Şedinţa publică din data de 21 mai 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cauzei:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 noiembrie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei să constate că mai multe afirmaţii ale pârâtei reprezintă fapte ilicite prin care au fost afectate onoarea, reputaţia şi demnitatea reclamantei.
De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în valoare de 25.000 euro pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, prin campania mincinoasă, denigratoare şi defăimătoare, desfăşurată prin mesaje transmise prin poştă electronică tuturor Colegiilor teritoriale din cadrul Colegiului Medicilor Stomatologi din România, dar şi anumitor instituţii publice, cum ar fi Ministerul Sănătăţii, Parlamentul, Primul-Ministru.
Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să dezmintă acuzaţiile denigratoare la adresa reclamantei, prin comunicarea dezminţirii prin mesaje transmise prin poşta electronică tuturor Colegiilor teritoriale din cadrul Colegiului Medicilor Stomatologi din România, dar şi Ministerului, Parlamentului, Primului Ministru şi celorlalte instituţii publice cărora le-au fost înainte mesajele denigratoare.
La data de 5 februarie 2020, pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 30.000 de euro cu titlu de daune pentru acţiunile de hărţuire şi calomniere produse împotriva sa în perioada 2017 şi până în prezent, în faţa colegilor din colegiile din ţară şi pentru hărţuirea comisă prin acţiunile în faţa Comisiei de disciplină
Urmare a pronunţării regulatorului de competenţă de către Curtea de Apel Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei a fost stabilită în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 796 din 6 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
A admis excepţia tardivităţii modificării cererii reconvenţionale şi a respins, ca tardiv formulate, modificările aduse cererii reconvenţionale, respectiv cu privire la faptele ilicite noi, care nu au fost invocate prin cererea reconvenţională iniţial formulată.
A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti:
Prin decizia civilă nr. 514A din 23 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 796 din 6 mai 2022 a Tribunalul Bucureşti.
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost constatat caracterul ilicit al faptelor enumerate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2500 RON cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial încercat.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 514A din 23 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă, pârâta B. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8 şi pct. 5 C. proc. civ.
Prin prima critică, subsumat cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel se limitează strict la a analiza motivele apelului declarat de către apelanta-reclamantă A., făcând totală abstracţie de argumentele şi de probele depuse de pârâtă, care, dacă ar fi fost luate în considerare ar fi dus la respingerea apelului, singura menţiune preluată din apărările acesteia fiind aceea care se regăseşte la fila x paragraful 5 din decizia recurată, unde instanţa a menţionat că va pune "în balanţă respectarea vieţii private pretins de reclamantă a fi încălcată şi dreptul la liberă exprimare al pârâtei cu privire la care aceasta din urmă a pretins că a fost exercitat în limitele sale interne."
Nu există niciun paragraf în care să se analizeze sau menţioneze apărările pârâtei, în care să se treacă efectiv la analiza acestora sau la analiza elementelor probatorii ale pârâtei, atât a celor depuse la judecata în fond, cât şi acelor depuse în apel, deşi aceastea constituiau obligaţii ale instanţei de apel, conform art. 425 C. proc. civ. şi a art. 237 pct. 3 şi pct. 4 C. proc. civ.
După prezentarea unor aspecte de ordin teoretic şi jurisprundenţial, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu a probat, nici la fond şi nici în apel, că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv, existenţa faptei delictuale, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.
Prin notele scrise depuse în apel (al căror conţinut este reluat în cuprinsul cererii de recurs), a arătat că în mod corect, aplicând reperele stabilite de CEDO, judecătorul fondului a reţinut că nu există fapta civilă delictuală.
Astfel, a evidenţiat faptul că CEDO a stabilit că instanţa trebuie să stabilească ponderea corespunzătoare a prejudiciului pe care divulgarea în litigiu riscă să îl cauzeze intimatei şi cea corespunzătoare interesului publicului de a obţine o astfel de divulgare (Guja împotriva Moldovei, pct. 76; Hadjianastassiou împotriva Greciei, pct. 45) şi să dea curs interesului public.
În conformitate cu deciziile CEDO, realizarea unor afirmaţii reprezentând judecaţi de valoare sau factuale nu poate fi sancţionată atunci când cel care le-a făcut urmăreşte un interes legitim, în caz contrar, fiind limitată libertatea de exprimare. Atunci când persoana criticată este o persoană publică, conform deciziilor CEDO, marja de critică este mai largă, aceasta asumându-şi critica la data candidaturii sau numirii sale.
