Ședințe de judecată: Februarie | | 2026
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1730/2024

Decizia nr. 1730

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 25 iunie 1964, ce a avut ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x (fostă Dobrogeanu Gherea nr. 8), ap. nr. 14 (fost nr. 1) et. 3.

Cererea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 948 alin. (4), art. 966, art. 968 din vechiul C. civ., Legea nr. 10/2001 şi H.G. nr. 250/2007.

La data de 6 mai 2019, reclamantul a depus o precizare a cererii de chemare în judecată în care a arătat că înţelege să introducă în cauză, în calitate de pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 175 din 8 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 1930A din 14 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 175 din 8 februarie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs B., în calitate de succesoare în drepturi a defunctului A., reclamant în prezenta cauză, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta apreciază că decizia supusă controlului judiciar este dată cu încălcarea regulilor de procedură, împrejurare care atrage incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa a încălcat normele procedurale în contextul decăderii autorului recurentei din dreptul de a administra proba testimonială.

În primul rând, prin soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a nesocotit prevederile care reglementează rolul activ al judecătorului cât şi pe cele care consfinţesc dreptul la apărare al părţilor.

Deşi a încuviinţat proba testimonială cu un martor, ce urma a fi indicat până la termenul de judecată următor, instanţa a respins cererea de amânare justificată de decesul martorului şi identificarea altei persoane care să ajute la clarificarea situaţiei de fapt. Prin urmare, aceasta a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. care consacră principiul rolului său activ şi obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili corect şi complet situaţia de fapt dedusă judecăţii. Instanţa de apel a procedat în acest mod, deşi nu a existat vreo critică asupra comportamentului procesual al reclamantului, imposibilitatea indicării martorului survenind din motive pur obiective.

Apreciind că probele administrate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea situaţiei de fapt deduse judecăţii, menţionând expres că este necesară audierea unui martor, instanţa avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 254 alin. (5) teza I din C. proc. civ. şi de a stărui în administrarea acestei probe. De altfel, ulterior a fost identificat un nou martor, sens în care s-a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol, la care s-a ataşat şi o declaraţie a acestuia, atestată de avocat.

În al doilea rând, instanţa a încălcat dreptul la apărare al autorului recurentei, reglementat de art. 13 alin. (3) din C. proc. civ., care trebuie să fie efectiv, în sensul acordării unei posibilităţi reale de a propune administrarea probelor considerate relevante.

Soluţia instanţei de apel, de decădere din dreptul de a mai administra proba, întrucât autorul recurentei nu a putut indica un martor în cadrul şedinţei de judecată din data de 29 iunie 2022, a fost de natură să-l lipsească pe acesta, în mod efectiv, de dreptul de a se apăra, cu atât mai mult cu cât identificarea unei persoane care să relateze aspecte petrecute în anul 1964 este foarte dificilă.

Instanţa de apel a încălcat normele de procedură şi în contextul refuzului de a analiza critica întemeiată pe lipsa consimţământului donatorului la încheierea contractului de donaţie.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că autorul recurentei, prin cererea de chemare în judecată, în temeiul principiului disponibilităţii, a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie doar pentru lipsa cauzei, inexistenţa consimţământului fiind susţinută abia în cererea de apel.

Însă, recurenta apreciază că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. întrucât ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor natura juridică a cauzei din perspectiva textelor de lege aplicabile, nefiind ţinută de temeiul juridic indicat în cerere. Din cuprinsul acţiunii rezultă că cererea a fost fundamentată şi pe lipsa consimţământului donatorului. Chiar dacă temeiul de drept nu a fost menţionat expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată, calificarea juridică a situaţiei de fapt expuse prin cerere a avut în vedere şi lipsa voinţei de a dona.

Prin urmare, şi din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta apreciază că decizia este dată şi cu încălcarea normelor de drept material, împrejurare care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 966 din vechiul C. civ., prin modalitatea în care a înţeles să se raporteze la circumstanţele cauzei şi probatoriul administrat.

Arată că este de neconceput ca autorul său să oprească una din tentativele de preluare abuzivă a imobilului, iar apoi să decidă să-l doneze aceloraşi autorităţi comuniste. Nu poate fi vorba nici de urmărirea unui interes patrimonial, respectiv scutirea de la plata unei datorii către stat, întrucât diferenţa dintre suma datorată şi valoarea imobilului este foarte mare. C. nu ar fi renunţat, pentru o datorie de 9.125 RON, la o casă cu o valoare de 86 de ori mai mare.

