Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2024

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Obiectul cererii

Prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi a prevederilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. A respins cererea formulată de petentul A. privind strămutarea pricinii care formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a dispoziţiilor art. 226 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi a prevederilor art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. a declarat recurs petentul A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 687 din 07 martie 2024 a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii nr. 2660 din 14 decembrie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 687 din 07 martie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare contestatorul A. la data de 24 aprilie 2024 prin care a solicitat anularea deciziei civile nr. 687/2024 şi soluţionarea cauzei în sensul admiterii recursului şi sesizării Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de recurs nu a cercetat motivele invocate în cererea de recurs, nu a procedat la analiza criticilor formulate, omiţând să le cerceteze, iar aspectele procedurale ale procesului nu au fost respectate.

A mai susţinut că instanţa de apel a reluat concluziile completului anterior criticat şi nu a examinat în mod real criticile/motivele supuse controlului judiciar, că instanţa de recurs nu are cursuri de pregătire profesională în materia minori şi de familie, aducând atingere garanţiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai indicat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate în cererea de recurs şi prin prisma probelor depuse la dosarele nr. x/2023 şi y/2023, a prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, precum şi a principiului interesului superior al minorului care trebuie să prevaleze în orice cauză.

În susţinerea contestaţiei în anulare a arătat că înţelege să invoce în mod direct în faţa instanţei naţionale dreptul Uniunii Europe, direct aplicabil, art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) TFUE, precum şi art. 92, 107, 396, 400, 402, art. 40, 41, 44, 46 şi 92, art. 272, 274, 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 C. civ., art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Contestatorul a arătat că art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară, în vreme ce Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu stabilesc organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie.

A arătat că pe teritoriul Romaniei, interesul superior al minorului nu este apărat de instanţa de tutelă, această instanţă nu este organizată şi nu există.

A arătat că Legea nr. 304/2002 la art. 45 alin. (3) prevede sintagma de "specializarea judecătorilor", iar art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. face trimitere la "specializarea judecătorilor".

A menţionat că prin Directiva nr. 2012/29/UE se stabilesc criterii/norme minime de protecţie a copiilor, în considerentul 11 fiind menţionat un criteriu minimal protecţie a copiilor, şi anume existenţa cursurilor de formare profesională de specialitate a judecătorilor în materia minori şi familie.

Legea naţională nu prevede norme minime de specializare, acestea fiind prevăzute în legislaţia Uniunii Europene.

A citat art. 2 alin. (6) şi art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României, considerentul 11, art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1) din Directiva nr. 2019/29/UE, considerentul 66 din Cauza 490/10 PPU a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

A mai susţinut superficialitatea considerentelor deciziei civile nr. 687/2024, copiate de instanţa de recurs, fără a le trece prin filtrul noului probatoriu şi fără a răspunde criticilor aduse de recurent, aspect care echivalează cu omiterea cercetării motivelor de casare.

Pentru ipoteza în care instanţa nu va admite contestaţia în anulare, solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi a art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la "specializarea judecătorilor".

A arătat că aceste texte de lege nesocotesc şi sunt de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi dispoziţiilor art. 124 din legea fundamentală privind înfăptuirea justiţiei, dat fiind faptul că nu asigură o bună administrare a justiţiei, prin lipsa de corelare cu normele de drept substanţial instituite în C. civ., care reglementează ocrotirea persoanei fizice, art. 124 alin. (2), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României prin faptul că, în cazul completurilor specializate, componenţa se stabileşte de preşedintele instanţei cu avizul colegiului de conducere în funcţie de specializarea judecătorilor, fără a fi prevăzute criteriile minimale după care se stabileşte specializarea judecătorilor.

A susţinut că aceste prevederi se aplică fără a fi prevăzute criteriile de stabilire a specializării judecătorilor, fără a se aplica principiul interesului superior al copilului, care trebuie să prevaleze în orice acţiune a autorităţii judecătoreşti, ca măsură de protecţie a copiilor (situaţie specială) care trebuie să beneficieze de judecători specializaţi în materia minori şi familie, judecători a căror specializare trebuie stabilită, indiferent de instanţă, după criterii uniforme, care nu sunt menţionate, fiind, aşadar, prevederi neconstituţionale şi abuzive.