Faptele sesizate se încadrează în dispoziţiile art. 5 şi art. 7 din Legea nr. 571/2004, în conformitate cu care buna-credinţă se prezumă, iar pârâta nu trebuie să dovedească exinstenţa bunei-credinţe. Totuşi, pârâta apreciază că a făcut dovada verităţii şi a bunei-credinţe, însă reclamanta nu a făcut dovada contrară, deşi îi revenea această obligaţie. În conformitate cu art. 7, art. 8 şi art. 9 din aceeaşi lege, avertizorii de interes public sunt protejaţi de lege, iar în cazul în care sunt sancţionaţi, instanţa va anula sancţiunea. În mod similar, instanţa nu va dispune sancţionarea acestora dacă avertizarea este făcută cu bună-credinţă, fapt ce a fost probat de către pârâtă.
Toate argumentele invocate şi toate apărările, de natură să formeze convingerea în sensul că pârâta s-a manifestat în limitele libertăţii de exprimare, au fost ignorate de instanţa de apel, nefiind analizate, luate în considerare sau îndepărtate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 237 şi art. 425 lit. b) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 6 CEDO.
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtei. Ori, niciuna dintre apărările sale nu este analizată, iar din probe sunt luate în considerare doar trei, restul fiind ignorate.
De asemenea, în considerentele deciziei, instanţa nu a făcut referire la niciun text de lege pe care şi-a întemeiat concluzia, neanalizând condiţiile răspunderii civile delictuale, limitându-se a menţiona: " Din bogata cazuistica pe acest subiect, Curtea va pleca in analiza legalităţii si temeiniciei hotărârii primei instanţe de la criteriile relevante pentru punerea in balanţa a celor doua drepturi astfel cum au fost sintetizate in Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 07.02.2012 in cauza Axei Springer Ag împotriva Germaniei din 07.02.2012."
Se mai limitează instanţa la a indica doar că au fost depăşite limitele prvăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva şi argumenta cum şi de ce, fiind analizate doar o parte dintre criterii (de ex criteriul gravităţii prejudiciului şi al inexistenţei faptelor personale care să determine comunicarea pretins vătămătoare), fiind ignorate cele favorabile pârâtei.
Hotărârea nu conţine motivele de drept, iar instanţa nu aplicat dispoziţiile art. 70-75 C. civ., ar.t 253 C. civ., art. 1349-1381 C. civ. şi art. 30 din Constituţia României, aşa cum au fost ele interpretate prin prisma art. 8 şi art. 10 CEDO, respectiv deciziile CEDO în materia libertăţii de exprimare în integralitatea lor. Nu există nicio menţiune cu privire la aceste dispoziţii şi nici cu privire la faptul că, deşi argumentează că fapta nu este delictuală, totuşi ulterior instanţa reţine că pârâta ar fi comis o faptă delictuală şi o obligă la daune fără a identifica modul de apreciere al daunelor şi al cuantumului acestora.
Al doilea motiv de recurs face referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că în cuprinsul considerenelor deciziei recurate instanţa de apel nu a indicat niciun text de lege pe care şi-a întemeiat concluzia şi nu a făcut nicio analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale conform textelor de lege, limitându-se a arăta doar că au fost depăşite limitele prevăzute de art. 75 C. civ., fără a argumenta cum şi de ce.
Pentru a desfiinţa hotărârea instanţei de fond şi a admite apelul, instanţa de apel a reinterpretat hotărârea instanţei de fond pe baza argumentelor din aceasta, încerând o analiză a răspunderii civile delictuale şi ea redusă mult, strict pe speţa C..
De asemenea, hotărârea este pronunţată cu ignorarea ipotezelor exoneratoare statuate de Legea nr. 571/2004 pentru avertizările de integritate şi a regimului nerăspunderii din acesta, a principiului bunei-credinţe şi a regimului acestuia, a principiilor în materia răspunderii civile sau cu restrângerea nejustificată a normelor aplicabile, aşa cum au fost ele interpretate de toate deciziile CEDO în materia dreptului la viaţa privată şi a libertăţii de exprimare, pe care le-a indicat atât în notele scrise în apel, dar şi la fond, însă instanţa nu le-a aplicat, deşi se încadra în dispoziţiile acestora. Faptele au fost reţinute greşit şi ca urmare a neanalizării înscrisurilor depuse, deşi instanţa afirmă ca le-ar fi analizat.