Deşi oferta de donaţie poartă semnătura donatorului, este exclus a se considera că a existat intenţia de a gratifica. Date fiind particularităţile istorice ale perioadei respective, astfel de donaţii erau încheiate ca urmare a presiunilor politice la care erau supuşi titularii dreptului de proprietate privată. Există o prezumţie relativă de inexistenţă a animus donandi în aceste situaţii. Lipsa intenţiei, în cauză, este confirmată şi de faptul că, începând cu anul 1952, autorităţile comuniste au încercat să-i ia imobilul în baza Decretului nr. 111/1951, preluarea fiind infirmată prin sentinţa civilă nr. 2306/1957 a Tribunalului Popular al Raionului Lenin. Or, este de notorietate faptul că, pe măsură ce regimul comunist şi-a consolidat puterea, procesul de naţionalizare a proprietăţilor a devenit din ce în ce mai agresiv.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel, prin care s-a constatat existenţa cauzei contractului de donaţie, este vădit nelegală şi încalcă dispoziţiile art. 966 din C. civ.

Faţă de aceste precizări, recurenta B. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel

5. Apărări formulate în cauză

Intimaţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Municipiul Bucureşti, prin Primar, nu au formulat întâmpinare.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţia din data de 25 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit termen la 20 iunie 2024 pentru analiza recursului declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1930A din 14 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care recurenta B. o apreciază ca fiind afectată de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În primul rând, se invocă motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat, potrivit cu care se poate casa hotărârea dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Printr-un prim argument, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului în cauză, reglementat de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât l-a decăzut pe autorul său din dreptul de a administra proba testimonială, deşi era necesară pentru lămurirea situaţiei deduse judecăţii.

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Acest cadru legal, mai sus evocat, permite judecătorului ca, în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să analizeze susţinerile părţilor şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere, să examineze probatoriile administrate şi să dispună completarea acestora, dacă apreciază că se impune.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel a verificat situaţia premisă a învestirii primei instanţe, a analizat susţinerile părţilor şi probatoriile administrate şi a supus dezbaterii contradictorii chestiunile litigioase. Prin urmare, şi-a îndeplinit obligaţia instituită de lege de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Reproşând Curţii de Apel Bucureşti încălcarea principiului aflării adevărului, prin decăderea din dreptul de a administra proba testimonială, recurenta susţine existenţa unei culpe care, însă, nu aparţine instanţei de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde"d) probele invocate în susţinerea apelului; (4) Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e)."

Or, autorul recurentei, care a beneficiat de apărare specializată, a arătat în cuprinsul cererii de apel, într-o formulare generică, că probele de care înţelege să se folosească în dovedirea susţinerilor sale sunt "înscrisuri, martori şi alte dovezi a căror necesitate ar rezulta din dezbateri". Martorii nu au fost identificaţi, deşi, în concepţia C. proc. civ., cererile trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora.

Faţă de solicitarea expresă a reprezentantului apelantului, instanţa de apel a încuviinţat proba testimonială şi, întrucât nu fusese indicat numele martorului, pentru a acoperi neregularitatea cererii de apel, a acordat un nou termen în acest sens.

Nici la termenul de judecată următor, autorul recurentei nu a respectat exigenţele stabilite de art. 194 lit. e) din C. proc. civ., ceea ce a echivalat cu nepropunerea probelor în condiţii procedurale, fiind dispusă, în mod corect, sancţiunea decăderii.

Raţiunea care stă în spatele cerinţei impuse de art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din C. proc. civ. este respectarea dreptului la apărare al adversarului, prin cunoaşterea efectivă a probelor ce urmează a fi propuse, respectiv reducerea numărului de termene dedicate probelor, urmărindu-se concentrarea probaţiunii. În cazul propunerii probei cu martori, ei trebuie să fie indicaţi nominal pentru a permite celeilalte părţi să anticipeze împrejurările ce ar putea fi relatate, respectiv să invoce o eventuală lipsă de obiectivitate a martorului atunci când acesta se află în relaţii de natura celor prevăzute la art. 315 din actul normativ menţionat, cu vreuna dintre părţi.

