Şedinţa publică din data de 29 mai 2024
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 03.09.2021, reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în continuare ANRP), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 654022 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren agricol în suprafaţă de 52.500 mp situat în localitatea Căzăneşti (str. x, Râmnicu Vâlcea), judeţul Vâlcea şi valoarea de 886.809 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie, precum şi a titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 175 din 04 februarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată.
I.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 964A din 16 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 175/04.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimata pârâtă ANRP, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru judecarea procesului pe fond.
Prin decizia civilă nr. 1781A din 24 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, evocând fondul în apel, a respins, ca nefondată, acţiunea introdusă de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, împotriva sentinţei civile nr. 175/04.02.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2021.
I.4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1781A din 24 noiembrie 2022, a declarat recurs Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român şi în nume propriu.
În susţinerea căii de atac formulate, întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., precum şi a art. 1241 C. civ.
Recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, cu menţiunea potrivit căreia în privinţa acestora sunt incidente prevederile art. 269-270 C. proc. civ., dat fiind faptul că acestea au fost înaintate la dosar de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Astfel, înscrisurile întocmite de un agent public în limitele atribuţiei sale, în cazul de faţă funcţionari ai pârâtei ANRP, se bucură de prezumţia de autenticitate, iar cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei, aceasta revenind persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.
Înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor de către intimata-pârâtă ANRP reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ., iar pârâta ar fi trebuit să se înscrie în fals în măsura în care ar fi contestat că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii, or aceasta nu a întreprins niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator/evaluator, şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.
Mai mult decât atât, pârâta este cea care a înştiinţat reclamantul despre existenţa şi întinderea prejudiciului şi i-a solicitat să întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.
Mai mult, instanţa de apel nu a analizat conţinutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, care au fost înaintate chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care nici nu le-a contestat şi nici nu s-a înscris în fals împotriva acestora.
Mai arată recurentul că nu poate fi reţinută interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu există un raport de prepuşenie între expert şi ANRP, întrucât între aceştia nu există un raport contractual, în condiţiile în care contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit H.G. nr. 527 din 19 aprilie 2006.
Conchizând, arată că susţinerea instanţei de apel în sensul că nu ar fi fost dovedită nici fapta ilicită şi nici prejudiciul invocat, nu este fundamentată, din moment ce ANRP, în baza dispoziţiilor Curţii de Conturi, a cuantificat prejudiciul şi a solicitat oficial Ministerului Finanţelor recuperarea acestuia. Or, din moment ce există un prejudiciu recunoscut şi cuantificat de ANRP, există şi o faptă ilicită cauzatoare a acestuia.
I.5. Apărările formulate în cauză
În data de 05 februarie 2024, cu respectarea termenului legal, pârâta Autoritatea Naţională pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurenţii s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, excepţie calificată de instanţă ca reprezentând apărare de fond.
Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor în data de 13 februarie 2024, care nu au formulat răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei recurate, prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Toate criticile formulate au ca unic punct de pornire împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat fără a ţine cont de înscrisurile pe care le-au depus la dosar şi care le-au parvenit de la intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în etapa prelitigioasă, acestea, în opinia recurenţilor-reclamanţi, având valoarea unor înscrisuri autentice, ce trebuiau avute în vedere din perspectiva sarcinii probei şi a soluţionării pe fond a litigiului.
Înalta Curte constată că prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani în temeiul răspunderii civile delictuale, invocând atât răspunderea pentru fapta proprie, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, faptele ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare de către experţii autorizaţi - în calitate de prepuşi ai autorităţii, cât şi omologarea raportului de evaluare de către pârâta ANRP, ce a condus la emiterea Deciziei nr. 12376/FF/18.05.2010 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Instanţa de apel, infirmând soluţia primei instanţe prin care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, evocând fondul, în mod corect, a analizat întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, analiză în urma căreia a constatat lipsa prejudiciului solicitat.
Prin motivele de recurs, recurenţii arată că instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile înaintate Ministerului Finanţelor, de către intimata-pârâtă ANRP, şi care reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ.
Or, deşi recurenţii nu arată în mod expres care sunt acele înscrisuri despre care face vorbire, Înalta Curte constată că adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP, şi de care reclamantul se prevalează, nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării acestuia de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum se susţine, de vreme ce nu sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, prin adresa invocată pârâta nu îşi asumă obligaţia de plată a sumei pretinse prin demersul judiciar iniţiat, astfel cum induce aluziv recurentul.
La o simplă analiză, reiese că adresa x/18.01.2021 a fost emisă în continuarea corespondenţei purtate între instituţia pârâtă şi reclamaţi, prin aceasta pârâta ANRP informând Ministerul Finanţelor despre continuarea procedurii de reevaluare, respectiv despre împrejurarea că în 520 de cazuri dintre cele 569 de imobile ce au făcut obiect al reevaluării, s-au constatat diferenţe valorice. La adresa în discuţie a fost anexat un tabel, la poziţia 396 regăsindu-se dosarul nr. x, ce face obiectul prezentului dosar, în care sunt indicate valoarea primului raport, valoarea celui de-al doilea raport, diferenţa rezultată între cele două şi detaliile deciziei, precum şi titlurile de conversie emise. Aşadar, nu se poate reţine că prin adresa nr. x/18.01.2021, pârâta şi-a asumat faţă de reclamant obligaţia de plată a sumei de 654.022 RON.