Fără nici cea mai mică dovadă şi evaluare, intanţa de apel a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2000 (în considerente) sau 2500 RON (în dispozitiv), în favoarea apelantei-reclamante, cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea conţine dispoziţii contradictorii.
Cu privire la o eventuală răspândire a e-mailurilor către medicii din ţară, instanţa omite să ia act de susţinerea pârâtei şi de recunoaşterea preşedintelui Colegiului Medicilor Stomatologi Argeş, care a afirmat, prin declaraţiile sale de martor date în alte dosare şi depuse la dosarul de apel, că a distribuit către colegii din Argeş e-mailurile pârâtei şi că, probabil, la fel au făcut şi ceilalţi preşedinţi de colegii. Recurenta concluzionează că fapta nu îi aparţine, dar şi într-o atare situaţie, instanţa omite să aplice, deşi a invocat-o, decizia CEDO ce stabileşte că atunci când persoana care a diseminat comunicarea nu este dată în judecată, nici pârâta nu poate fi ţinută responsabilă.
Deşi a reţinut că "reclamanta se bucura de notorietate in cadrul profesiei si astfel, sradul de protecţie a dreptului sau la viata privata este unul mai scăzut. In plus, natura activităţilor care fac obiectul informaţiilor transmise de către parata este una exclusiv profesionala", în mod greşit instanţa a constatat că pârâta a comis o faptă ilicită şi o obligă la daune.
Cu privire la criteriul conduitei anterioare a persoanei despre care se transmit informaţiile, instanţa apreciază că nu se impune o atare analiză întrucât afirmaţiile pârâtei au vizat în mod exclusiv activitatea profesională a apelantei-reclamante. Recurenta-pârâtă apreciază că se impunea analiza pe care a omis-o instanţa pentru a se stabili o stare de fapt şi de drept corectă, criteriul fiind stabilit prin însăşi decizia C., pe care instanţa îşi întemeiază analiza.
Acţiunile reclamantei nu trebuie să aibă în mod necesar caracter penal şi nici să existe o condamnare, conform acestei decizii, aşa cum lasă să se întelegă instanţa şi încercă cu rea-credinţă să inducă intimata-apelantă, iar atingerea să aibă o anumită gravitate, ceea ce nu este cazul în speţă, intimata fiind reconfirmată pe toate funcţiile. Ca atare, conduita reclamantei anterioară şi chiar după data trimiterii e-mailurilor trebuie analizată întrucât aceasta a comis fapte de încălcare ale legii cu mult înaintea e-mailurilor şi după. Apelanta nu este deloc inocentă, ci dovedeşte un apetit pentru încălcarea legii şi abuzuri constant, astfel că atitudinea acesteia este relevantă pentru analiza atingerii duse vieţii private şi existenţa prejudiciului. Sunt înscrisuri depuse la dosar, dar omise de instanţa de apel, care aplică prevderile legii unei situaţii reţinute eronat.
În continuare, recurenta-pârâtă a arăta că instanţa de apel nu a analizat în concret ce conţin probele adminsitrate în cauză - nu a analizat înscrisurile depuse la dosar de pârâtă, atât la fond, cât şi în apel, comiţând erori în stabilirea situaţiei de fapt. Apreciază că fapta sa trebuia să prezinte un anumit grad de gravitate, însă instanţa nu a argumentat modul în care a constatat prejudiciul, cât timp pârâta a făcut dovada că a scris în privat, pe linie ierarhică, iar martorul D. a declarat că el a diseminat informaţiile, iar nu pârâta.
Deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a fost prejudiciată, că nu a pierdut nicio funcţie, fiind realeasă, ulterior a arătat că: " Cat priveşte consecinţele mesajelor transmise, contrar primei instanţe,Curtea considera nerelevant faptul ca reclamanta nu a suportat consecinţe concrete, din perpectiva funcţiilor pe care le deţine ...fiind suficient care ele sa aducă atingere dreptului reclamantei la reputaţie si onoare".