De altfel, obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în condiţiile stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea termenelor procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

Recurenta susţine că instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, era obligată să administreze proba testimonială, care ar fi oferit informaţii cu privire la situaţia de fapt de la data preluării imobilului.

Însă, prin dispoziţiile art. 254 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., legiuitorul a condiţionat exercitarea dreptului instanţei de a dispune ca părţile să completeze probele sau de a pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe pe care le poate ordona, chiar dacă părţile se împotrivesc, de împrejurarea esenţială ca probele propuse de părţi să nu fie îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. Cu toate acestea, instanţa nu poate eluda dispoziţiile care impun părţilor respectarea anumitor obligaţii procesuale, în scopuri legitime.

Astfel, chiar dacă prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. instituie îndatorirea instanţei de a utiliza pârghiile legale de care dispune, pentru aflarea adevărului, aceasta nu este obligată şi nici nu ar trebui să suplinească îndeplinirea obligaţiilor părţilor ori să complinească lacunele din susţinerile şi probatoriile lor, mai ales atunci când acestea se datorează neglijenţei ori lipsei de diligenţă a părţilor. Aşadar, rolul instanţei în administrarea probelor necesare nu este suplinitor. Judecătorul nu se poate transforma în apărătorul vreuneia dintre părţi, iar instanţa trebuie să îşi păstreze imparţialitatea.

Prin urmare, în cauză, conduita instanţei de apel se înscrie în limitele stabilite de legiuitor în cuprinsul art. 22 din C. proc. civ., susţinerile contrare ale recurentei, fiind nefondate.

Un alt argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează încălcarea dreptului la apărare, prin imposibilitatea de a stabili situaţia reală ca urmare a decăderii din dreptul de a administra proba testimonială cu un martor.

Critica este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (3) din actul normativ menţionat, pretins încălcate de instanţa de apel, "Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că decăderea autorului recurentei din dreptul de a mai administra proba cu martori, deoarece nu i-a individualizat nici prin cererea de apel şi nici în termenul acordat în acest sens de către instanţă, nu echivalează cu suprimarea dreptului la apărare. Nu i s-a îngrădit posibilitatea de a formula calea de atac şi nici nu i s-a înlăturat posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile.

Prin conduita procesuală manifestată, autorul recurentei şi-a asumat riscul de a fi decăzut din probă, astfel că nu-şi poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale în prezenta cale de atac.

Normele de procedură care reglementează propunerea probelor şi sancţiunile care intervin sunt imperative şi au rolul de a institui o disciplină procesuală tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare.

Prin instituirea lor, s-a urmărit să se dea eficienţă şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia părţile trebuie să îşi aducă la cunoştinţă reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

Prin urmare, împrejurarea că instanţa de apel a încercat acoperirea neregularităţilor din cererea de apel, fără ca partea să se conformeze în termenul acordat în acest sens, şi a constatat decăderea autorului recurentei din dreptul de a mai administra proba, nu este de natură a conduce la concluzia că acestuia i s-a încălcat dreptul la apărare.

Un alt argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează refuzul instanţei de apel de a analiza critica întemeiată pe lipsa consimţământului donatorului la încheierea contractului de donaţie.

Nici această critică nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum.

În calea de atac devolutivă a apelului instanţa verifică soluţia atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză şi a fost corespunzător stabilită, cât şi sub aspectul legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

Potrivit prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, respectiv calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează că obiectul şi limitele procesului civil sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, şi prevederile art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ, potrivit cu care judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afara cazurilor în care legea ar dispune altfel.

Această soluţie decurge din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina legalitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.

În cauza pendinte, autorul recurentei a supus controlului judiciar un contract de donaţie, solicitând analiza valabilităţii sale sub aspectul lipsei cauzei. Motivele de fapt, temeiul de drept, probatoriile administrate şi dezbaterile în primă instanţă au vizat exclusiv lipsa cauzei, ca element esenţial al convenţiei.

De asemenea, motivarea instanţei de fond a vizat acest element al actului juridic, neputând fi analizată şi cerinţa consimţământului, mai ales că lipsa acestuia nu se prezumă ci trebuie invocată şi dovedită.

