Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în data de 27 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că au dobândit, prin uzucapiunea de 10-20 de ani, şi, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă de 166,48 mp, situat în Bucureşti, str. x, ca urmare a joncţiunii posesiilor; că au dobândit, prin accesiune, în anul 1990, dreptul de proprietate asupra imobilului-construcţie, compus din opt încăperi, situat în Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 12320 din 12 noiembrie 2018, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin cererea completatoare din 04 februarie 2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, în calitate de pârât.
Prin cererea din 03 iunie 2019, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la judecată, iar, prin cererea depusă în aceeaşi dată, reclamantul a precizat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar.
Prin încheierea din 03 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a luat act de renunţarea la judecată a reclamantei A..
Prin încheierea din 07 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a dispus scoaterea din cauză a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi a solicitat punctul de vedere al pârâtei Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar, cu privire la renunţarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu aceasta.
Prin cererea din 21 octombrie 2020, pârâta Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar, a solicitat să se ia act de renunţarea reclamantului la judecată în contradictoriu cu aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 1863 din 27 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 1363A din 06 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 1863 din 27 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1363A din 06 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurentul-reclamant B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată în contradictoriu cu intimaţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin Primar, recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare, invocând, în acest sens, faptul că a stăpânit imobilul în mod neîntrerupt timp de peste 30 de ani, motiv pentru care sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată asupra imobilului în litigiu.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a principiului autorităţii de lucru judecat, reţinând autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 307R/28.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care contrazic considerentele prin care se reţinuse că posesia sa asupra terenului în litigiu a început din anul 1990.
Or, utilitatea posesiei este prezumată, conform art. 922 alin. (2) C. civ. (art. 1854 C. civ. de la 1864), niciun text de lege necondiţionând sau contrazicând această prezumţie în funcţie de dovada plăţii impozitelor asupra imobilului ce este în posesie.
A precizat că puterea lucrului judecat nu priveşte doar dispozitivul, ci şi acea parte a considerentelor care sprijină, în mod necesar, hotărârea instanţei, respectiv acele motive care vin să sprijine şi să explice soluţia adoptată de instanţă, motive în absenţa cărora hotărârea ar fi incomprehensibilă.
Acestea fac corp comun cu dispozitivul, în absenţa lor soluţia fiind neclară, necunoscându-se limitele judecăţii şi nici aspectele tranşate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării discuţiei asupra lor.
Dimpotrivă, nu au putere de lucru judecat celelalte considerente ale instanţei, care nu justifică soluţia şi ar putea lipsi din conţinutul considerentelor, fără ca aceasta să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii, pentru că, în fapt, ele nu se înscriu în logica firească a soluţiei.
În acest sens, a arătat recurentul că nu se poate pronunţa o hotărâre judecătorească în baza unor considerente greşite şi care contrazic aspectele reţinute de primele două instanţe, acestea fiind singurele motive în baza cărora instanţa de apel a înţeles să respingă calea de atac formulată.
Mai mult, instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun fel în privinţa chestiunii încălcării dreptului acestuia conferit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi legislaţia europeană se aplică în mod prioritar faţă de legislaţia română, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui motiv de apel şi a lăsat nesoluţionată chestiunea privitoare la stabilirea proprietarului imobilului în litigiu.
Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, având în vedere că a stăpânit imobilul în mod neîntrerupt timp de peste 30 de ani, exercitând o posesie utilă, motiv pentru care consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1846 şi art. 1890 din C. civ. de la 1864, iar respingerea acţiunii formulate reprezintă o încălcare gravă a dreptului recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii nu au depus întâmpinări urmare a comunicării cererii de recurs.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 17 aprilie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 1363 A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la data de 19 iunie 2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea de recurs, recurentul a criticat, în esenţă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 307R/28.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti care contrazic considerentele sentinţei primei instanţe şi a celei din apel prin care s-a constatat că posesia reclamantului asupra litigiului a început în anul 1990. Astfel, recurentul a susţinut că utilitatea posesiei este prezumată, conform art. 922 alin. (2) din noul C. civ. (art. 1854 din C. civ. de la 1864), legea necondiţionând sau contrazicând această prezumţie în funcţie de dovada plăţii impozitelor asupra imobilului aflat în posesie.
