Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/2020, la data de 09.06.2020 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea actului administrativ Hotărâre nr. 5 din data de 27.03.2020 emisă de Comitetul Director al Colegiului Psihologilor din România, prin care reclamantul a fost sancţionat cu încetarea dreptului de liberă practică în profesia de psiholog, respectiv radierea din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România, obligarea pârâtei la daune morale în cuantum de 10 RON şi daune materiale în cuantum de 10 RON precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Hotărâtrea/Incheierea instanţei de fond
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în baza art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 republicată a sesizat Curtea Constituţională cu privire la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (2) lit. b) teza I din Legea nr. 213/2004 raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. 1şi 2 din Constituţia României, invocată de reclamantul A..
Totodată, a respins cererea de suspendare facultativă a cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate iar, în baza dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., a încuviinţat proba cu înscrisuri atât pentru reclamantul A., cât şi pentru pârâtul colegiul Psihologilor din România, respectiv înscrisurile ataşate cererii de chemare în judecată, înscrisurile ataşate întâmpinării şi înscrisurile depuse la termenul de judecată anterior în şedinţă publică şi a amânat pronunţarea în cauză pentru data de 14.10.2020.
Prin sentinţa nr. 77 din 14 octombrie 2020, aceeaşi instanţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca nefondată şi a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 5086,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
1.3. Calea de atac excercitată în cauză
Împotriva împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 77 din 14 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal,în termenl legal, a promovat recurs reclamantul A., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.
Susţinând că acestea au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor, în esenţă, recurentul a susţinut în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 30.09.2020 pronunţată în acest dosar, nelegalitatea acesteia este atrasă de dispunerea unei soluţii de respingere a cererii de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a CCR, cu toate că prima instanţă a constatat ca fîind îndeplinită condiţia privind existenţa unei legături de cauzalitate între dispoziţiile a căror neconstituţionalitate am invocat-o, respectiv art. 19 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 213/2004 şi soluţionarea prezentei cauze, aceste prevederi legale reprezentând însuşi temeiul de drept ce a stat la baza adoptării hotărârii a cărei anulare a solicitat-o în Dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov.
Referitor la criticile formulate cu privire la nelegalitatea sentinţei insanţei de fond, recurentul a arătat că a făcut o greşită interpretare a prevederilor Legii nr. 213/2004 care reglementează exercitarea profesiei de psiholog, în special a art. 19 alin. (1) lit. b) din această lege, constatându-se în mod greşit şi nelegal faptul că acest comitet director al Colegiului Psihologilor din România putea, într-o manieră lipsită de respectarea oricărei condiţii de legalitate, contradictorialitate şi transparenţă, să emită această hotărâre prin care să dispună asupra încetării dreptului la liberă practică în privinţa recurentului-reclamant.
A susţinut recurentul că încetarea dreptului la liberă practică, atâta timp cât nu constituie o pedeapsă complementară aplicată de instanţa penală care a dispus condamnarea, nu putea fi realizată decât în cadrul unei proceduri transparente, iar singura reglementată de Legea nr. 213/2004 era aceea a atragerii răspunderii disciplinare, atât timp cât această încetare a dreptului la liberă practică reprezintă cea mai dură şi drastică sancţiune disciplinară din moment ce interzice psihologului să mai profeseze.
Arată că nu se poate reţine ceea ce a constatat instanţa de fond, că aceasta nu este încadrată în cadrul procedurii disciplinare, textul de lege acordându-i un articol distinct de articolele care reglementează procedura disciplinară, şi că aceasta reglementează o situaţie juridică distinctă, fără a imputa în sarcina intimatului respectarea primei condiţii de legalitate şi de asigurare a unui eventual drept de apărare în persoana recurentului-reclamant.
În continuare, recurentul a arătata că nu îmbrăţişează ideea naturii juridice de "simplu" act de constatare a Hotărârii Nr. 5 din data de 27.03.2020 emisă de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, care nu implică nicio altă procedură disciplinară prealabilă, atât timp cât dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 impun, pentru încetarea dreptului de liberă practică, analiza îndeplinirii condiţiei legale de legătură dintre fapta penaleă şi exercitarea dreptului de liberă practică.
Prin prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică este reglementat unul dintre cazurile în care încetează dreptul la liberă practică al psihologului, şi anume acela al săvârşirii de fapte penale în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, fapte cu privire la care să existe o hotărâre penală de condamnare definitivă. Prin conţinutul său normativ, acest text de lege nu este formulat cu suficientă claritate şi precizie, astfel încât destinatarii săi să îşi poate conforma conduita socială, mai precis să cunoască cu exactitate care sunt acele infracţiuni de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de psiholog.
În concluzie, se susţine că fiecare atestat are regim juridic specific şi chiar un alt cod în clasificarea ocupaţiilor din România. Ori, recurentulu i s-a interzis dreptul de liberă practică în toate specilaităţile, nu doar în specialitatea psihologia transporturilor.
