Şedinţa publică din data de 26 iunie 2024
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 14 februarie 2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Pius Brînzeu" Timişoara la plata daunelor moratorii, de la data când acestea sunt datorate de drept, adică actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente debitului stabilit prin sentinţa civilă nr. 1013/22.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 1073/23.06.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/3.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 913 din 11 iulie 2023, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor morale în cuantum de 150.000 euro şi daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, stabilite prin sentinţa civilă nr. 1013/22.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 1073/23.06.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/3.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu 3 februarie 2022 şi până la achitarea integrală, a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe, la 9 august 2023, a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 305 din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor reprezentând daune morale în cuantum de 150.000 euro şi daune materiale în cuantum de 13.747 euro, stabilite prin sentinţa civilă nr. 1013/22.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia civilă nr. 1073/23.06.2021 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 248/3.02.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru perioada 22.02.2012-21.06.2018, şi la plata către reclamant a diferenţelor astfel rezultate, a respins, ca nefondate, pretenţiile privind actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor antemenţionate pentru perioada ulterioară datei de 21.06.2018, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor morale în cuantum de 150.000 euro, şi pentru perioada 22.02.2012-02.02.2022, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrise, pretenţiile privind plata dobânzilor penalizatoare aferente daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, pentru perioada 22.02.2012-14.02.2020, a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare, aferente daunelor materiale în cuantum de 13.747 euro, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate care nu sunt contrare deciziei, a obligat intimatul la plata sumei de 50 RON către apelant, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.
4. Recursurile formulate în cauză
4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 16 ianuarie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi, rejudecând, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte dobânzile legale, şi acordarea acestora începând cu 25 februarie 2009.
Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, pe de o parte, că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, normele de drept material incidente în cauză, sens în care a învederat următoarele argumente:
La fila x, par. 1 din decizie se arată că "fundamentul obligării pârâtului la plata celor două categorii de despăgubiri a fost reprezentat de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998 şi urm. din vechiul C. civ..", iar la par. 5 se reţine că "aceste creanţe, reprezentând dreptul la reparaţie pentru prejudiciul material şi moral suferit de reclamant, provin din antrenarea răspunderii civile delictuale, conform art. 998 din C. civ. în această materie, debitorul nu este de drept în întârziere, după cum rezultă din art. 1079 din vechiul C. civ., neexistând în vechea legislaţie un text similar art. 1523 alin. (2) din noul C. civ..". Or, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că, în cazul răspunderii civile delictuale, reglementată de dispoziţiile art. 998 şi urm., privite în corelaţie cu art. 1088 alin. (2) teza finală din vechiul C. civ., autorul faptei ilicite este de drept în întârziere şi dobânda curge de drept de la data săvârşirii faptei ilicite.
La fila x, par. 3 din decizie se reţine că "la data săvârşirii faptei ilicite ce stă la baza pretenţiilor în litigiu era în vigoare Decretul nr. 167/1958, care a fost înlocuit de noul C. civ. din anul 2011. Astfel, dreptul principal la acoperirea pagubei (pierderea efectiv suferită) s-a născut la data producerii acesteia".
Aşadar, nu se putea lua în considerare anul 2012, ca moment de la care sunt datorate despăgubirile accesorii unui drept principal născut în anul 2009, ci, data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 25 februarie 2009, dată de la care sunt de drept sunt în întârziere atât autorul faptei ilicite, cât şi comitentul.
La fila x ultimul paragraf din decizie se arată că "nu se pot reţine apărările apelantului, în sensul că formularea acţiunii judiciare pentru recunoaşterea dreptului principal ar fi întrerupt şi prescripţia dreptului material la acţiune pentru accesorii, niciun text de lege nesusţinând o astfel de concluzie". Numai că, la aceeaşi filă 8 a deciziei, instanţa de apel citează art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii". Ca atare, la aceeaşi filă din decizie se găsesc argumente contrarii, ireconciliabile. Câtă vreme dreptul la acţiune privind dreptul principal nu a fost stins în intervalul 2012-2022, nici dreptul la acţiune privind drepturile accesorii nu se putea stinge prin prescripţie, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă ar fi avute în vedere dispoziţiile art. 2.503 din noul C. civ., concluzia ar fi aceeaşi. De altfel, chiar instanţa de apel a menţionat că dreptul la acţiune privind drepturile accesorii nu are o existenţă de sine-stătătoare, el depinzând de soarta dreptului la acţiune privind dreptul principal.
Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 998 şi urm. coroborate cu cele ale art. 1088 alin. (2) teza finală din vechiul C. civ., conform cărora autorul faptei ilicite este de drept în întârziere de la data săvârşirii faptei ilicite (25 februarie 2009), dată de la care este datorată dobânda legală penalizatoare şi de la care trebuie actualizat debitul principal.
4.2. La 16 ianuarie 2024, a declarat recurs şi pârâtul, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.
Recurentul-pârât a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a dat o aplicare greşită normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente:
Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, art. 1084 şi art. 1088 din vechiul C. civ., întrucât dobânzile moratorii solicitate de reclamant nu pot fi acordate decât după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012, fiind indisolubil legate de întârzierea în executarea unei obligaţii exigibile. Prevederile art. 1088 din vechiul C. civ. se aplică doar creanţelor certe, lichide şi exigibile, astfel că daunele moratorii solicitate de către reclamant nu pot fi acordate pentru perioada 2012-2022, în această perioadă creanţa nefiind lichidă şi exigibilă. Creanţa reclamantului a devenit lichidă şi exigibilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi doar din acest moment persoana răspunzătoare datorează victimei şi dobânzile aferente sumei stabilite ca despăgubire, până la plata ei integrală. De altfel, în dosarul nr. x/2012, cuantumul despăgubirilor s-a stabilit în raport cu valoarea prejudiciului la data pronunţării hotărârii.
Instanţa de apel a dat o interpretare greşită şi dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, precum şi ale art. 2.503 din noul C. civ., întrucât, în condiţiile în care dobânzile moratorii reprezintă un drept de creanţă accesoriu, care se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal, rezultă că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, acest drept accesoriu era prescris pentru ambele sume din titlul executoriu. Chiar dacă daunele moratorii sunt prestaţii succesive, prescripţia dreptului material la acţiune asupra creanţei principale atrage prescripţia tuturor prestaţiilor ce alcătuiesc obiectul dreptului accesoriu. Ca atare, instanţa de apel trebuia să admită în totalitate excepţia prescripţiei cu privire la daunele moratorii, atât aferente despăgubirii materiale, cât şi aferente daunelor morale.
5. Apărările formulate în cauză
Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de către pârât, apreciind că este exercitat omisso medio, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurentul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către reclamant, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând recursurile, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârât, va admite recursul formulat de către reclamant, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:
Prealabil, se constată că argumentele invocate de către ambele părţi se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Este real că recurentul-reclamant a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, însă, prin intermediul argumentelor prezentate la pct. I din memoriul de recurs, se critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a aplicat prevederile art. 1088 alin. (2) teza finală raportate la cele ale art. 998-999 din C. civ. de la 1864, precum şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, critici care, în mod evident, se subsumează cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestui motiv de casare.
Sub un prim aspect, ambele părţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod nelegal, normele de drept material, recurentul-reclamant învederând că dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie, aferente despăgubirilor materiale şi daunelor morale, se cuvin începând cu 25 februarie 2009 (data producerii faptei ilicite), iar recurentul-pârât afirmând că acestea nu pot fi acordate decât începând cu 3 februarie 2022 (momentul soluţionării irevocabile a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012).
Înalta Curte constată că sunt fondate doar criticile recurentului-reclamant, întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 1088 alin. (2) teza finală din C. civ. de la 1864, în corelaţie cu cele ale art. 998-999 din acelaşi Cod, atunci când a apreciat că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul nu este de drept în întârziere şi că daunele-interese se cuvin începând cu 22 februarie 2012, când debitorul a fost pus în întârziere, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012
Potrivit art. 1088 din C. civ. de la 1864:
"(1) La obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. (2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept."
