Şedinţa publică din data de 19 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în data de 19 aprilie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în calitate de fiică a luptătorului rănit B., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.
În drept, au fost invocate prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 253 din 03 martie 2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 197 din 12 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 253 din 3 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.
A precizat că C., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum greşit a apreciat instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui), ci raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.
Potrivit recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit speţa dedusă judecăţii în sensul existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte.
Recurenta a mai arătat că dacă s-ar face analogie cu o societate comercială, continuând interpretarea instanţei de apel, aceasta ar însemna că societatea comercială va răspunde şi va fi sancţionată (doar ea) pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină pentru faptul că ele doar au primit instrucţiuni de la societate.
A mai arătat că dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini, etc.
A considerat că interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.
Recurenta a mai invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei române din 1989.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
O primă critică formulată de recurentă în cuprinsul cererii de recurs a vizat faptul că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1000 C. civ., atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, fiind interpretat, în mod eronat, raportul dintre comitent şi prepus; această critică, deşi poate fi subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.
Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamanta a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat de rănirea tatălui său, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, demersul iniţiat la instanţa civilă fiind determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.
Verificând cadrul procesual al învestirii, instanţa de apel a apreciat corect, că reclamanta nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte C..
Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, în mod esenţial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv: existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiţii nu se verifică în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.
De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Se constată totodată, că în mod contradictoriu şi negând fundamentul juridic al acţiunii, reclamanta a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".
O astfel de susţinere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamantei (indicat iniţial ca reprezentat de art. 998 - 999 şi art. 1000 C. civ.) şi are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi prezintă recurenta argumentele.
În realitate, premisele de la care instanţa de apel a pornit, în verificarea legalităţii stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acţiunii, aşa cum a fost ea determinată de către reclamant prin motivele de fapt ale cererii, respectiv angajarea răspunderii pârâtului, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte - constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 - în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ.
Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acţiunii, raţionamentul reclamantei este, într-adevăr, unul care exclude, o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie, iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul.
De asemenea, faptul că instanţa de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul - pârât Statul român este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcţionat până în decembrie 1989 (când au avut loc acţiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanţă.
În contextul argumentelor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Statului, această departajare între regimul totalitar şi regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor reclamantei (pentru a susţine raportul comitent-prepus).
Intimatul- pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia.
În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice, ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).
Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoştinţă, gratitudine şi pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât şi material.
Acest context legislativ nu este unul indiferent, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.
Aşa cum s-a arătat, Statul şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin acţiunile represive ale forţelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluţiei, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiaşi răspunderi pe tărâm delictual, în absenţa condiţiilor specifice care vizează raportul dintre comitent şi prepus (relaţia de prepuşenie şi săvârşirea acţiunii ilicite în limitele funcţiei încredinţate).
Tot astfel, analogia pe care o face recurenta cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia.
De asemenea, în memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 221 şi art. 224 din noul C. civ., fără a se indica argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al soluţiei.
Totodată, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, incidenţa acestora nu poate fi reţinută în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat este nefondat în ansamblul său, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
În ceea ce priveşte solicitarea intimatei de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., va respinge cererea, ca neîntemeiată, deoarece nu au fost ataşate înscrisurile care să facă dovada existenţei şi întinderii sumelor solicitate cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 197 din 12 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Respinge cererea intimatei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.