Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele aspecte:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţiile deduse judecăţii
Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 22 august 2018 (ca urmare a declinării competenţei teritoriale, prin sentinţa civilă nr. 1690/06.07.2016 a Judecătoriei Caracal, precum şi a declinării competenţei materiale, prin sentinţa civilă nr. 10167/03.08.2018 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti), reclamantul Prefectul Judeţului Olt, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituţia Prefectului Olt, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul D., pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 şi nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Judeţeană Olt, precum şi a certificatelor de moştenitor nr. x/1996 şi nr. y/1997, eliberate de B..
La 10 decembrie 2015, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată şi pe E., F. S.A., G. S.R.L. şi H. S.R.L., solicitând ca, în contradictoriu cu aceşti pârâţi, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 şi nr. 1882/06.10.2006.
La 3 mai 2016, reclamantul a depus cerere de chemare în judecată a altei persoane (intervenţie forţată), şi anume Agenţia Domeniilor Statului, învederând că terenurile ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate a căror nulitate absolută se solicită au făcut parte din domeniul privat al Statului, au fost date în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi au fost predate Comisiilor locale de fond funciar ale comunelor Brebeni, Brâncoveni şi Stoicăneşti.
La 4 mai 2016, Primarul Comunei Brâncoveni, în calitate de reprezentant al Comisiei Locale de Fond Funciar Brâncoveni, a depus la dosar cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul D., pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 şi nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Judeţeană Olt, a certificatelor de moştenitor nr. x/1996 şi nr. y/1997, eliberate de B., precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 şi nr. 1882/06.10.2006.
La 25 mai 2016, I. şi J. au depus la dosar cerere de intervenţie principală, prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/11.10.2016 şi a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis în favoarea pârâtei A., după autorul C., pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol, modificarea acestui titlul de proprietate în ceea ce priveşte numele persoanelor îndreptăţite, respectiv înscrierea lui I. şi a lui J., ca fiind singurele persoane îndreptăţite la reconstituire, obligarea Comisiei Locale de Fond Funciar Stoicăneşti să întocmească documentaţia necesară modificării titlului de proprietate, să îi pună în posesie cu privire la suprafaţa de 50 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei Stoicăneşti, tarlaua x, parcela x, şi să înainteze documentaţia Comisiei Judeţene de Fond Funciar, obligarea Comisiei Judeţene de Fond Funciar Olt la emiterea hotărârii de punere în aplicare a hotărârii judecătoreşti, în vederea modificării titlului de proprietate, constatarea nulităţii absolute a hotărârii nr. 13757/16.03.2006, adoptate de Comisia Judeţeană Olt, precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006 şi nr. y/21.07.2009.
La 28 august 2020, reclamantul a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat şi anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, aceasta fiind calificată de către instanţă drept cerere modificatoare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin încheierea de şedinţă din 5 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, excepţiile netimbrării, lipsei de interes şi inadmisibilităţii cererii principale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului B., a calificat drept intervenţie accesorie în interesul reclamantului cererea formulată de către Primăria Comunei Brâncoveni, a admis în principiu atât cererea de intervenţie principală formulată de către J. şi I., cât şi cererea de intervenţie accesorie formulată de către Primăria Comunei Brâncoveni.
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 7 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a certificatelor de moştenitor nr. x/19.09.1996 şi nr. y/11.10.1996, eliberate de către B., a hotărârilor nr. 13752/15.03.2006 şi nr. 13757/16.03.2006, adoptate de către Comisia Judeţeană Olt pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, emis pe numele pârâtei A., pentru suprafaţa de 50 ha teren, situat în comuna Brebeni, de pe urma defunctei D., precum şi a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis pe numele pârâtei A., pentru suprafaţa de 50 ha teren, situat în comuna Stoicăneşti, de pe urma defunctei C., a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.10.2006, nr. y/12.10.2010, nr. z/27.11.2006, nr. w/21.07.2009, nr. t/06.10.2006 şi nr. 1882/06.10.2006, a respins cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea de intervenţie principală, formulată de către I. şi J., a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienţilor principali având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, emis pentru suprafaţa de 50 ha, în favoarea pârâtei A., de pe urma autoarei C., şi de modificare a acestui titlu de proprietate, în ceea ce priveşte numele persoanelor îndreptăţite, în sensul inserării acestora ca singuri beneficiari ai terenului pentru care se reconstituie dreptul de proprietate, a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienţilor principali de obligare a pârâtei Comisia de Fond Funciar Stoicăneşti la întocmirea documentaţiei pentru modificarea titlului de proprietate nr. x/05.09.2006, la punerea în posesie a intervenienţilor şi la înaintarea documentaţiei Comisiei Judeţene Olt de Fond Funciar, a respins, ca neîntemeiată, cererea intervenienţilor principali de obligare a Comisiei Judeţene Olt de fond funciar la emiterea unei hotărâri de modificare a titlului de proprietate nr. x/05.09.1996, în sensul schimbării persoanelor îndreptăţite, a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de către reclamant, a admis în parte cererea de intervenţie forţată a Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv în măsura admiterii cererii principale, a admis în parte cererea de intervenţie accesorie, formulată de Primarul Comunei Brâncoveni, respectiv în limita admiterii cererii principale.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamantul Prefectul Judeţului Olt, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului Olt, intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului, intervenienţii principali I. şi J., precum şi pârâta A..
