privinţa dreptului de exercitare a dreptului de deducere a sumei de 1.235735 RON reprezentând TVA, stabilită suplimentar
Contrar sustinerilor recurentei, Curtea are în vedere că stabilirea situatiei de fapt fiscale prin coroborarea expertizei contabile întocmita de către expertul judiciar desemnat cu toate celelalte înscrisuri depuse la dosar, revine instantei de fond fără a putea face obiectul verificărilor instantei de control judiciar în recurs.
Faptul ca expertul contabil a reţinut că recurenta era îndreptăţită la deducere TVA, nu justifică admiterea prezentei cai de atac, întrucât inspecţia fiscală a procedat la efectuarea unui control care a vizat operaţiuni specifice, reclamanta fiind în măsură să producă documentele justificative stării de fapt anterioare, respectiv legalitatea stornării a TVA neexigibilă în suma de 1.235735 RON şi înregistrarea acestei sume ca TVA deductibilă, nefiind probată îndeplinirea cerinţei potrivit cu care achiziţiile sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii.
Nu în ultimul rând, astfel de chestiuni, relative la aspectele de fapt ale procesului, rezultat al aprecierii probatoriilor administrate de părţi nu pot face obiect al controlului instanţei de recurs, întrucât se constituie în critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, în înţelesul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.
III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 851 din 06 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.