Nu în ultimul rând, propunerea de oportunitate a aplicării unei sancţiuni de retragere a dreptului de liberă practică nu există. În lipsa unei pedepse accesorii/complementare din sentinţa de condamnare, prin care o instanţă de judecată să aprecieze oportunitatea aplicării acestei sancţiuni, această sancţiune nu poate fi aplicată fără a se preciza de la ce dată curge aceasta, ce drept de liberă practică încetează şi mai ales, dacă din punct de vedere juridic şi administrativ se impune aplicarea acestei măsuri.
Ori, instanţa penală nu a apreciat oportunitatea acestei măsuri şi nu a prevăzut in hotărârea penală pronunţată o pedeapsa accesorie/complementara, iar un for de conducere a Colegiului Psihologilor din România nu se poate substitui instanţei de judecată şi, În niciun caz, fără o rezoluţie de oportunitate.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul pârât Colegiul Psihologilor din România, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Arată că prevederile art. 19 din Legea nr. 213/2004 sunt clare, ele prevăd că atâta timp cât o persoană a fost condamnată penal pentru o faptă în exercitarea profesiei, automat şi pe cale de consecinţă se poate emite o asemenea hotărâre. Detalierea şi modul în care textul legal este scris sunt foarte clare, prevăd faptul de a fi condamnat în mod definitiv şi/sau se face referire la existenţa prin hotărârea penală a unor măsuri complementare, respectiv de suspendare a exercitării, astfel că sub acest aspect nu există nicio contradicţie, prevederea legală fiind foarte clară şi concisă.
Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 483 şi urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile interesate pot solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţată de către instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.
Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Înalta Curte observă că recurentul reclamant nu a invocat argumente concludente prin care să combată considerentele primei instanţe, ci înţelege să reitereze susţinerile formulate în prima instanţă, susţineri care au fost înlăturate motivat de către instanţa de fond.
Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii prezentei cauze,recurentul a apreciat, că acest caz de suspendare facultativă este aplicabil în speţa dedusă judecăţii atât timp cât soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză depinde de modalitatea de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.
S-a antamat motivul de recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare, în acest context apreciind oportună reiterarea acestei solicitări care consideră că a fost în mod nelegal respinsă în primă instanţă de către Curtea de Apel Braşov.
Cu privire la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa reţine că art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă la ipoteza când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, or, în cauză, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate presupune exclusiv cercetarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 din Legea de organizare şi funcţionare a profesiei de psiholog.
Mai mult decât atât, se constată că suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanţa de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunităţii ei, în vederea unei bune administrări a justiţiei.
Partea -recurentă a invocat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
În acest sens, este de menţionat că nu există dispoziţii exprese cu privire la suspendarea facultativă a cauzei în ipoteza sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii.
Aşadar, în lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanţa nu poate suspenda cursul judecăţii în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcţie de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.
În dezvoltarea criticilor privind nelegaliatea sentinţei, recurentul pretinde că nelegalitatea hotărârii recurate constă în faptul că textul art. 19 alin (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 "nu este formulat cu suficientă claritate şi precizie, astfel încât destinatarii săi să îşi poată conforma conduita socială" este complet străină de situaţia dedusă judecăţii, în condiţiile în care este evident şi de necontestat că recurentul a săvârşit toate infracţiunile chiar în exercitarea dreptului de liberă practică.
Critica este nefondată. Astfel, analiza izolată, în abstract, a dispoziţiilor legale aşa cum propune reclamantul nu ar trebui să primeze faţă de analiza concretă a situaţiei a acestuia.
Astfel, prin Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 5 din 27 martie 2020, Comitetul director a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 şi, pe cale de consecinţă, încetarea dreptului de liberă practică al reclamantului.
Pentru a reţine incidenţa acestor dispoziţii legale, Comitetul director a avut în vedere sentinţa penală nr. 21/119/2016, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 374/Ap/12.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, prin care reclamantul a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată (19 acte de executare) şi abuz în serviciu, în concurs.
Textul legal prevede în mod clar şi explicit două variante alternative posibile, respectiv (i) existenţa unei condamnări penale în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică sau (ii) existenţa unei pedepse complementare aplicată de către instanţă.
Atât din motivarea în fapt cât şi din prevederile legale invocate în hotărârea atacată rezultă fără dubiu că intimatul-pârât a procedat la aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 teza I şi a dispus încetarea dreptului de liberă practică al reclamantului-recurent A., precum şi radierea acestuia din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România urmare a condamnării pentru infracţiuni săvârşite în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică.
Or, rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamantul se încadrează întocmai pe ipoteza iniţială a cazului de încetare a dreptului de liberă practică, motiv pentru care analiza tezei finale ar devini lipsită de relevanţă practică.