Prin decizia nr. 1006A din 27 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile
4. Recursurile formulate în cauză
4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 7 februarie 2023, a declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului Olt, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul, admiterea sa şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.11.2006, nr. y/21.07.2009, nr. z/12.10.2010, nr. w/27.10.2006, nr. t/06.10.2006 şi nr. 1882/06.10.2006.
Recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a realizat o analiză incompletă şi minimală a susţinerilor şi apărărilor părţilor şi a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel invocate, motivând doar respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, deşi prin cererea de apel s-a solicitat şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/06.10.2006, nr. y/06.10.2006, nr. z/27.11.2006, nr. w/27.10.2006, nr. t/12.10.2010 şi nr. 909/21.07.2009.
Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a principiului accesorium sequitur principale, precum şi a prevederilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997.
În argumentare, recurentul-reclamant a arătat că înstrăinarea terenurilor ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate nr. x/2006 şi nr. y/2006 s-a făcut cu rea-credinţă, astfel că, în baza principiului accesorium sequitur principale, instanţa de apel trebuia să anuleze toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza acestor două titluri de proprietate. A mai învederat că, în cauză, s-a făcut dovada că terenurile restituite prin cele două titluri de proprietate au fost în proprietatea Statului Român şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului, iar interesul general prevalează celui particular al subdobânditorilor, care nu vor suferi nicio pagubă, faţă de prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, subdobânditorii de bună-credinţă putând să-şi recupereze prejudiciul.
4.2. La 14 februarie 2023, a declarat recurs şi intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, rejudecând apelul, admiterea sa şi schimbarea sentinţei, în sensul admiterii cererii principale.
Recurenta-intervenientă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, reglementat de art. 1.254 alin. (3) din C. civ., sens în care a învederat următoarele:
Ca urmare a desfiinţării titlurilor de proprietate nr. x/2006 şi nr. y/2006, terenurile trebuiau să se revină în patrimoniul Statului şi, în condiţiile în care terenurile au fost predate, pe bază de protocol de predare-primire, comisiei locale de fond funciar, revenirea acestora în patrimoniul Statului trebuia să urmeze aceeaşi cale, conform principiului simetriei actelor juridice. Fără repunerea părţilor în situaţia iniţială, desfiinţarea actului juridic nu şi-ar atinge finalitatea.
Potrivit principiului restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum), tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Acest principiu vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv şi este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii. Principiul este consacrat expres de art. 1.254 alin. (3) din C. civ., fiind aplicabil, în temeiul art. 1.325 din C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate. În literatura de specialitate s-a afirmat că temeiul restituirii prestaţiilor îl constituie şi un alt principiu, respectiv cel care interzice îmbogăţirea unei persoane fără justă cauză.
Mai mult, soluţia de respingere a cererii privind constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare subsecvente a fost dată cu încălcarea prevederilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997.