A mai arătat că aceste prevederi sunt neconstituţionale, întrucât Constituţia României prevede un regim special de protecţie a copiilor. Nu se menţionează criteriile după care se stabileşte specializarea judecătorilor pentru ca minorii să beneficieze de completuri formate din judecători specializaţi în materia minori şi familie.

A solicitat să fie luate măsuri pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor mai sus citate în ce priveste criteriile unitare cel puţin minimale după care se apreciază specializarea iudecătorilor la numirea de preşedintele instanţei în completuri specializate.

Invocă considerentul 71 al Curţii de Justitie a Uniunii Europene din cauzele C-562/21 PPU şi C-563/21 PPU, cât şi cerinţa compunerii completurilor prevăzută în Decizia nr. 10/2023 din 19 iunie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul nr. x/2023 al Completului competent să judece recursul în interesul legii.

Solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea problemă de drept/întrebare:

"Potrivit dreptului Uniunii Europene, dreptul la un proces echitabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege, în cazul completurilor specializate în domeniul ocrotirii minorilor (situaţie specială) trebuie interpretat în sensul că specializarea judecătorilor se determină după criterii unitare minimale la nivelul instanţelor naţionale/cel puţin cursuri de pregătire de specialitate a judecătorilor sau este la latitudinea fiecărei conduceri/preşedinte de instanţă să stabilească aceste criterii privind specializarea judecătorilor?

Dreptul european se interpretează în sensul că judecătorii din completurile specializate în materia minori şi familie (situaţie specială) trebuie să aibă cel puţin cursuri de formare profesională în materia minori şi familie pentru a se asigura imparţialitatea, profesionalismul şi nivelul de conştientizare sporit al judecătorilor faţă de cauza minorilor, condiţii sine qua non de protecţie a minorilor la nivel minimal?"

Drept considerente în susţinerea solicitării de sesizare a CJUE, contestatorul a citat din legislaţia naţională art. 2 alin. (6) lit. c) şi art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României, precum şi din legislaţia UE Directiva 2012/29/UE, considerentul 11, art. 22 alin. (4), art. 25 alin. (1).

A invocat considerentul 66 din Cauza 491/10 PPU a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Contestatorul a solicitat ca încheierea de admitere/respingere a cererii de sesizare a CJUE să fie transmisă Institutului Naţional al Magistraturii şi Agentului Guvernamental pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, asa cum prevăd art. 427 alin. (4) C. proc. civ. şi art. 50 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 3243/2022.

A mai citat art. 24 alin. (2), (51) alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, art. 52 alin. (1), (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 3 alin. (1) din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, art. 10 alin. (1) şi (3) şi art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 2 alin. (4), art. 5 şi art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 20, 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Solicită să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru contestaţia în anulare, că motivele contestaţiei în anulare sunt întemeiate, solicită anularea deciziei civile nr. 687/2024 şi să se soluţioneze cauza în sensul admiterii recursului şi sesizării Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

În drept, a invocat art. 503 şi urm. C. proc. civ. şi celelelate dispoziţii legale menţionate în cuprinsul contestaţiei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia de primire din 08 mai 2024 a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 18 iunie 2024, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării contestaţiei în anulare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Contestatorul a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pe calea trimiterii preliminare în interpretare, pentru ca această instanţă să verifice dacă, potrivit dreptului Uniunii Europene, dreptul la un proces echitabil, în cazul completurilor specializate în domeniul ocrotirii minorilor trebuie interpretat în sensul că specializarea judecătorilor se determină după criterii unitare minimale la nivelul instanţelor naţionale/cel puţin cursuri de pregătire de specialitate a judecătorilor sau este la latitudinea fiecărei conduceri/preşedinte de instanţă să stabilească aceste criterii privind specializarea judecătorilor, raportat la art. 2 alin. (6) lit. c) şi art. 21 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României.

Potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (…) (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, aceasta poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."

Conform art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată. Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie."

În legătură cu trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin Recomandările nr. 2016/C439/01, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat următoarele aspecte relevante: "(8) Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului naţional sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal. (9) Curtea nu se poate pronunţa asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale. În această privinţă, este indispensabil ca instanţa de trimitere să expună toate elementele pertinente, de fapt şi de drept, care o determină să considere că dispoziţiile dreptului Uniuni sunt susceptibile să se aplice în speţă. (10) În ceea ce priveşte trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispoziţiile Cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deşi ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuşi necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar şi neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât Carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra unei cereri de decizie preliminară când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispoziţiile Cartei invocate de instanţa de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competenţe."

Ca atare, dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu creează nicio competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi sarcinile stabilite de Tratate.

În acest sens, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reiese că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii Europene au vocaţie de a fi aplicate în toate situaţiile reglementate de dreptul Uniunii, nu însă şi în afara unor asemenea situaţii. Astfel, C.J.U.E. a statuat deja că nu poate aprecia, din perspectiva Cartei, o reglementare naţională care nu se situează în cadrul dreptului Uniunii (hotărârea din 15 noiembrie 2011 pronunţată în cauza Dereci; hotărârea din 7 iunie 2012 pronunţată în cauza Vinkov).

Această statuare asupra domeniului de aplicare a drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează cu explicaţiile cu privire la articolul 51 din Cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alin. (1) al treilea paragraf din T.U.E. şi cu articolul 52 alin. (7) din Cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (hotărârea din 22 decembrie 2010 pronunţată în cauza DEB, C-279/09, pct. 32). Potrivit explicaţiilor amintite, "statelor membre le este impusă obligaţia de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii".

În schimb, atunci când o situaţie juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii (nu pune în discuţie dreptul european), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu este competentă să o examineze pe calea trimiterii preliminare în interpretare, iar dispoziţiile Cartei Drepturilor Fundamentale nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competenţe a Curţii (în acest sens, hotărârea din 26 februarie 2013, pronunţată în cauza C-617/10 Aklagaren).

În prezenta cauză, se constată că situaţia juridică în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii Europene, fiind vorba despre un litigiu strict intern, în care sunt aplicabile normele procedurale care reglementează calea extraordinară de atac formulată în cauză, şi anume, art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., instanţa fiind învestită a se pronunţa, în această fază procesuală, exclusiv asupra măsurii în care, în faza recursului, s-a omis să se cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nefiind astfel în discuţie fondul litigiului.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea contestatorului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Asupra admisibilităţii cererii pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) şi (2) lit. a) din legea nr. 71/2011, art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la "specializarea judecătorilor" în ceea ce priveşte criteriile unitare (cel puţin minimale) după care se apreciază specializarea judecătorilor la numirea de preşedintele instanţei în completuri specializate.

În evaluarea admisibilităţii acestei solicitări, este necesar a fi avute în vedere condiţiile care se degajă din prevederile art. 519 C. proc. civ., normă care prevede: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă, din cuprinsul prevederilor legale enunţate, că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare ce se solicită a fi declanşat.

Astfel, din perspectiva normei juridice enunţate, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ cerinţele pe care le conţine, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept reale de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În speţă, condiţia legală a existenţei unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, nu poate fi apreciată îndeplinită, câtă vreme respectiva chestiune este ridicată în calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare. Astfel, sesizarea se face de un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, aşadar, cu soluţionarea unui apel - în cazul hotărârilor care nu sunt supuse recursului - sau a unui recurs.

De asemenea, nici cerinţa privind existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei nu este îndeplinită, raportat la obiectul prezentului litigiu reprezentat de calea extraordinară de atac formulată în cauză, şi anume, contestaţia în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., în care instanţa este învestită a se pronunţa exclusiv asupra măsurii în care, în faza recursului, s-a omis să se cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nefiind în discuţie dispoziţiile legale a căror interpretare o solicită contestatorul.