Daunele morale stabilite de instanţă sunt, ba în cuantum de 2000 RON, ba de 2500 RON - erori ce fac greu de combătut decizia atacată şi dovedesc faptul că instanţa nu a avut un motiv efectiv, logic, clar, argumentat riguros pentru acordarea acestora. Or, atingerile aduse reputaţiei nu există, atâta timp cât reclamanta a fost realeasă.
Pe lângă faptul că nu a motivat pentru ce au fost acordate daunele, instanţa de apel a omis să indice probele pe care se bazează şi să justifice gravitatea faptei. În analiza judecaţilor de valoare instanţa nu indică niciun argument sau un temei legal pentru reţinerile sale şi ignoră criteriile CEDO la care nici măcar nu face referire. Judecăţile de valoare care sunt caracterizate printr-o doză inerentă de subiectivism şi exagerare sunt considerate ca încadrându-se în limitele libertăţii de exprimare (cauza Sokolovski c. Poloniei).
Aşaa cum a reţinut şi instanţa de fond, multe din susţinerile pârâtei sunt judecaţi de valoare care nu trebuie dovedite. Instanţa de apel contrazice prin decizia sa şi isntanţa de fond şi practica CEDO, creând o practică nouă ruptă de contextul practicii CEDO. Pe de alta parte, recurenţa susţine că făcut dovada in extenso a celor susţinute cu probele omise a fi avute in vedere de instanţa de apel, probe din dosarele de fond si apel. O persoană care a apărut în articole de scandal din presă nu poate invoca faptul că i-a fost adusă atingere demnităţii imaginii, vieţii private prin e-mailuri care confirmă articolele din presă sau documentele publice şi probele deţinute. Exista fapta intimatei în forma continuată de abuz şi neglijenţă în serviciu, fals şi mai ales hărţuire a pârâtei, toate acestea încadrându-se în noţiunea de interes public.
Indicând mai multe cauze CEDO care ar fi fost ignorate de instanţă, recurenta artă că din probele dosarului rezultă că, chiar dacă în anumite situaţii ar fi exagerat în exprimarea judecăţilor de valoare (aşa cum a susţinut reclamanta), totuşi libertatea sa de exprimare a fost exercitată în urmărirea unui scop legitim - dreptul de a aduce la cunoştinţa publicului şi colegilor aspecte pe care le apreciază ca fiind ilegale sau nedemne, care lezează imaginea profesiei şi pacienţii, în raport de care a avut o minimă bază factuală.
Din probele administrate, nu reiese că prin afirmaţiile făcute pârâta ar fi prejudiciat reputaţia, onoarea, imaginea sau demnitatea apelantei, viaţa personală sau profesională a acesteia, iar o ingerinţă în libertatea de exprimare a pârâtei, prin aplicarea unei sancţiuni, nu este proprotională şi ar determina la neluarea de atitudine în viitor faţă de faptele ilegale ale apelantei şi ale colegilor acesteia, ceea ce ar duce la prejudicierea sănătăţii şi vieţii pacienţilor şi colegilor medici al căror interes prevalează celui al reclamantei, astfel că se impune anularea deciziei atacate.
Privitor la veridicitatea informaţiilor făcute publice, pe care instanţa de apel o ignoră în decizia atacată, deşi a probat deja caracterul verdic al acestora, mai menţionează totuşi că jurisprudenţa CEDO a confirmat principiul conform căruia adevărul obiectiv al informaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, cu una alt element ar trebui să fie buna-credinţă a autorului. Şi aceaste decizii sunt ignorate de instanţă, care se limitează la analiza bazei factuale omiţând că ceea ce contează este buna-credinţă a pârâtei, chiar dacă informaţiile furnizate se dovedesc ca fiind incorecte, CEDO statuând că şi limbajul provocator se încadrează în limtele libertăţii de exprimare.
Invocând cauza Fuentes Bobo contra Spaniei, recurenta-pârâtă a arătat că niciunul dintre cei care au scris articolele de presă din care s-a inspirat nu a fost acţionat în instanţă pentru atingeri aduse imaginii prin afirmaţii calomnioase - aspect pe care trebuia să îl constate curtea de apel.
Recurenta-pârâtă face o amplă prezentare a probelor depuse la dosar, arătând că acestea au fost ignorate de instanţa de apel, deşi făceau dovada verităţii şi a bazei factuale susţinute de pârâtă prin e-mailuri şi ar fi dus la respingerea apelului reclamantei.