Prin critica formulată, practic, recurentul a invocat reţinerea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 307R/28.03.2016 şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1854 C. civ. de la 1864 care nu condiţionează constatarea uzucapiunii de prezentarea dovezilor cu privire la achitarea taxelor şi impozitelor pentru imobilul ce se doreşte a fi uzucapat.
Această critică este fondată şi se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.) şi a unor nome de drept material (art. 1854 din C. civ. de la 1864).
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului demers judiciar, reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de 10-20 ani, iar în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 ani, imobilul teren în suprafaţă de 166,48 mp situat în str. x, sector 3 Bucureşti, ca urmare a joncţiunii posesiilor, respectiv că a dobândit prin accesiune în anul 1990 dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie compus din opt încăperi situat pe acelaşi teren.
Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând, în esenţă, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că se impun cu autoritate de lucru judecat cele statuate prin hotărâre judecătorească definitivă în dosarul nr. x/2010, în sensul că proprietar al imobilului a fost C., că pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti este succesorul acesteia, că nu poate fi joncţionată posesia reclamanţilor cu cea exercitată de C. şi că posesia nu a fost exercitată în mod public în lipsa plăţii impozitelor de către reclamanţi în nume propriu.
Astfel, prima instanţa a apreciat că, în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru incidenţa uzucapiunii, se impune tot cu autoritate de lucru judecat aspectul că este necesar ca reclamantul să fie înscris ca titular de rol fiscal şi să achite impozitul pe imobil în nume propriu pentru a se considera că posesia a fost exercitată în mod public.
În acelaşi sens, instanţa de apel a apreciat că în prezenta cauză poate fi avută în vedere numai posesia care se plasează ulterior momentului la care s-a pronunţat decizia civilă nr. 307/28.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, posesie care este, însă, insuficientă pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Aceasta întrucât, referitor la caracterul util al posesiei, s-a reţinut că intervalul de timp analizat în cauza de faţă (1990-2020) se suprapune parţial cu perioada analizată în litigiul anterior (1990-2016), situaţie în care, ca urmare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se impune a se reţine aceeaşi concluzie cu cea reţinută prin decizia nr. 307/28.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că în perioada 1990-2016, posesia exercitată de reclamant nu a fost utilă, astfel încât ea nu poate fi avută în vedere la calculul timpului necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune.
Declarând recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a susţinut, sub un prim aspect, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a apreciat în mod greşit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 307/28.03.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin urmare, Înalta Curte are de analizat dacă hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2020 conţin considerente decisive care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 15044/9.12.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul x/2010, s-a constatat vacantă succesiunea de pe urma defunctei C., decedată la data de 01.12.1976, şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor B. şi A. având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, reţinându-se, în esenţă, că nu este îndeplinită condiţia unei posesii utile timp de 30 de ani şi, chiar dacă reclamanţii solicită joncţiunea posesiei lor cu cea a autoarei D. (care potrivit susţinerilor reclamanţilor a posedat în perioada 1986-1990), posesiile reunite se întind pe o perioadă de 27 ani, astfel că la data soluţionării cauzei nu era împlinit termenul de prescripţie achizitivă.
Prin decizia nr. 1315A/26.09.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi apelul pârâtului Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, cu privire la apelul reclamanţilor reţinându-se ca fiind corecte considerentele primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiei privind durata posesiei pentru uzucapiunea de 30 ani, reglementată de art. 1890 din C. civ. de la 1864.
Prin decizia civilă nr. 307R/28.03.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, reţinând, în esenţă, suplimentar faţă de ce au reţinut instanţele de fond, că reclamanţii nu au făcut dovada plăţii impozitelor datorate atât de autoarea D., cât şi de aceştia, pentru imobilul în litigiu, posesia exercitată nefiind publică, sub nume de proprietar şi ca urmare nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 1890 C. civ.