4.3. La 24 februarie 2023, au declarat recurs şi intervenienţii principali I. şi J., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Recurenţii-intervenienţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sens în care au învederat următoarele:
Nulitatea contractului nr. x/21.07.2009 a fost tratată sumar de către instanţa de apel, decizia recurată fiind nemotivată, dar şi contradictorie, întrucât sarcina de a proba eroarea comună şi invincibilă revenea pârâtei H. S.R.L., care a invocat această apărare, însă aceasta nu a produs nicio dovadă că a întreprins diligenţe pentru a-şi forma convingerea că vânzătorul este cu adevărat proprietarul bunului. În anul 2009, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, pe rolul Judecătoriei Caracal se afla dosarul nr. x/2007, fiind răsturnată prezumţia de bună-credinţă. Eroarea comună şi invincibilă trebuie să existe în momentul încheierii contractului, pentru că elementele materiale ale aparenţei care întemeiază elementul psihologic al acesteia, respectiv eroarea comună şi invincibilă, trebuie să fie anterioare momentului încheierii justului titlu. Or, o astfel de analiză a instanţei de apel lipseşte. Mai mult, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care se contrazice cu considerentele pe care aceasta le susţine, în condiţiile în care elementele relei-credinţe au fost demonstrate prin probatoriul administrat şi au fost ignorate de instanţă.
Recurenţii-intervenienţi au invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material cuprinse la art. 948 şi art. 966-968 din C. civ. de la 1864, precum şi la art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, sens în care au învederat următoarele argumente:
Instanţa de apel nu a analizat incidenţa prevederilor art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997 în privinţa subdobânditorului H. S.R.L., având în vedere că nu este incident principiul aparenţei în drept, neputând fi reţinută în privinţa acestuia existenţa unei erori comune şi invincibile în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului F. S.A., cât timp administratorul societăţii cumpărătoare cunoştea faptul că existau plângeri penale cu privire la modul de dobândire a terenului şi că alte persoane au formulat cereri de reconstituire cu privire la acelaşi teren. Ambele cumpărătoare (F. S.A. şi H. S.R.L.) au fost de rea-credinţă la data încheierii contractelor, reaua-credinţă a F. S.A. fiind constatată, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa nr. 372/2015, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, iar cea a H. S.R.L. putea fi în mod corelativ constatată. Nu este de neglijat nici faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.07.2009, bunul supus vânzării se afla în litigiu (dosarul nr. x/2007). În condiţiile în care dreptul proprietarului originar era contestat, nu se poate invoca buna-credinţă şi nici eroarea comună şi invincibilă.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a principiului aparenţei în drept, invocat de către pârâtă, neputând fi reţinută în privinţa acesteia existenţa unei erori comune şi invincibile în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului F. S.A. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 948, art. 966-968 din C. civ. şi art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, în privinţa subdobânditoarei H. S.R.L.
Instanţa de apel nu a avut în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 1216/11.11.2008 şi a aplicat greşit premisele pentru existenţa principiului aparenţei în drept. Sub aspectul laturii materiale a aparenţei, înscrierea în cartea funciară este un element necesar, care poate justifica doar caracterul comun al erorii, dar nu suficient pentru a justifica şi caracterul invincibil al acesteia. Prezumţia de bună-credinţă, instituită de art. 1.899 alin. (2) din C. civ., a fost extinsă şi cu privire la dobânditorul de la proprietarul aparent. Pentru a opera această prezumţie, terţul dobânditor trebuie să facă dovada faptului vecin şi conex. Or, faptul vecin şi conex, care declanşează prezumţia de bună-credinţă a dobânditorului înscris în cartea funciară, cuprinde nu numai titlul de proprietate, ci şi faptul că nu rezultă nicio neconcordanţă între menţiunile din cartea funciară şi situaţia juridică reală. În cauză, H. S.R.L. nu a făcut dovada unor diligente fireşti asupra situaţiei juridice reale.
Deşi pârâta H. S.R.L. nu a probat diligentele depuse cu privire la aflarea situaţiei juridice reale a imobilului, în cauză aceasta s-a demonstrat, prin ataşarea la dosar a hotărârii Comisiei Judeţene Olt nr. 13757/2006, care atesta existenţa contestaţiei pe rolul Comisiei locale de fond funciar Dăneasa, informaţie ce putea fi accesată de publicul larg. Prin urmare, nu erau îndeplinite condiţiile juridice ca eroarea să fie invincibilă, întrucât prin minime diligente subdobânditoarea putea afla că titlul proprietarului iniţial era contestat.
5. Apărările formulate în cauză
La 17 martie 2023, intimata-pârâtă G. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant şi de către intervenienta forţată, prin care a invocat excepţiile nulităţii şi lipsei de interes a recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.
La 30 martie 2023, intimata-pârâtă H. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant şi de către intervenienta forţată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.