Ultima critică inserată în finalul cererii de recurs, face trimitere la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta arătând că instanţa a încălcat regulile de procedură prin faptul că în dispozitivul hotărârii nu a fost indicat faptul că hotărârea este supusă căii de atac a recursului, omisiune care este vătămătoare pentru parte şi care atrage nulitatea deciziei astfel pronunţate.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru nesemnarea cererii de recurs. A invocat şi excepţia inadmisibilităţii căii de atac, raportat la dispoziţiile art. 482 alin. (2) teza I C. proc. civ. şi Deciziei nr. 1/2013 a Înaltei Curţi, arătând că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3) C. proc. civ., cauza fiind soluţionată în primă instanţă de tribunal.
Recurenta-pârâtă a transmis prin email note scrise şi un set de înscrisuri, reprezentând decizii de practică.
6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Având în vedere data înregistrării cererii pe rolul instanţelor judecătoreşti (1 noiembrie 2019), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 21 mai 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că soluţionarea apelului s-a realizat fără luarea în considerare a probelor şi a argumentelor sale, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 237 C. civ., art. 425 lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO. A mai arătat că instanţa s-a limitat la a indica doar că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva şi argumenta, fiind analizate doar o parte dintre criterii şi ignorate cele favorabile pârâtei. De asemenea, recurenta-pârâtă evidenţiază faptul că ar exista anumite reţineri contradictorii ale instanţei.
Analizând pe rând aceste susţineri, instanţa constată caracterul lor nefondat.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluţia pronunţată, admiţând apelul declarat de reclamantă, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul constatării caracterului ilicit al faptelor, cu consecinţa obligării pârâtei la reparaţia patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat. Hotărârea recurată respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind prezentate argumentele de fapt şi de drept, precum şi probele care au format convingerea instanţei în sensul că sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
Astfel, în construirea raţionamentului juridic, instanţa de apel, răspunzând criticilor formulate de apelanta-reclamantă, a pornit de la clarificarea modului în care au fost puse în balanţă, în analiza efectuată de prima instanţă, dreptul la respectarea vieţii private (pretins de reclamantă că a fost încălcat) şi dreptul la libertatea de exprimare (susţinut de pârâtă), reţinând că se impune o reanalizare a cauzei din această perspectivă, apreciind ca relevante criteriile CEDO sintetizate în cauza C. AG împotriva Germaniei, expunând punctual considerentele pentru care a apreciat că aceste criterii au sau nu aplicabilitate în cauza dedusă judecăţii.
Nu se verifică susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de apel s-a limitat la a indica doar că au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 75 C. civ., fără a motiva şi argumenta, fiind analizate doar o parte dintre criterii şi ignorate cele favorabile pârâtei.
Recurenta nu evidenţiază convingător care "parte" dintre criteriile dezvoltate jurisprudenţial îi erau favorabile, fiind de natură a determina pronunţarea unei alte soluţii în cauză şi care, totodată, să nu fi fost analizate de instanţă.
În ceea ce priveşte faptul că pârâta a pus în discuţie subiecte de interes general pentru profesie, printr-o simplă lecturare a considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a reţinut, cu privire la acest aspect (chiar un prim criteriu analizat), validând cele reţinute de prima instanţă, că: "informaţiile furnizate de pârâtă prin intermediul corespondenţei electronice vizează o chestiune de interes general în cadrul profesiei medicilor stomatologi, în condiţiile în care toate afirmaţiile făcute de pârâtă au legătură cu cariera şi activitatea profesională a uneia dintre persoanele care deţine o funcţie de conducere (preşedinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei."
A reţinut, de asemenea, instanţa de apel, într-un mod deloc contradictoriu, faptul că reclamanta se bucură de notorietate în cadrul profesiei şi, astfel, gradul de protecţie a dreptului său la viaţa privată este unul mai scăzut, nefiind totuşi necesară o analiză a comportamentului său anterior al persoanei despre care s-au făcut afirmaţiile incriminate dat fiind că, în cauză, acestea au vizat în mod exclusiv activitatea profesională a reclamantei, iar nu aspecte care să facă referire la viaţa privată.