Or, lipsa oricăreia dintre condiţiile legale arătate conduce la respingerea cererii de declanşare a mecanismului de unificare a priori a practicii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 520 alin. (1) coroborate cu dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Asupra admisibilităţii cererii pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii

Prin cererea formulată, contestatorul a solicitat sesizarea Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, în vederea soluţionării problemelor de drept care rezultă din interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) şi (2) lit. a) din legea nr. 71/2011, art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. care face trimitere la, specializarea judecătorilor" în ceea ce priveşte criteriile unitare (cel puţin minimale) după care se apreciază specializarea judecătorilor la numirea de preşedintele instanţei în completuri specializate.

Recursul în interesul legii, reglementat de dispoziţiile art. 514-518 C. proc. civ., este acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 C. proc. civ. "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele diferit de instanţele judecătoreşti."

Rezultă că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aparţine unor subiecţi calificaţi, scopul declanşării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti atunci când acestea au fost deja soluţionate diferit.

Cu alte cuvinte, sesizarea Înaltei Curţi nu se poate face de către orice persoană care ia cunoştinţă despre existenţa practicii neunitare în legătură cu o anumită problemă de drept, calitatea procesuală activă fiind rezervată de legiuitor unui număr limitat de persoane sau instituţii: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, colegiul de conducere al Înaltei Curţi, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatului Poporului.

Or, sesizarea în discuţie a fost formulată de o persoană (contestatorul din prezenta cauză), care nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ enumerate de dispoziţiile legale anterior redate.

Prin urmare, revizuentul din prezenta cauză nu justifică legitimare procesuală activă pentru a formula o astfel de sesizare, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 C. proc. civ., cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de petent

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) şi alin. (2), lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ., recurentul a invocat că acestea au caracter neconstituţional faţă de art. 1 alin. (5), art. 124, art. 21 alin. (3) şi art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României.

Prioritar, Înalta Curte constată că aceleaşi excepţii au fost invocate de recurent şi prin recursul soluţionat prin decizia atacată cu contestaţie în anulare în prezenta cauză, precum şi în dosarul nr. x/2023, soluţionat prin încheierea din camera de consiliu din 14 decembrie 2023, atacată cu recurs, soluţionat prin decizia sus-menţionată.

În conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, alin. (1)-(3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 instituie condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite de cererea de sesizare a Curţii Constituţionale iar alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge cererea printr-o încheiere motivată.

Ca atare, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale, în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

În raport de prevederile legale expuse mai sus, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei - de a respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate - este limitată de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

În speţă, s-a dedus judecăţii soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 687 din 07 martie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023, contestaţie prin care s-a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.. Astfel, contestatorul a invocat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele invocate în cererea de recurs, nu a analizat criticile formulate şi nu a respectat aspectele procedurale ale procesului.

Înalta Curte constată că, în faza soluţionării contestaţiei în anulare, în conformitate cu prevederile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ., judecata este limitată la motivele de contestaţie invocate în cauză, acestea formând obiectul judecăţii în această etapă procesuală.

În contextul expus, condiţia existenţei unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii nu este îndeplinită, analiza instanţei în prezenta fază procesuală fiind limitată la a cerceta dacă situaţia invocată de contestator se încadrează în dispoziţiile avută în vedere de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., în sensul că instanţa ar fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

În consecinţă, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu formează obiect de analiză în soluţionarea căii extraordinare de atac, al cărei obiect poartă numai asupra aspectelor indicate mai sus.

Pentru considerentele expuse, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte reţine că aceasta are caracter nefondat, pentru următoarele motive:

Contestatorul a invocat ca temei de drept al demersului său judiciar dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul a relevat omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivele invocate în cererea de recurs, neanalizarea criticilor formulate, omisiunea cercetării acestora, precum şi nerespectarea aspectelor procedurale ale procesului.

