Şedinţa publică din data de 23 februarie 2022
Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea înregistrată, la data de 15 octombrie 2021, pe rolul Înaltei Curţi de Casţie şi Justiţie- SCAF, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei nr. 693 din data de 7 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte, în dosarul nr. x/2016, formulată, în contradictoriu cu intimaţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bacău.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi art. 21 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii de revizuire, revizuentul, după ce a prezentat situaţia de fapt a litigiului, a învederat că cererea de revizuire este admisibilă, pentru următoarele considerente:
-instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra a tot ceea a cerut, instanţa ignorând sa analizeze toate argumentele si probele prezentate;
-instanţa de recurs nu a respectat atât autoritatea cât si puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1269/12.03.2014, a golit această decizie de efectul obligaţiei Baroului Bacău, de a-i verifica cunoştinţele cu scutire de examen.
- instanţa de recurs a iîncălcat normele europene referitoare la dreptul la un proces echitabil.
- revizuentul se consideră discriminat şi arată că instanţa de recurs nu a aplicat jurisprudenţa CEDO,fiind emisă o hotărâre peste termenul legal şi a fost împiedicat să formuleze o cerere la CEDO, hotărârea fiind emisă după un an şi jumătate în condiţiile în care termenul legal pentru motivarea unei hotărâri este de 30 de zile.
- în opinia revizuentului, ignorarea obligaţiei ce rezultă clar din decizia nr. 1269/12.03.2014, aceea de scutire de examen, lipsa de argumentaţie a instanţei de fond cu privire la analiza si verificarea obiectiva ce priveşte respectarea acestei obligaţii de către intimate- scutirea de examen, indică o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, fiind nepermis ca într-un stat de drept, să fie golită de efecte şi pur si simplu eludată o hotărâre judecătorească definitivă;
- instanţa de recurs nu a analizat nelegalitatea organizării examenului, denegându-se de dreptate apreciind eronat ca nu se putea susbstitui Baroului sa fie analizat gradul de insusire a cunoştinţelor, deşi eu solicitasem consatatarea nelegalitatii in corpore a întregii proceduri de verificare
2. Apărarea formulată în cauză
Intimaţii-pârâţi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bacău nu au formulat întâmpinare în revizuire.
3. Procedura de soluţionare a recursului
În revizuire s-a derulat procedura de regularizare a cererii şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 509 - 513 alin. (2) C. proc. civ.
La termenul de judecată din 23 februarie 2022, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra admisibilităţii cererii de revizuire, în condiţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile asupra revizuirii sunt limitate la admisibilitatea acesteia şi la faptele pe care se întemeiază.
II. Decizia pronunţată de instanţa de recurs:
Prin decizia civilă nr. 693 din data de 7 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte, a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.
Totodată, a respins recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 853 din 10 martie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi a obligat recurentul- reclamant A. să plătească intimaţilor- pârâţi Baroul Bacău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România suma de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
În argumentele expuse în susţinerea soluţiei, Inalta Curte a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a art. 21 alin. (2) din Statutul Profesiei de Avocat, invocată de către recurent, acesta este inadmisibilă, având in vedere că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
S-a mai reţinut că recurentul-reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a art. 21 alin. (2) din Statutul Profesiei de Avocat, deci, cu privire la un text legal.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că, prin decizia nr. 1269 din 12 martie 2014, a I.C.CJ., în raport de care recurentul invocă depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi încălcarea autorităţii de lucru judecat, s-au anulat Decizia nr. 51/30.05.2011 a Baroului Bacău şi Decizia nr. 86/3.12.2011 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România (deci, cu totul alte decizii decât cele contestate în prezenta cauză), şi a fost obligat Baroul să reia procedura de verificare din art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu scutire de examen. În considerentele acestei decizii s-a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 exceptează persoanele care formulează cerere pentru intrarea în profesia de avocat şi care au 10 ani vechime în specialitate juridică, de la susţinerea examenului prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 51/1995. contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Hotărârea U.N.B.R. nr. 902/11.09.2010, nu se aplică acestuia, deoarece, recurentul a formulat cerere de intrare în profesie pe data de 14.05.2010, deci, anterior acestei modificări care stabilea susţinerea examenului şi în scris.
A conchis instanţa de recurs că, în sensul că, acea Comisie de examinare avea dreptul să-l respingă pe baza examenelor orale, în chiar decizia I.C.C.J. nr. 1269/2014 reţinându-se că "poate fi primit în profesie", ceea ce conferă autorităţii un drept discreţionar, deci, nu exista o obligaţie în acest sens.