Referitor la modalitatea de obţinere a informaţiilor, curtea de apel a efectuat o amplă analiză, ajungând, în urma reaprecierii probelor administrate în cauză, la concluzia că nu a existat o bază factuală suficientă a afirmaţiilor pârâtei pentru a fi incluse în categoria judecăţilor de valoare, deşi aceasta a susţinut (inclusiv prin motivele de recurs) faptul că şi-a întemiat afirmaţiile pe anumite informaţii credibile, publice.
În ceea ce priveşte susţinerile părţii, în sensul că instanţa ar fi comis erori în stabilirea situaţiei de fapt şi nu ar fi dat relevanţă anumitor probe existente la dosar (declaraţia unui martor şi înscrisurile pe larg evidenţiate în cererea de recurs), Înalta Curte reţine că în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi primite criticile care vizează nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la stabilirea situaţiei de fapt şi modul de evaluare de către instanţele de fond a probatoriului administrat în cauză, întrucât recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Împrejurarea că recurenta-pârâtă are o altă viziune asupra circumstanţelor factuale şi o manieră poprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau că nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Aşadar, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) C. proc. civ., a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, în limitele cererii de apel formulate de reclamantă şi, reapreciind toate probele administrate în cauză (în mod generic, fără a nominaliza), a reţinut că nu există o bază factuală a afirmaţiilor pârâtei care să permită încadrarea acestora în categoria judecăţilor de valoare.
Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată şi a prezentat considerentele pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce au format convingerea sa. În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanţei, în care se arată că: "Rezumând, Curtea constată că toate probele la care a făcut trimitere prima instanţă, în mod generic, nu sunt de natură să contureze o bază factuală suficientă pentru a aprecia afirmaţiile pârâtei în categoria judecăţilor de valoare, căci baza factuală nu poate fi reprezentată numai de sesizările, petiţiile sau plângerile persoanei care a făcut afirmaţiile.
(...)Din acest punct de vedere, se constată că mesajele au fost transmise, în mod constant, pentru o perioadă de timp de aproximativ 1 an, în fiecare mesaj făcându-se afirmaţii la adresa reclamantei, de natură să aducă atingere dreptului său la reputaţie şi onoare, afirmaţii ce se regăsesc, pe larg, la începutul acestor considerente. La aceasta se adaugă limbajul utilizat, acesta fiind unul agresiv, tendenţios, fiind folosit cu scopul de a crea o imagine defavorabilă reclamantei."
Recurenta-pârâtă mai susţine şi o oarecare contradicţie existentă în considerentele hotărârii, arătând că deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a fost prejudiciată, că nu a pierdut nicio funcţie fiind realeasă, ulterior a arătat că: " Cat priveşte consecinţele mesajelor transmise, contrar primei instanţe,Curtea considera nerelevant faptul ca reclamanta nu a suportat consecinţe concrete, din perpectiva funcţiilor pe care le deţine ...fiind suficient care ele sa aducă atingere dreptului reclamantei la reputaţie si onoare".
Enunţând această critică şi redând într-un mod incomplet pasajul din cuprinsul deciziei recurate, partea demonsterează că este în eroare în ceea ce priveşte reţinerile curţii de apel, instanţă care consemnează, deloc contradictoriu, în continuarea fragmentului anterior redat, că: "Or, este fără îndoială, că acuzaţiile aduse reclamantei, însoţite de expresii jignitoare sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamantei la viaţă privată, în componenta sa referitoare la reputaţie şi onoare. În plus, o astfel de concluzie se impune chiar dacă în rândul medicilor stomatologi reclamanta beneficiază de o notorietate care ar impune o interpretare a dreptului la exprimare mai relaxată, căci chiar şi în aceste condiţii, afirmaţiile calomnioase la adresa reclamantei, în lipsa unei minime baze factuale, nu pot beneficia de protecţia recunoscută de art. 75 din C. civ. şi art. 10 din CEDO.
Prin urmare, acuzaţiile formulate de pârâtă la adresa reclamantei, însoţite de un limbaj tendenţios conturează caracterul ilicit al faptei, căci scopul nu a fost acela de a informa colegii medici stomatologi, ci acela de a o denigra pe reclamantă."
Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost analizate.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor formulate şi analiza fiecărei probe încuviinţate, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
În speţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul legal anterior menţionat, întrucât instanţa de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a arătat, în mod explicit, logic şi coerent, care sunt considerentele pentru care a înţeles să admită apelul şi să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâtă.