La 26 iunie 2023, intimata-pârâtă A., prin curator, a depus întâmpinare la recursurile declarate de către reclamant şi de către intervenienta forţată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 11 aprilie 2024, completul de filtru a respins excepţiile nulităţii şi lipsei de interes a recursurilor formulate de către reclamant şi de către intervenienta forţată, invocate de intimatele-pârâte prin întâmpinări, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru judecata lor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând recursurile de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va admite, va casa parţial decizia recurată şi va trimite la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de reclamant, de intervenienta forţată şi de intervenienţii principali, urmând a menţine soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtă, prin curator, pentru următoarele considerente de drept:
Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor".
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, iar părţile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.
În prezenta cauză, se constată că recurenţii au respectat aceste exigenţe legale, invocând argumente care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 11 aprilie 2024, a respins excepţia nulităţii recursurilor formulate de către reclamant şi de către intervenienta forţată, invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinări.
Având a analiza, cu prioritate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce a fost invocat atât de către reclamant, cât şi de către intervenienţii principali, Înalta Curte constată că este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie clară şi precisă, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările părţilor şi să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia cuprinsă în dispozitiv. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei şi întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie, precum şi pentru a da instanţelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franţei, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30).
Ca atare, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica soluţia pronunţată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor, ci doar la argumente principale, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să influenţeze soluţia.
Calitatea unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principal, de calitatea motivării sale, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanţă a drepturilor enunţate în art. 6 din Convenţie, în special dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Privite lucrurile din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă pretenţiilor şi apărărilor părţilor, o atare garanţie fiind esenţială, deoarece permite justiţiabilului să se asigure că susţinerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanţa de judecată.
În acord cu susţinerile recurentului-reclamant şi recurenţilor-intervenienţi principali, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a respectat, întru totul, aceste exigenţe legale şi convenţionale, ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Pe de o parte, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel pe care le-a invocat, analizând doar criticile care priveau soluţia primei instanţe de respingere, ca tardivă, a cererii modificatoare privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006.
Lecturând comparativ cererea de apel formulată de către reclamant şi considerentele expuse la paginile 34-35 ale deciziei civile recurate, se constată că susţinerile recurentului-reclamant sunt întemeiate, întrucât instanţa de apel nu a analizat criticile de apel prin intermediul cărora s-a susţinut că înstrăinarea terenurilor ce au făcut obiectul titlurilor de proprietate nr. x/05.09.2006 şi nr. y/12.09.2006 (a căror nulitate absolută s-a constatat de către prima instanţă) s-a făcut cu rea-credinţă, precum şi că, prin aplicarea principiului accessorium sequitur principale, se impunea a fi constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza celor două titluri de proprietate.
Este real că instanţa de apel a argumentat, pe larg, legalitatea soluţiei primei instanţe de respingere, ca tardivă, a cererii depuse de reclamant la 28 august 2020, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006, încheiat în baza titlului de proprietate nr. x/12.09.2006, însă nu a analizat acele critici principale care priveau nelegalitatea soluţiei primei instanţe de respingere, ca nefondată, a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor subsecvente de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/27.10.2006 şi nr. y/12.10.2010.
Sub acest aspect, reclamantul a invocat, prin cererea de apel, că s-a reţinut, cu putere de lucru judecat (prin sentinţa civilă nr. 372 din 9 februarie 2015, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007), reaua-credinţă a intimatei-pârâte F. S.R.L. (care a avut calitatea de cumpărătoare în contractul autentificat sub nr. x/27.10.2006, respectiv de vânzătoare în contractul autentificat sub nr. x/12.10.2010). De asemenea, independent de menţinerea, ca valabil încheiat, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2006, reclamantul a invocat, prin cererea de apel, încălcarea de către prima instanţă a principiului accessorium sequitur principale.
Mai mult, instanţa de apel nu a analizat nici criticile reclamantului privind soluţia primei instanţe de respingere, ca nefondată, a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2006, încheiat în baza titlului de proprietate nr. x/05.09.2006.
Din moment ce atare critici esenţiale au fost ignorate de instanţa de apel, la momentul la care a analizat apelul reclamantului, se constată că decizia recurată este insuficient motivată, susţinerile recurentului-reclamant fiind întemeiate.
Pe de altă parte, recurenţii-intervenienţi principali au susţinut că motivele de apel privind soluţia primei instanţe de respingere, ca nefondată, a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009 au fost tratate sumar de către instanţa de apel.