Conform art. 1079 alin. (2) din C. civ. de la 1864, "debitorul este de drept în întârziere: 1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât în timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă".
Se observă că, sub imperiul C. civ. de la 1864, nu se prevedea, în mod expres, faptul că, în cazul răspunderii civile delictuale, debitorul este de drept în întârziere, astfel cum stipulează dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) din actualul C. civ., conform cărora "debitorul se află de drept în întârziere şi când (…) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale".
Cu toate acestea, textele legale precitate din C. civ. de la 1864 au fost interpretate, în mod constant, în literatura de specialitate şi în practica judiciară, în sensul că, spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, în cazul răspunderii civile delictuale, cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi speciale (dies interpellat pro hominem). Aceasta, întrucât punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale, nu şi a unei obligaţii extracontractuale, în cazul căreia dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor se naşte din momentul săvârşirii faptei ilicite. În acest sens, trebuie avut în vedere şi principiul reparării integrale a prejudiciului, conform căruia acesta cuprinde atât pierderea suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cessans).
Ca atare, în cazul răspunderii civile delictuale, daunele-interese curg de drept de la data producerii faptei ilicite, nu de la momentul punerii în întârziere (cum, în mod nelegal, a apreciat instanţa de apel) ori de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit despăgubirile (cum, în mod eronat, susţine recurentul-pârât, preluând raţionamentul primei instanţe).
Pentru aceste considerente, se constată caracterul nefondat al criticii formulate de către recurentul-pârât, în sensul că dobânzile moratorii nu puteau fi acordate decât de la momentul pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a deciziei civile nr. 248 din 3 februarie 2022, prin care s-a soluţionat, în mod irevocabil, dosarul nr. x/2012. Din moment ce, în materia răspunderii civile delictuale, daunele-interese curg de drept de la data producerii faptei ilicite prejudiciabile, este lipsită de temei legal susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă doar la momentul soluţionării irevocabile a dosarului nr. x/2012
În această ordine de idei, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că hotărârea judecătorească prin care se angajează răspunderea civilă delictuală nu are efect constitutiv de drepturi, ci declarativ, întrucât instanţa de judecată este chemată să stabilească, pe baza mijloacelor de probă administrate, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul, care preexistă momentului pronunţării hotărârii judecătoreşti, acesta având numai rolul confirmării caracterului întemeiat al pretenţiilor deduse judecăţii.
Sub al doilea aspect, ambele părţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de drept material privind prescripţia extinctivă, recurentul-reclamant învederând că, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se poate prescrie nici dreptul accesoriu privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22 februarie 2012-14 februarie 2020, iar recurentul-pârât afirmând că, din moment ce dreptul la acţiune s-a născut în anul 2009, atunci termenul de prescripţie s-a împlinit în 2012, astfel că instanţa de apel trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile ambelor părţi, întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22 februarie 2012-14 februarie 2020, cu consecinţa respingerii, ca prescrise, a acestor pretenţii.
În primul rând, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se prescrie nici dreptul accesoriu, o atare concluzie nefiind fundamentată pe dispoziţiile legale.
Este real că art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (ca şi art. 2.503 alin. (1) din noul C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009) prevede că "odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii", instituindu-se, astfel, principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal, care constituie o aplicaţie specifică, în materia prescripţiei extinctive, a regulii accesorium sequitur principale.
Însă, acest principiu nu poate fi interpretat în modalitatea învederată de către recurentul-reclamant, în sensul că, atât timp cât dreptul principal nu s-a prescris, nu se prescrie nici dreptul accesoriu, sub acest aspect instanţa de apel reţinând, în mod corect, că, în lipsa unui text legal, măsurile de conservare a dreptului principal (cum este cazul întreruperii cursului prescripţiei dreptului material la acţiune) nu au efect automat asupra dreptului accesoriu.
