Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 19.04.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D. solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanţă încheiate la data de 22.02.2017, atestate de avocat E., sub nr. x şi nr. x, între cedentul B. şi cesionarele C. şi D., precum şi obligarea cedentului la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa nr. 2621/2021 din 25 noiembrie 2021 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. ca fiind neîntemeiată. A obligat reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei D. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată.
A constatat că pârâta C. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
A stabilit că taxa judiciară de timbru în valoare de 14.428 RON, de la plata căreia a fost scutită reclamanta prin încheierea din 19 august 2019, rămâne în sarcina statului.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 298 din 20 iunie 2022 a Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2621/2021 din 25 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C. şi B..
A constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâţii C. şi B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E..
A obligat, în solidar, pârâţii C. şi B. să plătească statului suma de 7.935 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii.
A compensat, în totalitate, între reclamanta A. şi pârâtul B., cheltuieli de judecată efectuate cu titlu de onorariu de avocat.
A păstrat dispoziţiile sentinţei, vizând respingerea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâţii D. şi B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E. şi a capătului de cerere privind acordarea de daune morale.
A obligat, în solidar, intimaţii C. şi B. să-i plătească apelantei suma de 4.793 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.
A obligat apelanta să-i plătească intimatului B. suma de 750 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
A obligat apelanta să-i plătească intimatei D. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 298 din 20 iunie 2022 a Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs pârâta C..
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac şi casarea hotărârii atacate, urmând ca dosarul să fie trimis spre rejudecare la Curtea de Apel Iaşi, apreciind a fi incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Prin prima critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii arătându-se că singurul motiv pentru care Curtea de Apel Iaşi a reţinut temeinicia cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune încheiat între recurentă şi B. este exclusiv faptul că nu s-ar fi depus la dosar contractul de împrumut. Recurenta susţine că a precizat, inclusiv la interogatoriu, faptul că la momentul la care a fost perfectată cesiunea de creanţă au fost distruse originalele "stingând în acest fel orice viitoare încercare de a mai solicita ceva". Arată că această situaţie a fost interpretată în mod excesiv de către curtea de apel în sensul că în lipsa acestor documente ar fi trebuit să fi dovedit existenţa împrumuturilor cu existenta sumei de 55.000 euro în patrimoniul său astfel încât să fi fost posibil împrumutul. Consideră că această interpretare dată de instanţa de apel i-a creat o postură procesuală inferioară comparativ cu cea a pârâtei D..
În plus, se susţine că astfel de verificări care merg spre sursa fondurilor este specifică în alte categorii de dosare, instrumentate ca urmare a rapoartelor Agenţiei Naţionale pentru Integritate, sens în care având în vedere calitatea pârtilor este evident ca nu au legătura cu acestea.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel reţine următoarele temeiuri de drept substanţial: art. 1.179. alin. (1) pct. 4, art. 1.246. alin. (1),art. 1.236 şi art. 1.239 alin. (1) şi (2), toate din C. civ. şi cconsideră că acestea au fost aplicate şi interpretate greşit cu ocazia soluţionării apelului.
Reţine instanţa de apel că respectivul contract de cesiune dintre recurentă şi B. ar fi avut la bază o cauză ilicită, fără însă a observa că pentru a reţine existenţa acesteia ar fi trebuit să se constate "încălcarea unei legi şi a ordinii publice." În speţa de faţă reclamanta pretinde o încălcare a intereselor sale private de stingere a unor creanţe pe care B. le-ar fi avut faţă de aceasta.
Prin urmare, apelanta reclamantă este cea care nu a dovedit în vreun mod că este ilicită cauza cesiunii, situaţie bine stabilită şi argumentată de hotărârea instanţei de fond. Se invocă o pretinsă complicitate a lui B. cu recurenta şi cu D., care însă nu este dovedită în vreun mod, dar chiar dacă ar fi dovedită, nu ar putea constitui motiv de nulitate absolută, întrucât interesul ocrotit este de ordin privat.
A mai precizat recurenta că potrivit art. 1236 alin. (2) din C. civ. caracterul ilicit al cauzei unei convenţii este dat de contrarietatea acesteia cu legea şi ordinea publică, iar după cum se poate observa nu există, nici reclamanta nu indică, vreo normă legală nesocotită cu ocazia încheierii cesiunii atacate sau existenţa vreunei încălcări a ordinii publice.