Abia prin cererea de apel s-a susţinut şi un alt motiv de nulitate, reprezentat de lipsa consimţământului donatorului, care ar fi încheiat convenţia de gratificare ca urmare a presiunilor exercitate asupra sa de regimul politic din perioada respectivă, invocându-se şi nemotivarea hotărârii Tribunalului Bucureşti, sub acest aspect.

Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, criticile referitoare la acest element esenţial al convenţiei reprezintă o situaţie nouă, inadmisibilă în apel, în considerarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită pentru a examina regularitatea hotărârii apelate cu privire la pretenţiile ce au fost deduse judecăţii, prin demersul judiciar iniţiat. Aceasta a analizat motivele de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă, pe care le-a coroborat cu probatoriul administrat în cauză, şi a expus argumentele pentru care îşi însuşeşte în totalitate aceste considerente şi nu cercetează aspectele noi, invocate pentru prima dată prin cererea de apel.

Prin urmare, recurenta nu poate reclama neanalizarea de către instanţa de apel, a lipsei consimţământului, ca motiv de nulitate absolută a contractului de donaţie, întrucât cauza s-a judecat în limitele stabilite de prevederile art. 478 din C. proc. civ.

În consecinţă, decizia recurată nu încalcă dispoziţiile de drept procedural invocate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În al doilea rând, recurenta invocă motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 966 din vechiul C. civ.

Pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare menţionat, aceasta susţine o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel cu privire la existenţa cauzei, detaliind şi elementele de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. x din 25 iunie 1964, privind imobilul din Bucureşti, str. x (fosta Dobrogeanu Gherea nr. 8), apartament 14 (fost nr. 1), pentru lipsa cauzei.

Contractul de donaţie este un contract solemn pentru care legea prescrie cerinţa autentificării de către notarul public, instituită în considerarea importanţei actului, ca o garanţie a faptului că părţile conştientizează efectele acestuia. Tocmai de aceea, incidenţa motivelor de nulitate absolută în cazul unor contracte solemne este mult mai greu de reţinut decât în cazul înscrisurilor sub semnătură privată.

Potrivit dispoziţiilor art. 966 din vechiul C. civ. "Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar potrivit prevederilor art. 967 din acelaşi act normativ "Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie".

Astfel, în concepţia C. civ. de la 1864, un contract este perfect valabil chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută. Pe cale de consecinţă, referitor la proba cauzei contractului, legea prezumă atât existenţa cât şi valabilitatea acesteia, prezumţia fiind însă una relativă. Prin urmare, cel care invocă inexistenţa cauzei, trebuie să dovedească acest viciu al actului juridic defăimat. Fiind vorba despre un fapt juridic, dovada inexistenţei cauzei se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori, chiar dacă este vorba despre un contract încheiat în formă autentică.

Recurenta invocă lipsa cauzei, respectiv absenţa intenţiei de a gratifica a autorului său, însă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, nu a reuşit să răstoarne prezumţia legală prevăzută de art. 967 alin. (2) din C. civ. de la 1864 a existenţei unei cauze reale a consimţământului autorului său la asumarea convenţiei de donaţie.

Aşa cum rezultă din starea de fapt stabilită de instanţele de fond, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, autorul recurentei a urmărit să gratifice statul pentru a fi scutit de la plata unor datorii, iar semnarea contractului întăreşte prezumţia privind caracterul serios al voinţei acestuia de a se obliga juridic, indiferent de diferenţa de valoare dintre bunul donat şi datoria înlăturată.

Cu alte cuvinte, din faptul asumării obligaţiei prin semnarea convenţiei, decurge concluzia că autorul recurentei a urmărit producerea efectelor contractului de donaţie încheiat, existând astfel, în mod efectiv şi serios, cauza imediată a acestuia.

Împrejurările relevate în cuprinsul cererii de recurs, referitoare la particularităţile istorice ale perioadei, natura represivă a regimului comunist, presiunile la care erau supuşi proprietarii de imobile, nu pot fi avute în vedere în condiţiile în care nu s-au produs probe concrete că fac parte din particularităţile speţei deduse judecăţii. Nu este suficient ca actul să fie încheiat în perioada respectivă pentru a se constata nevalabilitatea sa, ci trebuie probată neîndeplinirea condiţiilor de validitate ale acestuia.

De altfel, analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge şi aceste critici, ca nefondate.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 1930A din 14 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 din C. proc. civ.