În ce priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză reprezentând rapoarte de expertiză extrajudiciare, instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate că este vorba despre două rapoarte de expertiză, care au fost întocmite în ani diferiţi, de persoane diferite şi care au avut în vedere criterii diferite, având aşadar aceeaşi valoare probatorie. De asemenea, de vreme ce raportul de expertiză întocmit în 2009 nu a fost anulat, acesta nu poate fi înlăturat prin efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceeaşi valoare probatorie.
Din susţinerile recurenţilor având un puternic caracter ambiguu, reiese că se cere instanţei a se da o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi raportului de reevaluare, înlăturând din analiză primul raport de evaluare întocmit în anul 2009, depus de asemenea la dosar de către reclamanţi, afirmându-se că din actele ulterioare ar rezulta consimţământul ANRP cu privire la conţinutul înscrisului.
Înalta Curte reţine că a se da o valoare absolută înscrisurilor depuse de către reclamanţi, care în opinia acestora probează indubitabil atât caracterul întemeiat al cererii, cât şi cuantumul prejudiciului încercat, fără a se proceda la o analiză a condiţiilor specifice cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susţinerile recurenţilor privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.
Mai mult, Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în cauză în etapa prelitigioasă, respectiv raportul de evaluare din anul 2009 şi raportul de reevaluare din anul 2020, concluzionând că prin acest al doilea raport nu se verifică modalitatea de expertizare din 2009, ci îşi întemeiază concluziile tot pe oferte de vânzare-cumpărare a unor terenuri similare, fără a identifica vânzări efective şi fără a se inspecta la faţa locului imobilele, ajunge la o altă valoare.
Se reţine aşadar că valoarea probatorie a celor două înscrisuri administrate în cauză este egală, neexistând argumente pentru a se reţine prevalenţa unuia dintre cele două înscrisuri astfel cum pretind recurenţii. Curtea de apel, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect a reţinut că deşi există fapta ilicită săvârşită de S.C. A. S.R.L. nu se poate reţine ca fiind dovedit prejudiciul, în condiţiile în care şi evaluatorul B. S.R.L. a întocmit cel de-al doilea raport de expertiză cu aceleaşi neregularităţi ca primul raport, neaplicând în mod corect metoda comparaţiei vânzărilor directe, şi selectând cele trei oferte de vânzare de terenuri cu ajutorul aplicaţiei C., adică aleatoriu.
Rezultă aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor, că instanţa de prim control judiciar a expus argumentele care au condus la formarea convingerii judecătorului pentru înlăturarea concluziilor celui de-al doilea raport de expertiză, realizând o analiză proprie, efectivă şi substanţială atât de ordin calitativ, cât şi cantitativ, expunând acele circumstanţe care fac din cel de-al doilea raport întocmit, o probă neconvingătoare.
Drept urmare, au fost examinate probele administrate în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ., pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, alin. (2) al acestui articol făcând trimitere la principiul libertăţii de apreciere a probelor de către judecător.
Din perspectiva criticilor vizând înlăturarea înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă, Înalta Curte reţine că motivul este de asemenea neîntemeiat, pe de-o parte întrucât adresa nr. x/18.01.2021 emanând de la intimata ANRP nu reprezintă un înscris autentic care ar avea efectul degrevării reclamantului de a proba întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, nefiind întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 269 C. proc. civ., aceasta reprezentând o simplă adresă de informare a reclamantului cu privire la concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, astfel cum s-a arătat supra.
În ce priveşte rapoartele de expertiză extrajudiciară administrate în cauză, acestea nu au o valoare probatorie absolută, instanţa nefiind ţinută de concluziile acestora ci, i se recunoaşte posibilitatea de a reţine sau înlătura, motivat concluziile acestei probe, ori, în situaţia în care au fost administrate două rapoarte de expertiză, se recunoaşte posibilitatea de menţinere a concluziilor unuia dintre rapoarte în detrimentul celuilalt.
De asemenea, urmează a fi respins motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în conjuncţie cu pct. 5 anterior analizat, recurentul invocând încălcarea art. 1241 C. civ. privind forţa probantă a înscrisului, prin raportare la dispoziţiile art. 269-270 C. proc. civ., concluzia desprinzându-se în mod firesc din împrejurarea respingerii motivului de recurs principal invocat, vizând în fapt aceeaşi materie.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 29 mai 2024, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.
Astfel, analizând conţinutul deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2021, se constată că analiza în respectivul dosar a privit o altă problematică, diferită de cea invocată şi motivele prezentului recurs, şi anume pretinsa încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie.
Prin urmare, reţinând că prin motivele de recurs formulate de reclamant în prezentul dosar se critică decizia instanţei de apel de respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, iar nu din perspectiva intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte va respinge această apărare ca fiind străină de obiectul pricinii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român şi în nume propriu, împotriva deciziei civile nr. 1781 A din 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.