În acest sens, art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 (ca şi art. 2.537 pct. 1 teza I din noul C. civ.) prevede că prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, iar art. 17 alin. (3) din acelaşi Decret (ca şi art. 2.541 alin. (4) din noul C. civ.) stipulează că, atunci când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, atunci când a reţinut că, prin formularea, la 22 februarie 2012, a cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 (soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 248 din 3 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), s-a întrerupt doar prescripţia dreptului material la acţiune privind dreptul principal (despăgubirile materiale şi daunele morale), nu şi dreptul accesoriu, dat fiind că situaţiile în care se întrerupe prescripţia extinctivă sunt unele de excepţie, astfel că trebuie interpretate în mod restrâns, conform regulii exceptio est strictissimae interpretationis. Cu alte cuvinte, doar dacă, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, reclamantul solicita, pe lângă debitul principal, şi dobânda legală aferentă, cazul legal de întrerupere opera şi cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune privind dreptul accesoriu. Neprocedându-se astfel, rezultă că prescripţia a fost întreruptă, în perioada 22 februarie 2012-3 februarie 2022, doar în ce priveşte dreptul material la acţiune referitor la dreptul principal, nu însă şi la dreptul accesoriu.
Ca atare, atunci când a reţinut că formularea acţiunii judiciare pentru recunoaşterea dreptului principal nu a întrerupt şi prescripţia dreptului material la acţiune pentru dreptul accesoriu, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi ale art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, fiind legală soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, pentru perioada 22 februarie 2012-14 februarie 2020.
În al doilea rând, nu poate fi primită nici critica recurentului-pârât că, din moment ce dreptul la acţiune s-a născut în 2009, atunci termenul de prescripţie s-a împlinit în 2012, astfel că instanţa de apel trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii, iar nu doar în ceea ce priveşte dobânda legală aferentă despăgubirilor materiale şi nu numai pentru perioada 22 februarie 2012-3 februarie 2022.
Aceasta, întrucât instanţa de apel a aplicat judicios prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2.526 din noul C. civ., potrivit cărora, în cazul prestaţiilor succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, astfel că dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că, în raport cu dispoziţiile art. 1088 şi ale art. 525 din C. civ. de la 1864, dobânzile, ca echivalent al beneficiului nerealizat, se dobândesc zi cu zi, fiind vorba despre prestaţii succesive, astfel că prescripţia dreptului material la acţiune va avea un început distinct de la data naşterii dreptului la fiecare prestaţie succesivă.
Având în vedere prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, conform cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că se aplică Decretul nr. 167/1958, pentru dobânzile anterioare datei de 1 octombrie 2011, respectiv art. 2.500 şi urm. din noul C. civ., pentru dobânzile ulterioare datei de 1 octombrie 2011.
Pentru aceste din urmă dobânzi, art. 2.512-2.513 din noul C. civ. prevăd că prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, că organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu şi că aceasta poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. În condiţiile în care, prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune doar în privinţa dobânzii aferente despăgubirilor materiale, nu şi în ce priveşte restul pretenţiilor deduse judecăţii (dobânda aferentă daunelor morale şi actualizarea cu indicele de inflaţie), rezultă că nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât că instanţa de apel trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii.
De asemenea, ţinând cont de faptul că dobânzile se dobândesc zi cu zi, fiind vorba despre prestaţii succesive, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data naşterii fiecărei prestaţii, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru dobânzile legale aferente despăgubirilor materiale, invocată prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, nu poate fi admisă pentru perioada de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul litigiului de faţă, ci doar pentru perioada anterioară datei de 14 februarie 2020.
Faţă de aceste considerente, constatând că sunt întemeiate unele dintre criticile invocate de către recurentul-reclamant, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de această parte litigantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel. În rejudecare, instanţa de apel va ţine cont de problemele în drept dezlegate prin prezenta decizie, în conformitate cu prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.
Întrucât toate criticile invocate de către recurentul-pârât sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul exercitat de către această parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 305 din 21 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Casează decizia civilă recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de către pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Pius Brînzeu" Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2024.