Analizând motivele de apel invocate de reclamantă, instanţa a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, a reieşit că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite (constând în afirmaţii calomnioase la adresa reclamantei, care, în lipsa unei minime baze factuale, nu pot beneficia de protecţia recunoscută de art. 75 C. civ. şi art. 10 CEDO), a prejudiciului (lezarea valorilor morale ale reclamantei), existenţa vinovăţiei (cunoaşterea de către pârâtă a faptului că afirmaţiile sale sunt de natură a leza drepturile reclamantei) şi existenţa legăturii de cauzalitate (fapta pârâtei a provocat un prejudiciu moral reclamantei).
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, în considerentele deciziei, instanţa a făcut referire la textele de lege pe care şi-a întemeiat concluzia şi a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, înţelegând să detalieze aspectele legate de caracterul ilicit al faptei şi existenţa prejudiciului (consecinţele mesajelor trimise). Faptul că a punctat doar întrunirea celorlalte condiţii ale atragerii răspunderii civile delictuale (legătura de cauzalitate şi existenţa vinovăţiei) nu relevă vreun aspect de nelegalitate.
Nu se verifică susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că, fără nici cea mai mică dovadă şi evaluare, intanţa de apel a obligat-o la plata sumei de 2000 (în considerente) sau 2500 RON (în dispozitiv) în favoarea apelantei-reclamante, cu titlu de daune morale. Recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea conţine dispoziţii contradictorii întrucât suma consemnată în considerente nu corespunde cu cea menţionată în dispozitivul hotărârii.
Cu privire la acest aspect, se reţine că îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii sunt căi procedurale puse la dispoziţia părţii interesate sau chiar a instanţei pentru eliminarea din hotărâre a unor inadverteţe, pentru clarificarea dispozitivului ori pentru pronunţarea asupra unor cereri cu privire la care instanţa a omis să se pronunţe. Dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., ce prevăd că "Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".
Prevederile anterior redate stabilesc, implicit, şi ordinea în care se poate recurge la aceste căi procedurale, procedura specială instituită prin art. 442-444 C. proc. civ. având prioritate. Reiese, aşadar, că partea interesată nu are un drept de opţiune între a declara apel sau recurs ori a recurge la procedurile reglementate prin art. 442-444 C. proc. civ., calea de atac prin care sunt formulate critici în legătură cu aspecte ce ţin de îndreptare, lămurire ori completare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.
Cu referire la această ultimă critică ce atinge şi aspectul legat de evaluarea pagubei, se reţine că, dată fiind natura prejudiciului care le generează, în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată care nu se poate rezuma doar la o valoare medie stabilită jurisprudenţial.
Înalta Curte reţine că daunele morale au fost legal individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit - acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate - şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
În acest sens, se impune a fi subliniat faptul că daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, astfel cum eronat susţine recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic (prerogative care constituie atributul personalităţii umane), astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare daunelor reale şi efective produse victimei faptei ilicite.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa de contencios european prin hotărârile pronunţate în cauzele Danev împotriva Bulgariei şi Iovtchev împotriva Bulgariei (reţinute şi în considerentele instanţei de apel), în care "Curtea a considerat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate. (...) Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil."
Prin urmare, date fiind regulile speciale în materie de probaţiune în ceea ce priveşte daunele morale, reclamanta nu era ţinută să facă dovada impactului negativ al respectivelor afirmaţii injurioase în ceea ce o priveşte, fiind suficient, conform reţinerilor instanţei de apel, că acestea erau susceptibile de a aduce atingere dreptului la demnitate.
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potenţiala lipsă a unui răspuns la fiecare argument al părţilor ori nemulţumirea recurentei referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării.
Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmează a fi respinsă, ca nefondată.
În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa nu aplicat dispoziţiile art. 70-75 C. civ., art. 253 C. civ., art. 1349-1381 C. civ. şi art. 30 din Constituţia României, aşa cum au fost ele interpretate prin prisma art. 8 şi art. 10 CEDO, respectiv deciziile CEDO în materia libertăţii de exprimare în integralitatea lor.
Preliminar, se impune precizarea că, verificarea legalităţii hotărârii sub aspectul pretins - al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.
Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra existenţei faptei ilicite, recurenta-pârâtă reia, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăseşte, situaţia factuală a pricinii, făcând ample aprecieri asupra modului în care instanţa a apreciat probatoriul administrat în cauză, astfel cum anterior s-a arătat.