Recurenta a mai susţinut că potrivit art. 1238 alin. (2) din C. civ. "Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar reţine că, în ceea ce îl priveşte pe unul dintre co-contractanţi cauza (scopul) încheierii actului juridic civil a fost una imorală sau ilicită, pentru ca aceasta să conducă la nulitatea absolută a actului juridic trebuie ca natura imorală sau ilicită a cauzei să fi fost comună sau măcar cunoscută ori să fi putut să fie cunoscută de către cealaltă parte.
Precizează că această condiţie nu este îndeplinită în cauză. În primul rând, cauza (scopul sau motivul) pentru care a încheiat actul juridic a cărui nulitatea se solicită a fi constatată nu a fost unul ilicit sau imoral, ci unul perfect licit şi moral, anume acela de a-şi recupera creanţa pe care o avea faţă de debitorul B.. Aşadar, chiar dacă în privinţa acestuia din urmă, instanţa ar reţine un eventual caracter imoral sau ilicit al încheierii actului, acest caracter nu a fost comun, deoarece atunci când i-a fost cesionată creanţa, a urmărit stingerea propriei creanţe faţă de debitor. În al doilea rând, în ceea ce priveşte cunoaşterea sau, după caz, posibilitatea ca recurenta să fi cunoscut caracterul ilicit sau imoral al cauzei încheierii actului juridic, nici acesta nu poate fi reţinut, deoarece, aşa cum s-a arătat, s-a urmărit recuperarea propriei datorii de la debitor, iar la momentul cesiunii reclamanta nu demarase nici o procedură execuţională contra debitorului şi nici nu făcuse cunoscută, în vreun alt fel, creanţa sa.
Or, în aceste condiţii, chiar dacă instanţa ar fi să reţină o cauză ilicită sau imorală în ceea ce îl priveşte pe pârâtul B., aceasta nu a fost comună, nu a fost cunoscută şi nici nu ar fi putut fi cunoscută de recurentă. Din postura de creditor s-a urmărit recuperarea datoriei pe care o avea faţă de B., în condiţiile în care, la momentul încheierii actului, împotriva lui nu era declanşată nici o urmărire silită, nu erau dispuse măsuri asigurătorii şi nici nu exista nici o altă formalitate sau procedură care să îi fi făcut opozabilă creanţa pe care reclamanta o avea împotriva aceluiaşi debitor.
Practic Curtea de Apel Iaşi retine că nedepunerea la dosarul cauzei a contractelor de împrumut şi nedovedirea existenţei sumei de 55.000 euro în patrimoniul recurentei ar reprezenta motive de nulitate absolută a contractului de cesiune atestat sub nr. x/2017, fapt ce în mod evident reprezintă o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale de drept substanţial arătate mai sus şi reţinute ca temei al soluţiei de admitere a apelului.
În continuarea recursului său recurenta reia apărările expuse în faţa primei instanţe de fond.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs promovată de C. invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor şi, pe fond, respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate.
Recurenta C. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă A..
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se impune a se evidenţia că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.
Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ., în raport de motivele invocate şi de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora.
Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte apărări invocate.
Prin cazul de casare anterior menţionat s-a susţinut, în esenţă, că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii evidenţiindu-se că hotărârea pronunţată este rezultatul unei interpretări excesive a probatoriului administrat în cauză.
Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Din examinarea cererii de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că argumentele subsumate acestui motiv de casare nu evidenţiază existenţa unor motive străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei care face obiectul căii de atac de faţă, ci relevă dezacordul recurentei faţă de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o asupra probatoriului administrat în cauză.
Însă, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurenta.
Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de către recurentă pune în discuţie o eventuală greşită stabilire a situaţiei de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, faţă de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.
Or, în ceea ce priveşte criticile de recurs privitoare la probele administrate sau a aprecierii acestora de către instanţa de apel, Înalta Curte reaminteşte că doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în această etapă procesuală, nu şi concludenţa şi utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Cu alte cuvinte, critica vizând modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză priveşte temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanţei de recurs, diferite celei a instanţei de apel.
Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate, cu privire la pretenţiile care fac obiectul disputei judiciare au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată, fără a se putea reţine existenţa unor motive străine de cauză. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar,
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţiile adoptate în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor relevante prin apelul formulat, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.
Printr-un alt motiv de recurs recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit temeiului legal anterior menţionat, hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementarea de referinţă având în vedere situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, deşi a analizat textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Pe calea recursului de faţă, prevalându-se de motivul de casare anterior enunţat, recurenta a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma greşitei interpretări şi aplicări de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.236 alin. (2), art. 1238 alin. (2) şi art. 1.239 alin. (1) şi (2), toate din C. civ.
Rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţele de fond, se reţine că prin Declaraţia-angajament autentificată sub nr. x/17.06.2015 de notar public F., pârâtul B. declară că în anul 2000 a primit de la reclamanta A., cu titlu de împrumut, suma de 59.392,54 euro (conform contractului nr. x/10.04.2000, încheiat între G. S.R.L. şi doamna A.) şi suma de 60.000 USD (conform contractului de garanţie reală mobiliară nr. x/12.10.2000, încheiat între doamna A. şi S.C. H. SRL). Prin aceeaşi declaraţie se arată că la data semnării declaraţiei există pe rolul Tribunalului Iaşi dosarul nr. x/2013, având ca obiect "pretenţii-daune materiale şi morale", în care reclamantul se judecă în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi drept urmare, reclamantul B. şi-a sumat obligaţia ca la finalizarea acestui proces şi, respectiv după obţinerea sentinţei definitive şi irevocabile, să restituie doamnei A., în calitatea ce îi revine de împrumutătoare, sumele de bani descrise anterior - 59.392,54 EUR şi 60.000 USD şi care i-au fost date cu titlu de împrumut.
Dosarul nr. x/2013 a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 491/16.03.2016 a Tribunalului Iaşi, modificată şi rămasă irevocabilă (definitivă) prin decizia civilă nr. 508/13.12.2016 a Curţii de Apel Iaşi prin care pârâtul B. a obţinut daune morale de la statul român în valoare de 100.000 euro.
La data de 22.02.2017 între cedentul B. şi cesionarele C. şi D. au fost încheiate două contracte de cesiune, atestate de av. E., sub nr. x şi sub nr. x, prin care pârâtul a cesionat (a înstrăinat) în cote de 45%, respectiv 55%, suma de 100.000 euro obţinută cu titlu de daune morale, către cesionarele anterior menţionate. La 17 mai 2017, respectiv 18 iulie 2017 cele două contracte de cesiune au fost înaintate Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, în baza cărora această instituţie a eliberat pârâtelor sumele de 45.000 euro, respectiv 55.000 euro, conform ordinelor de plată nr. x/24.08.2017 şi nr. y/03.10.2017
Reclamanta A. a investit instanţele cu o cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune de creanţă anterior precizate susţinând că acestea au o cauză ilicită, prin încheierea lor urmărindu-se crearea unei stări de insolvabilitate fictivă a debitorului, prin complicitatea persoanelor interpuse.
Prima instanţă, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa pronunţată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada cauzei ilicite a contractelor de cesiune de creanţă.
Curtea de apel Iaşi, admiţând apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C. şi B. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între aceşti pârâţi, atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E..
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prin cele două convenţii de cesiune pârâtul a înstrăinat creanţa pe care se angajase să o utilizeze la plata datoriei faţă de reclamantă încălcând obligaţia legală de a acţiona cu bună-credinţă în contractul de împrumut încheiat cu A., de aici rezultând cauza ilicită a cesiunilor de creanţă, în accepţiunea art. 1.236 alin. (2) C. civ.
Altfel spus, instanţa de apel a considerat că scopul încheierii contractelor de cesiune a fost sustragerea pârâtului de la executarea cu bună credinţă a contractului/contractelor de împrumut încheiate cu reclamanta A..