A mai susţinut că instanţa de apel a reluat concluziile completului anterior criticat şi nu a examinat în mod real criticile/motivele supuse controlului judiciar, că instanţa de recurs nu are cursuri de pregătire profesională în materia minori şi de familie, aducând atingere garanţiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 para. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai arătat că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate în cererea de recurs şi prin prisma probelor depuse la dosarele nr. x/2023 şi y/2023 şi prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, precum şi principiului interesului superior al minorului care trebuie să prevaleze în orice cauză.

În susţinerea contestaţiei în anulare a invocat în mod direct în faţa instanţei naţionale dreptul Uniunii Europe, direct aplicabil, art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a drepturilor omului, art. 6 alin. (1) TFUE, precum şi art. 92, 107, 396, 400, 402, art. 40, 41, 44, 46 şi 92, art. 272, 274, 315, 316, 318, 322, 337, 368, 388 C. civ., art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

În analiza motivului de contestaţie în anulare indicat este necesar să se facă distincţia între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, dintre cele prevăzute expres şi limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalităţii deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că motivele de recurs au fost analizate în integralitate de către instanţa care a respins recursul.

Astfel, în procesul finalizat prin pronunţarea deciziei atacate, recurentul A. a atacat cu recurs încheierea din 14 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care viza faptul că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, nefiind un complet specializat în materia minori şi familie, a fost analizată de instanţa de recurs, care a reţinut, în esenţă, că excepţia de neconstituţionalitate respectivă a fost invocată într-o cauză având ca obiect strămutare pentru motive de bănuială legitimă, dosar care, la rândul lui, a avut ca obiect cererea de strămutare a dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, formulată tot din perspectiva unor prezumtive motive de bănuială legitimă.

Instanţa de recurs a precizat natura juridică a cererii de strămutare, aceasta fiind un incident procedural, care nu priveşte fondul litigiului, ci eliminarea, pe care incidentală, a unei suspiciuni legate de imparţialitatea şi obiectivitatea instanţei sesizate cu soluţionarea acesteia.

Răspunzând criticilor recurentului referitoare la necompetenţa instanţei de recurs, s-a mai subliniat de către Înalta Curte că aceasta este competentă să soluţioneze cererile de strămutare, potrivit art. 142 alin. (1) C. proc. civ., care îi atribuie competenţa de a soluţiona cererile de strămutare întemeiate pe motiv de bănuială legitimă, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel. Criticilor privitoare la nespecializarea judecătorului completului în materia minori şi familie li s-a răspuns prin explicitarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară şi a art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin argumentul potrivit căruia sintagma cu competenţă proprie prevăzută la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 distinge între competenţele proprii şi comune ale celor două secţii civile şi competenţele celorlalte secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul secţiei a II-a civile funcţionând completuri specializate pentru soluţionarea cauzelor având ca obiect raporturile juridice dintre profesionişti, iar în cadrul secţiei I civile specializarea operând doar în materia proprietăţii intelectuale.

Instanţa de recurs a conchis că în mod legal cauza a fost soluţionată de un complet care judecă în materie civilă, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 34 din Legea nr. 304/2022 referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor, a normelor pretins neconstituţionale [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 304/2022] sau a celor prevăzute de art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României, neputând fi validată din această perspectivă nici critica recurentului privitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Cât priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsa echidistanţei şi obiectivităţii, neluarea în considerare a situaţiei de fapt, privarea de procedura de regularizare a cererii prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ., precum şi de beneficiul termenelor expres stipulate de lege în acest sens, Înalta Curte a procedat şi la analizarea acestora, arătând că o primă cerere de recuzare formulată de recurent a fost respinsă prin încheierea din camera de consiliu din 23 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, iar, în ceea ce priveşte cea de-a doua cerere de recuzare, aceasta a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea din camera de consiliu din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023. Înalta Curte a precizat că respectivele încheieri nu fac obiectul cererii de recurs deduse judecăţii, situaţie în raport cu care nu se pot deduce controlului judiciar declanşat prin exercitarea căii de atac, direct sau indirect, aspecte referitoare la legalitatea soluţionării acestor incidente procedurale ale recuzării.