Sub acest aspect, se constată că, la pagina 35 a deciziei recurate, analizând apelul formulat de către intervenienţii principali, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a excepţiei de la anularea actului juridic subsecvent în cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil. În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a plecat de la premisa că buna-credinţă se prezumă relativ şi că intimata-pârâtă H. S.R.L. putea fi considerată de rea-credinţă doar dacă a cunoscut efectiv, pe orice cale, viciile titlului autorului sau trebuia să le cunoască, apreciind că, pentru a se reţine buna-credinţă în favoarea terţului dobânditor, nu este suficient ca acesta să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranţă, ci este necesar ca acea convingere eronată pe care a avut-o la încheierea actului să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenţei pe care a manifestat-o. În continuare, reţinând că sarcina probei revine celui care invocă reaua-credinţă, instanţa de apel a menţionat că, în cauză, nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că intimata-pârâtă H. S.R.L. avea cunoştinţă de motivul de nevalabilitate al titlului vânzătoarei F. S.A. şi a conchis că intimată-pârâtă H. S.R.L. nu se face vinovată de o neglijenţă imputabilă, nefiind înlăturată prezumţia bunei-credinţe.
În acord cu susţinerile recurenţilor-intervenienţi principali, Înalta Curte constată că instanţa de apel a omis a analiza mai multe motive principale de apel.
Astfel, instanţa de apel nu a analizat, sub nicio formă, prima şi a treia critică de apel, prin intermediul cărora s-a învederat, pe de o parte, că prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că încheierea cu bună-credinţă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009 este de natură a salvgarda şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2006, iar, pe de altă parte, că prima instanţă a interpretat şi a aplicat, în mod eronat, în privinţa subdobânditoarei H. S.R.L., prevederile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1216 din 11 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 9 decembrie 2008.
Apoi, reţinând, într-o manieră generică, faptul că din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că intimata-pârâtă H. S.R.L. avea cunoştinţă de motivul de nevalabilitate al titlului vânzătoarei F. S.A., instanţa de apel a omis să analizeze relevanţa acelor împrejurări concrete ce au fost invocate de către intervenienţii principali prin cererea de apel, cu scopul de a răsturna prezumţia de bună-credinţă ce operează în favoarea pârâtei H. S.R.L.
Astfel, intervenienţii principali au susţinut, în cadrul celei de-a doua critici de apel, că F. S.A. şi H. S.R.L. au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, argumentând că "reaua-credinţă a F. S.A. a fost constatată, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 372/2015, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, iar cea a H. S.R.L. poate fi corelativ reţinută, având în vedere că, prin minime diligenţe, aceasta putea constata, din conţinutul hotărârii Comisiei Judeţene Olt nr. 13757/2006, că exista o contestaţie la Comisia locală de fond funciar Dăneasa, iar informaţiile cu privire la eliberarea titlurilor de proprietate sunt de interes public, putând fi accesate de către orice persoană interesată".
De asemenea, în cadrul celei de-a treia critici de apel, intervenienţii principali au arătat următoarele:
"Pe rolul Judecătoriei Caracal, se afla cererea înregistrată sub nr. x/2007*, care ar fi fost de natură să ridice suspiciuni cu privire la situaţia juridică reală a aparenţei dreptului vânzătoarei F. S.A., mai ales că administratorul acesteia a fost mandatat să îşi vândă sieşi proprietatea înstrăinată de către proprietara-mandantă a acestuia, ceea ce creează suplimentar o suspiciune de conivenţă, în cazul în care se constată reaua-credinţă a vânzătoarei F. S.A., prin mandatar K.. De asemenea, o simplă căutare pe portalul instanţelor de judecată, informaţii care au un caracter public, ar fi edificat cumpărătoarea H. S.R.L. cu privire la faptul că proprietara iniţială, A., şi cumpărătoarea F. S.A. fac obiectul unei plângeri penale referitor la falsul şi uzul de fals cu privire la aceste terenuri, respectiv a actelor care stau la baza titlurilor lor. Bunăoară, dosarul penal nr. x/2007 era făcut public pe aplicaţia ECRIS, iar instanţa de judecată putea remite, la cerere, un certificat de grefă, care ar fi fost concludent cu privire la situaţia juridică a terenului ce face obiectul contractului ce urma să fie achiziţionat de H. S.R.L. şi pentru care a fost începută urmărirea penală prin rezoluţia din 10.07.2008, care este anterioară autentificării contractului nr. x/21.07.2009. Astfel, la momentul dobândirii, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.07.2009, pârâta H. S.R.L. nu poate face dovada erorii comune într-o manieră invincibilă, pentru că nu a probat, în niciun fel, caracterul invincibil al acesteia, prin faptul că nu a depus la dosar nicio dovadă a diligenţelor referitoare la situaţia juridică a imobilului pe care îl achiziţiona, diligenţe care îi erau la îndemână, prin simplul fapt că erau informaţii de interes public, pe care nu le putea oculta vânzătoarea F.".