A mai reţinut instanţa de apel că, în ce priveşte cesiunea de creanţă încheiată între C. şi B., acest scop a fost comun părţilor cesiunii întrucât "nu există nici un element din care să se poată reţine că ar fi existat un împrumut între părţi, situaţie în care această pârâtă este parte la cauza ilicită a cesiunii de creanţă (acceptând cesiunea în lipsa unei datorii care să se stingă) sau cel puţin a cunoscut cauza ilicită ori trebuia să o cunoască (art. 1.239 alin. (2), citat).", precum şi că "nu s-au depus contracte de împrumut şi nici o probă care să demonstreze că pârâta ar fi avut la dispoziţie - într-o perioadă neprecizată, dar oricum anterior datei de 22.02.2017 - suma totală de 55.000 euro, pe care să o fi putut împrumuta pârâtului. Explicaţia oferită la fond, potrivit cu care ar fi fost distruse înscrisurile doveditoare ale "împrumuturilor", este neverosimilă în contextul descris."
În esenţă, prin motivul de recurs analizat, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 1.236 alin. (2), art. 1238 alin. (2) şi art. 1.239 alin. (1) şi (2), toate din C. civ., atunci când a reţinut că reclamanta a dovedit existenţa unei cauze ilicite, precum şi caracterul comun al acesteia, cu ocazia încheierii contractului de cesiune de creanţă încheiat între C. şi B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E..
Critica recurentei se vădeşte a fi întemeiată.
Actul juridic este manifestarea de voinţă a părţilor făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Această intenţie este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului şi care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părţile să se oblige juridic.
Conform art. 1235 C. civ. prin cauză se înţelege "motivul care determină pe fiecare parte să încheie contractul". Altfel spus, cauza răspunde la întrebarea "pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?", vizând scopul urmărit de părţi (causa finalis) care se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile (şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile), precum şi de la o parte a actului juridic la cealaltă parte.
Cauza este, aşadar, scopul urmărit de părţi în momentul încheierii actului, este ceea ce face părţile să-şi exteriorizeze voinţa, adică ceea ce le determină pe acestea să-şi dea consimţământul şi astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (desprinse din dispoziţiile art. 1236 şi art. 1237 C. civ.): a) să existe; b) să fie licită; c) să fie morală.
În speţa de faţă interesează caracterul licit al cauzei care presupune ca aceasta să fie conformă legii şi ordinii publice (art. 1236 alin. (2) C. civ.).
Dispoziţiile din C. civ. reglementează o dublă prezumţie în privinţa cauzei, respectiv: prezumţia de existenţă a cauzei (contractul este valabil, chiar atunci când cauza nu este prevăzută expres - art. 1239 alin. (1) C. civ.), ceea ce înseamnă că, fiind prezumată de lege, cauza nu trebuie să fie dovedită, demonstrată direct; prezumţia de valabilitate a cauzei (existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară - art. 1239 alin. (2) C. civ.), care funcţionează indiferent de faptul că acest element este menţionat sau nu în instrumentele probatorii preconstituite, cum ar fi înscrisurile. Ambele prezumţii instituite au însă caracter relativ (iuris tantum), ceea ce înseamnă că pot fi înlăturate prin proba contrară şi că orice persoană care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei este ţinută să facă dovada susţinerilor sale, fiind admisibil orice mijloc de probă.
În ce priveşte sancţiunea care intervine în cazul în care cauza nu îndeplineşte condiţiile de validitate precizate, potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., cauza ilicită atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Rezultă, aşadar, că, pentru a fi atrasă sancţiunea nulităţii absolute, norma legală de referinţă impune existenţa caracterului ilicit al angajamentului contractual, adică ambele părţi să fi urmărit un scop de această natură (în afara legii sau contravenind ordinii publice), asigurând în acest fel protecţia părţii care a fost de bună-credinţă la încheierea contractului.
În speţă, ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată şi s-a analizat de către instanţa de apel a fost cauza ilicită a contractului de cesiune de creanţă încheiat între C. şi B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E., rezultată din intenţia pârâtului B. de a sustrage sumele de bani obţinute în urma soluţionării dosarului nr. x/2013 de la restituirea către reclamanta A. în executarea cu bună credinţă a contractelor de împrumut recunoscute prin Declaraţia-angajament autentificată sub nr. x/17.06.2015 de notar public F..