Aceste considerente cuprinse în decizia anterior menţionată au fost reţinute ca având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, instanţa de apel apreciind că posesia exercitată de reclamant în perioada 1990-2016 nu a fost utilă şi că nu poate fi avută în vedere la calculul timpului necesar pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune decât posesia exerciatată după pronunţarea deciziei nr. 307/28.03.2016, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Analizând critica recurentului cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. care reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se constată că este fondată.
Înainte de a răspunde acestei critici, Înalta Curte consideră necesar a fi prezentate câteva consideraţii juridice cu privire la regimul juridic al uzucapiunii. Astfel, uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.
Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.
Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a două condiţii: posesia să fie utilă, adică o posesie propriu-zisă şi neviciată, şi posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă.
În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".
Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
Esenţial de reţinut este că posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.
Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), şi elementul psihologic, respectiv, intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.
Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.
Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.
Pentru elementul psihologic - care este mai greu de dovedit - C. civ. a instituit două prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamantul, ar deţine pentru altul, şi nu pentru sine.
Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu operează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 307/2016, întrucât ceea ce s-a tranşat în dosarul nr. x/2010 este faptul că nu este îndeplinită durata pentru stabilirea uzucapiunii (reclamantul posedând o perioadă 27 ani terenul) şi că reclamanţii nu au plătit taxele şi impozitele aferente imobilului, ceea ce împiedică constatarea uzucapiunii.
Aceste considerente reţinute în dosarul anterior nu împiedicau însă instanţa de apel să procedeze la cercetarea fondului cauzei şi să analize condiţiile prevăzute de lege în materia prescripţiei achizitive.
Aceasta întrucât posesia este o stare de fapt, iar argumentele reţinute în primul dosar cu privire la neplata impozitelor nu au semnificaţia juridică atribuită de către instanţa de apel, dat fiind faptul că achitarea taxelor şi impozitelor pentru terenul stapânit reprezintă doar unul, însă nu şi singurul, dintre aspectele care pot demonstra că deţinerea materială a bunului are natura juridică a posesiei, iar nu a unei simple detenţii precare.
Omisiunea înregistrării în evidenţele fiscale ar fi putut fi generată, prin ipoteză, nu de lipsa elementului psihologic al posesiei, ci doar de dorinţa de a nu achita taxele şi impozitele aferente către bugetul statului, atitudine susceptibilă a fi sancţionată prin mijloacele reglementate de Codul fiscal, iar nu prin paralizarea acţiunii în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii.
Totodată, conform art. 256 alin. (1) din Codul fiscal, obligaţia de plată a impozitului pe teren revine proprietarului acelui bun (iar nu posesorului), calitate pe care reclamantul nu o deţinea şi nu o putea proba la organele fiscale.
Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 1846 C. civ., conform cărora prescripţia achizitivă "este fondată pe faptul posesiunii", şi ale art. 1854 din acelaşi act normativ care instituie prezumţia că "posesorul posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul". Având în vedere că posesia ca stare de fapt reuneşte elementul material (corpus) şi elementul subiectiv (animus), în contextul particular al cauzei, Înalta Curte reţine că modalitatea în care instanţa de apel a procedat contravine dispoziţiilor art. 1846 şi ale art. 1854 C. civ., restrângând nejustificat dovada posesiei, ca stare de fapt, la achitarea taxelor şi impozitelor aferente imobilului.
În aceste condiţii, în rejudecare, instanţa de apel va cerceta fondul cauzei, conform textelor normative incidente, raportându-se la motivele de apel, respectiv va avea obligaţia să stăruie pentru clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt esenţiale în prezentul proces, referitoare la condiţiile în materia prescripţiei achizitive.
Totodată, urmează a fi analizat şi motivul de apel referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocat de către reclamant şi omis a fi examinat de către instanţa de prim control judiciar.
Pentru considerentele expuse, constatând ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 1363A din 06 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.