Totodată, în cadrul celei de-a patra critici de apel, intervenienţii principali au arătat că "şi în situaţia în care dreptul transmiţătorului F. S.A. era înscris în cartea funciară, pârâta H. S.R.L. a avut alte mijloace legale pentru a afla că persoana înscrisă în cartea funciară ar putea să nu fie adevăratul proprietar, tocmai prin diligenţele suplimentare de a solicita situaţia juridică a imobilului, astfel că nu poate fi considerată de bună-credinţă şi nu poate dovedi caracterul invincibil al erorii în care susţine că se afla. De asemenea, la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/21.07.2009, subdobânditoarea putea anticipa o eventuală anulare a contractului său, dacă ar fi făcut minimele diligenţe pentru a afla situaţia juridică reală a imoblilui, dar pe care încerca să i-o ascundă, în mod fraudulos, administratorul F. S.A."
Or, toate aceste aspecte invocate de intervenienţii principali prin cererea de apel, cu scopul de a răsturna prezumţia (relativă) de bună-credinţă a intimatei-pârâte H. S.R.L., nu au fost analizate de instanţa de apel, care s-a mulţumit a reţine "că nu are motive a considera, raportat la ansamblul materialului probator administrat în cauză, că pârâta se face vinovată de o atare neglijenţă imputabilă, nefiind înlăturată prezumţia bunei credinţe". Sub acest ultim aspect, este de menţionat că înscrisurile invocate de intervenienţii principali (hotărârea Comisiei Judeţene Olt nr. 13757/2006, sentinţa civilă nr. 372 din 9 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. x/2007, ordonanţele şi rezoluţiile date în dosarul penal nr. x/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal) au fost depuse la dosarul cauzei şi au fost administrate în cadrul probei cu înscrisuri, nefiind însă analizate de către instanţa de apel.
Dat fiind că instanţa de apel nu a analizat aceste motive de apel principale şi nu a stabilit relevanţa lor în soluţionarea apelului declarat de intervenienţii principali, Înalta Curte constată că decizia recurată nu este motivată în acord cu exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-reclamant şi de către recurenţii-intervenienţi principali, ceea ce atrage casarea deciziei recurate.
Dată fiind reţinerea incidenţei în cauză a acestui motiv de casare, logica juridică nu impune şi analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care a fost invocat de către toţi recurenţii. Cu toate acestea, recursul declarat de intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului, ce a fost întemeiat doar pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune a fi admis în mod formal, faţă de circumstanţele cauzei, urmând a fi trimise instanţei de apel, spre rejudecare, nu doar apelurile declarate de către reclamant şi de către intervenienţii principali, ci şi apelul formulat de către intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta A., prin curator special, aceasta va fi menţinută, întrucât nu a fost recurată, astfel că a rămas definitivă prin nerecurare.
Faţă de aceste considerente, constatând că este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., decizia civilă recurată fiind insuficient motivată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursurile, va casa parţial decizia civilă recurată şi va trimite la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de către reclamantul, de către intervenienta forţată şi de către intervenienţii principali, urmând a menţine soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului declarat de către pârâta A., prin curator special.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de către reclamantul Prefectul Judeţului Olt, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului Olt, de către intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului şi de către intervenienţii principali J. şi I. împotriva deciziei civile nr. 1006A din 24 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, decizia civilă recurată şi trimite la aceeaşi instanţă de apel, spre rejudecare, apelurile declarate de către reclamantul Prefectul Judeţului Olt, în calitate de preşedinte al Comisiei Judeţene Olt pentru aplicarea legilor fondului funciar de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului Olt, de către intervenienta forţată Agenţia Domeniilor Statului şi de către intervenienţii principali J. şi I..
Menţine soluţia de respingere a apelului declarat de către pârâta A., prin curator special.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2024.