Supunând analizei strict aspectele ce ţin de pretinsa nelegalitate a hotărârii, se reţine că, răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmăreşte să îşi apere dreptul la demnitate, în mod corect instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ., conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare."
Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, şi calomniei, care constă în afirmaţii sau imputări referitoare la săvârşirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public.
Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea persoanei.
De asemenea, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Pe de altă parte, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Art. 75 din C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.
Înalta Curte reţine că drepturile prevăzute de art. 70-73 C. civ., consacrate respectului vieţii private şi demnităţii persoanei, nu sunt nelimitate, fiecare dintre articolele enunţate făcând referire la împrejurarea că ele pot fi restrânse în limitele prevăzute de art. 75 din acelaşi cod.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8, dar şi dreptul la o bună reputaţie morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina contra României, pct. 39). De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situaţie valabilă în litigiul pendinte raportat la calitatea reclamantei de persoană care deţine o funcţie publică de conducere (preşedinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei - Colegiul Medicilor Stomatologi din România, fiind în acelaşi timp prorector al Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, profesor universitar doctor, şeful disciplinei de ortodonţie şi ortopedie dento-facială din cadrul acestei universităţi.
Luând în considerare toate reperele evidenţiate şi cu ocazia analizei primului motiv de recurs, prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită şi analizând forma, modalitatea de expunere, limbajul utilizat şi contextul în care au fost transmise afirmaţiile imputate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuarea instanţei de apel, în sensul că afirmaţia incriminată are caracter ilicit, este legală.
Cât priveşte criticile referitoare la buna-credinţă, acestea reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care recurenta-pârâtă supune cenzurii instanţei de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor, ceea ce nu este permis de lege în calea de atac a recursului, după cum s-a evidenţiat anterior.
Contrar nemulţumirii recurentei, prin decizia atacată s-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei a fost aceea cea de a-şi exercita dreptul la liberă exprimare în afara limitelor prevăzute de art. 75 din C. civ., aducând astfel atingere dreptului la demnitate al reclamantei.
Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv fapta imputată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că aceasta este susceptibilă de a aduce atingere reputaţiei reclamantei, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.
Aşadar, în raport de circumstanţele factuale şi având în vedere temeiul juridic al acţiunii pendinte - acordarea unor daune morale ca urmare a încălcării unui drept personal nepatrimonial, respectiv dreptul la demnitate, onoare, reputaţie - în mod legal a fost reţinută de către instanţa de apel existenţa unui prejudiciu cert în baza aspectului că fapta pârâtei de a transmite mesaje ce conţineau afirmaţii la adresa reclamantei de natură să aducă atingere dreptului acesteial la reputaţie şi onoare, fără o bază factuală, este de natură să creeze o stare de disconfort şi de suferinţă psihică, fără a fi necesare dovezi suplimentare în acest sens.
Nici criticile referitoare la greşita stabilire, prin decizia atacată, a îndeplinirii condiţiei existenţei unei legături de cauzalitate, respectiv a condiţiei vinovăţiei nu pot fi reţinute, având în vedere că, în dezvoltarea acestora, se face referire la aspecte care au fost deja dezlegate prin considerentele anterioare, privitoare la corecta determinare de către instanţa de apel a faptei ilicite şi care invalidează, astfel, argumentaţia juridică adusă în dezvoltarea susţinerilor formulate în recurs.
În ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere menţionarea de către instanţa de apel în cuprinsul dispozitivului deciziei a faptului că hotărârea este definitivă, se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.
Ca atare, împrejurarea că în dispozitivul hotărârii recurate se menţionează, în mod eronat, faptul că aceasta este definitivă, nu este de natură a determina casarea deciziei recurate, o atare menţiune nefiind aptă de a atrage sancţiunea nulităţii hotărârii prevăzute de motivul de nelegalitate invocat, întrucât căile de atac sunt stabilite de lege şi nu de judecător prin hotărârea judecătorească.
Drept urmare, neindicarea căii de atac nu a privat partea de dreptul de a exercita recursul şi nici nu i-a adus vreo vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea hotărârii, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu numai că a atacat hotărârea cu calea de atac prevăzută de lege, dar a făcut-o şi în termenul legal, astfel încât critica formulată este nefondată.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de fundament, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 514A din 23 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2024.