În aceste condiţii, având în vedere că prin Hotărârea nr. 5/2020 Comitetul director a dispus întocmai aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile, nu s-ar putea aprecia la niciun moment că aceasta a fost adoptată cu nerespectarea legii.
Statuând prin prevederile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004, potrivit cărora "Dreptul de liberă practică încetează … b) dacă persoana înscrisă a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de lege, în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, sau dacă i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".
Din ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 213/2004, rezultă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a înţeles să separe (i) procedura prevăzută la art. 19 (i.e, încetarea dreptului de liberă practică în anumite condiţii prevăzute în mod limitativ de lege) de (ii) procedura privind răspunderea disciplinară reglementată de normele de la art. 53 şi următoarele.
Reclamantul face astfel o confuzie între cele două instituţii reglementate în mod distinct de legea profesiei de psiholog, împrumutând în mod netemeinic dispoziţii procedurale aplicabile unei alte situaţii de fapt.
Ceea ce prezintă relevanţă în cazul de faţă este temeiul de drept invocat în cuprinsul actului administrativ atacat, unde se precizează în mod clar şi neechivoc (la art. 1 din Hotărârea nr. 5/2020) că măsura a fost dispusă în baza art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004.
În cazul existenţei unui caz de încetare a dreptului de liberă practică în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 213/2004, legea profesiei nu prevede existenţa unei proceduri de cercetare disciplinară potrivit Codului de procedură disciplinară.
Mai mult, o astfel de procedură nu şi-ar găsi utilitatea în măsura în care hotărârea definitivă a Curţii de Apel Braşov se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind astfel necesară şi nici posibilă o dublare a cercetării efectuate de către instanţa de judecată.
În plus, reclamantul nu a fost sancţionat cu "cea mai gravă sancţiune", ci Comitetul Director a constatat încetarea dreptului de liberă practică, conform art. 19 din Legea nr. 213/2004, neexistând posibilitatea de alegere între mai multe categorii de măsuri.
Totodată, critica referitoare la lipsa precizărilor cu privire la care ramura de psihologie se aplică încetarea dreptului de liberă practică este nefundamentată, dispoziţiile Legii nr. 213/2004 făcând referire în mod evident la toate ramurile de psihologie, în lipsa de stipulaţie contrară.
Aşa cum cotrect a reţinut şi instanţa fondului, în speţă, încetarea dreptului de liberă practică este o consecinţă a răspunderii penale iar legea nu prevede aplicarea procedurii disciplinare, cele două proceduri având reglementări distincte.
Este bine stiut că actul administrativ dedus judecăţii se interpretează prin raportare la temeiul de drept indicat în cuprinsul său. Stabilirea stării de fapt a fost realizată de instanţa penală cu asigurarea tuturor garanţiilor de contradictorialitate şi de respectare a dreptului la apărare iar, in cea ce priveşte legalitatea actului administrativ, respectiv a interpretării legăturii dintre faptele săvârşite şi profesia de psiholog, contradictorialitatea şi transparenţa au fost asigurate în cadrul procedurii contenciosului administrativ.
Practic, actul administrativ contestat este motivat prin preluarea considerentelor instanţei penale din cuprinsul hotărârii de condamnare fiind lipsit de orice echivoc că faptele pentru care a fost condamnat recurentul au fost săvârşite în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică.
Aşa cum reiese din considerentele reţinute de Tribunalul Covasna şi de Curtea de Apel Braşov, recurentul se încadrează întocmai în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004. Astfel, afirmaţia că în cuprinsul deciziei penale "nu a fost stabilită în mod expres legătură"este contrazisă în mod flagrant de zecile de menţiuni prevăzute în considerentele celor două hotărâri, considerente pe care recurentul le ignoră în totalitate, limîtându-şi analiza cu privire la textele de lege privite în mod abstract.
Referitor la susţinerea recurentului cu privire la nelegalitatea hotărârii în sensul că faptele săvârşite ţin de ramura psihologiei transporturilor şi că reclamantului putea să i se retragă cel mult acel atestat, nu pot fi primite în contextul in care art. 19 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 213/2004 menţionează încetarea dreptului de liberă practică fără a distinge pe ramuri ale profesiei. Or, aşa cum s-a reţinut, în speţă nu este incidentă răspunderea disciplinară iar dacă legiuitorul ar fi atribuit condamnării efectul retragerii atestatului şi nu încetarea dreptului de liberă practică ar fi putut să o facă expres.
Tot legat de acest aspect, este de menţionat că recurentul - reclamant nu a fost "sancţionat", ci Comitetul Director a constatat încetarea dreptului de liberă practică, conform art. 19 din Legea nr. 213/2004, neexistând posibilitatea de alegere între mai multe categorii de măsuri.
Ţinând seama de toate cele arătate şi având ca fundament constatarea că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant.
În temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea reclamantuluii-recurent la a-i plăti intimatului Colegiul Psihologilor din România suma de 12. 833,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 30 septembrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 77 din 14 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 12.833,58 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.