De asemenea, prin evocata decizie, Înalta Curte nu a stabilit că nu i se putea respinge cererea, oricare ar fi fost rezultatul verificării.
In concluzie, instanţa a reţinut că nu poate verifica aprecierea în concret a cererii de primire în profesie, nu se poate substitui organelor competente în acest sens, cu atât mai mult cu cât recurentul-reclamant a refuzat categoric administrarea probei cu înregistrarea interviului.
III. Soluţia cu privire la cererea de revizuire
Examinând cererea de revizuire dedusă judecăţii, prin raportare la dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, cale extraordinară de atac ce permite retractarea unei hotărâri numai pentru cauzele strict şi limitativ prevăzute de lege, indiferent de motivul de revizuire pe care se fundamentează cererea, dezbaterile fiind limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce permite retractarea unei hotărâri numai pentru cauzele strict şi limitativ prevăzute de lege.
Conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire poate fi o hotărâre pronunţată asupra fondului sau care evocă fondul. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
În speţă, prin decizia civilă nr. 693 din data de 7 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte, a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă şi a respins recursul declarat de recurentul- reclamant A. împotriva sentinţei civile nr 853 din 10 martie 2017, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, obligând recurentul- reclamant A. la plata către intimaţilor- pârâţi Baroul Bacău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Revizuentul a formulat cerere de revizuire a deciziei civile mai sus menţionată în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, invocând în esenţă faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut şi că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac, fiind o cale de retractare, prin care se solicită instanţei care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii.
Sub un prim aspect, curtea constată că obiect al revizuirii nu pot fi decât hotărârile pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, cum sunt hotărârile prin care a fost admis recursul şi s-a modificat hotărârea atacată pe chestiuni de fapt, în baza înscrisurilor noi administrate, precum şi hotărârile pronunţate în urma rejudecării fondului după casare.
Aşa fiind, nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care recursul a fost respins ca nefondat.
Această regulă nu este îndeplinită în cauză câtă vreme hotărârea împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire nu a evocat fondul cauzei, astfel că hotărârea atacată nu poate face obiect al revizuirii.
Mai mult decât atât, niciuna dintre criticile invocate de revizuent nu poate fi circumscrisă motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.
Criticile revizuentului referitoare la considerentele hotărârii atacate şi la fondul litigiului - sub aspectul aprecierii probatoriului - reprezintă veritabile critici cu privire la fondul cauzei soluţionate definitiv prin decizia atacată cu revizuire.
În acelaşi timp, în legătură cu motivele expuse de revizuent, trebuie subliniat că, în limitele acestei căi extraordinare de atac, nu este permisă reevaluarea situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea atacată, întrucât revizuirea nu implică realizarea unui control judiciar asupra hotărârii atacate, ci determinarea unei noi judecăţi, întemeiată pe elemente ce nu au putut forma obiectul judecăţii ce a condus la pronunţarea hotărârii supuse revizuirii.
Or, analiza criticilor referitoare la fondul cauzei excedează cadrului procesual în calea extraordinară de atac a revizuirii, restrânsă la motivele expres şi limitativ reglementate de art. 509 alin. (1) din C. proc. civ.
În realitate, revizuentul îşi exprimă dezacordul cu privire la soluţia şi motivarea hotărârii atacate şi tinde să obţină o reapreciere asupra fondului cauzei, ceea ce, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei.
Sub un al doilea aspect, potrivit art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".
Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Pentru a fi incident acest caz de revizuire, este necesar ca instanţa de judecată învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac, să constate că, prin hotărârea atacată, a fost încălcat principiul priorităţii dreptului unional. Având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, acest motiv de revizuire presupune, pe de-o parte, existenţa unei neconcordanţe între norme de drept din legislaţia internă şi norme ale dreptului unional şi, pe de altă parte, ca instanţa de judecată să fi procedat la o greşită aplicare, cu prioritate, a normelor dreptului intern.
Înalta Curte constată că, în raport de considerentele hotărârii atacate, nu poate fi sesizată vreo încălcare a principiului priorităţii dreptului unional faţă de dreptul naţional, hotărârea supusă revizuirii analizând condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că în cauză nu este îndeplinită condiţia premisă de admisibilitate, drept consecinţă, întrucât nu este îndeplinită o condiţie esenţială de admisibilitate a căii de atac, având în vedere dispoziţiile art. 509 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., urmează a respinge cererea de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 693 din 07 februarie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.