Înalta Curte a analizat şi motivele subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume caracterul contradictoriu al motivelor încheierii recurate.

A constatat instanţa de recurs că, prin încheierea recurată, excepţia de necompetenţă invocată de recurent prin prisma lipsei specializării/formării profesionale în materia minori şi familie a membrilor completului de judecată învestit cu soluţionarea cererii de strămutare a fost respinsă, faţă de caracterul incidental al cererii de strămutare, în raport cu prevederile art. 142 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., precum şi cu faptul că a constatat că s-a solicitat strămutarea unui dosar aflat pe rolul unei curţi de apel în baza art. 140 alin. (2) din acelaşi cod.

A mai relevat instanţa că s-a concluzionat prin încheierea recurată că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere lipsa legăturii între soluţia ce s-ar pronunţa în cadrul cererii de strămutare şi soluţia ce ar putea fi dată de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei invocate, scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate neputând fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o prevedere legală neconstituţională.

Instanţa a conchis că încheierea recurată nu cuprinde dispoziţii contradictorii, ci considerente clare, apte să explice motivul pentru care instanţa a apreciat că nu este admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Cât priveşte criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată într-o cerere de strămutare care nu vizează, la rândul său, un litigiu de fond în care să aibă relevanţă interpretarea Curţii Constituţionale dată asupra normelor pretins neconstituţionale, ci tot o cerere de strămutare, în care urmează a fi analizate, exclusiv, întrunirea ipotezelor prevăzute la art. 140 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse în cadrul deciziei, instanţa de recurs a constatat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv existenţa legăturii dintre excepţie şi cauza dedusă judecăţii.

Constatându-se că nu poate fi reţinută nelegalitatea încheierii recurate, întrucât controlul judiciar căruia aceasta i se supune vizează numai încălcarea normelor de drept aplicabile cauzei, iar nu a celor străine de soluţionarea ei, instanţa de recurs a remarcat că absenţa elementului de legătură a excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei lipseşte de relevanţă criticile recurentului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004 sau a principiilor referitoare la interesul superior al copilului sau la egalitatea persoanelor în faţa legii.

De asemenea, instanţa de recurs a apreciat că lipsite de relevanţă sunt în acest context şi criticile referitoare la nerespectarea considerentului 71 din cauzele C-562/21 PPU şi C-563/21 PPU ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 10 din 19 iunie 2023 pronunţată în recurs în interesul legii, faţă de configuraţia cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul căruia au fost invocate, şi care presupune examinarea exclusivă a motivelor referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cărora criticile menţionate nu li se subsumează.

Având în vedere cele expuse supra, se constată, contrar susţinerilor contestatorului A., că instanţa de recurs a analizat motivele de recurs în integralitatea lor, neomiţând în analiza sa niciunul din motivele expuse în cererea de recurs.

Se mai constată că, în fapt, în cuprinsul contestaţiei în anulare, contestatorul îşi exprimă în realitate nemulţumirea faţă de modalitatea în care instanţa de recurs i-a înlăturat susţinerile.

Sub acest aspect, este de observat că nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, în acest caz, instanţa de recurs nu a omis să examineze motivul de casare. A admite soluţia contrară ar conduce la transformarea contestaţiei în anulare într-o cale ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recurs, ceea ce ar presupune că în cadrul contestaţiei în anulare s-ar putea urmări şi corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele invocate de către contestatorul A., examinate prin prisma dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. nu sunt întemeiate, situaţie în care va respinge ca nefondată contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziei nr. 687 din 7 martie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge, ca inadmisibile, cererile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, respectiv, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, art. 229 alin. (1) şi alin. (2), lit. a) şi b) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 226 alin. (2) lit. b) C. civ. faţă de art. 1 alin. (5), art. 124, art. 21 alin. (3) şi art. 49 alin. (1)-(5) din Constituţia României.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 687 din 7 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata B..

Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Definitivă cu privire la celelalte măsuri.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2024.