Existenţa cauzei ilicite a contractului de cesiune analizat cu referire la pârâtul B. a fost stabilită de instanţa de apel pe baza analizei succesiunii în timp a operaţiunilor juridice efectuate de pârât şi a răspunsurilor la interogatoriu date de acesta, iar caracterul comun al ilicităţii cauzei în raport de pârâta recurentă C. pe baza nedovedirii de către aceasta din urmă a "împrumuturilor" pentru stingerea cărora s-a cesionat creanţa şi nici a deţinerii anterior datei de 22.02.2017 a sumei de 55.000 euro, pe care să o fi putut "împrumuta" pârâtului.
Aceste din urmă statuări ale instanţei de apel privind caracterul comun la cauzei ilicite sunt eronate fiind date cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale învederate de recurentă prin motivul de recurs analizat, în special art. 1238 alin. (2) şi art. 1.239 alin. (2), ambele din C. civ.
Astfel, pe de o parte, se constată că, deşi ambele părţi ale cesiunii de referinţă au susţinut concordant că acea parte de creanţă a fost cesionată pentru stingerea unei datorii(nu neapărat a unui împrumut) pe care B. o avea la pârâta C., curtea de apel a considerat că în lipsa unor dovezi concrete care să evidenţieze existenţa unui "împrumut" între părţi sau că C. ar fi avut la dispoziţie suma totală de 55.000 euro pe care să o fi putut "împrumuta" pârâtului, se prezumă că scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum a fost reţinut de instanţa de apel(sustragerea pârâtului la de executarea cu bună credinţă a contractului/contractelor de împrumut încheiate cu reclamanta A.), a fost comun părţilor cesiunii sau cel puţin că recurenta pârâtă a cunoscut cauza ilicită ori trebuia să o cunoască.
Înalta Curte, remarcă faptul că, fără a fi preocupată de stabilirea naturii concrete a datoriei stinse prin cesiunea de creanţă încheiată cu C. şi fără a reţine vreo probă administrată de reclamantă prin care aceasta să dovedească existenţa caracterului ilicit al cauzei cesiunii în raport cu pârâta recurentă, curtea de apel a pretins dovedirea de către aceasta din urmă a caracterului licit al cauzei contractului de cesiune transferând, astfel, sarcina probei valabilităţii cauzei către pârâta recurentă. În acest fel, instanţa de apel a ignorat atât prezumţia de existenţă valabilă a cauzei reglementată de art. 1.239 alin. (2) din C. civ., cât şi faptul că în cazul contestării valabilităţii cauzei contractului, sarcina probei revine celui care afirmă acest lucru, în speţa de faţă reclamantei.
Totodată, Înalta Curte consideră că în raport de conţinutul normativ al art. 1238 alin. (2) C. civ., pentru a putea pretinde aplicarea sancţiunii nulităţii absolute actului juridic contestat, cel care susţine caracterul ilicit al cauzei este obligat să facă şi dovada caracterului comun al acestei ilicităţi întrucât buna credinţă este prezumată în raporturile de drept civil potrivit art. 14 alin. (2) din C. civ.. În contextul speţei, se impunea dovedirea, atât a faptului că pârâta recurentă cunoştea despre împrumuturile pe care B. le luase de la reclamantă, cât şi a împrejurării că acesta s-ar fi obligat să le restituie la finalizarea dosarului nr. x/2013, din sumele încasate ca urmare a hotărârii pronunţate în acest dosar.
Astfel, nici din această ultimă perspectivă, nu i se poate reproşa pârâtei recurente faptul că nu a probat caracterul unilateral al ilicităţii cauzei doar prin raportare la pârâtul B., reclamanta având sarcina probei caracterului comun al cauzei ilicite, adică a faptului că cealaltă parte (decât cea care a urmărit scopul ilicit) a cunoscut această împrejurare ori ar fi trebuit să o cunoască.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra incidenţei dispoziţiilor art. 1.239 alin. (2) şi art. 1238 alin. (2), ambele din C. civ., instanţa de rejudecare urmând a aprecia în ce măsură prin probele administrate în cauză reclamanta a făcut dovada atât a caracterului ilicit al cauzei contractului de cesiune de creanţă încheiat între C. şi B., atestat sub nr. x din 22 februarie 2017 de avocat E., cât şi a caracterului comun al acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 298 din 20 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2024.