Şedinţa publică din data de 27 iunie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 17.07.2020 sub nr. x/2020, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.478.449 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, constând în: TVA în cuantum de 1.946.060 RON, accesorii în cuantum de 607.294 RON, impozit pe profit în cuantum de 1.453.046 RON şi accesorii în cuantum de 472.049 RON, precum şi a accesoriilor aferente, calculate până la data achitării integrale a sumei.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2092/27.11.2020 Tribunalul Alba a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată teritorial prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâtul A..
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia nr. 2570 din 5 octombrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei civile nr. 2092/27 noiembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă, în dosarul civil nr. x/2020
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 2570/2023 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată prin Direcţia Generalä Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, solicitând admiterea recursului declarat, casarea cu reţinere spre judecare şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenta reclamantă a invocat cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând greşita aplicare de către instanţa de apel a normelor prevăzute de art. 1349, 1357, 1381, 1382 din C. civ.
Recurenta reclamantă a arătat că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul motivat de faptul că pârâtul intimat A. a avut doar calitatea de administrator al B. S.R.L., iar răspunderea revine persoanei juridice şi nu persoanei care a avut calitatea de administrator, soluţie rezultată din interpretarea greşită a dipoziţiilor legale privind obligaţiile şi răspunderea administratorului.
Potrivit legii, reprezentantul persoanei juridice este răspunzător de modul de administrare a societăţii: persoana fizică A., în calitate de reprezentant al B. S.R.L., are obligaţii conform art. 72 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale iar potrivit art. 1442, administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, potrivit prevederilor art. 72 şi 73.
Recurenta reclamantă a arătat că inspectorii fiscali au încercat să efectueze o verificare la societatea B. S.R.L., dar la sediul societăţii nu a fost găsită nicio persoană. Deşi reprezentantul societăţii a fost invitat în nenumărate rânduri să se prezinte cu documentele de evidenţă contabilă ale societăţii, acesta nu a dat curs invitaţiei. În acest context, s-a formulat sesizare penală, iar în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei penale, pe parcursul a 7 ani, numitul A. a prezentat documente contabile, motiv pentru care a fost condamnat doar sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 4 din Legea nr. 241/2005, neprezentarea de documente organelor fiscale.
Recurenta reclamantă a arătat că, în perioada în care numitul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, era în imposibilitate de a formula cerere de atragerea răspunderii pe codul de procedură fiscală sau pe legea insolvenţei deoarece împotriva inculpatului era deja în derulare o atragere a răspunderii, răspunderea penală care implica tototdată şi răspunderea acestuia pe latura civilă prin obligarea la plata prejudiciului.
La momentul la care s-a pronunţat hotărârea de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi s-a lăsat nesoluţionată latura civilă, societatea B. S.R.L. era radiată, nemaiexistând posibilitatea atragerii răspunderii administratorului pe codul de procedură fiscală sau legea insolvenţei.
Astfel, răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale, prezenta acţiune fiind formulată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin neachitarea la bugetul de stat a obligaţiilor datorate ca urmare a nedeclarării veniturilor.
Recurenta reclamantă a considerat că instanţa de apel a dat o greşită aplicare a normelor prevăzute de art. 1349, 1357, 1381 - 1382 din C. civ., deoarece, potrivit dipoziţiilor legale menţionate mai sus, administratorul societăţii avea obligaţia de a înregistra, declara şi achita obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat.
Faţă de dispoziţiile legale care guvernează răspunderea civilă delictuală, acţiunea formulată în contradictoriu cu A., care în calitate de administrator al B. S.R.L. avea obligaţii pe care nu şi le-a îndeplinit, este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege: existenţa unei fapte ilicite - fapta ilicita constă în nedeclararea la organul fiscal competent a veniturilor obţinute în urma relaţiilor economice desfăşurate cu parteneri din 31 de judeţe din ţară; existenţa unui prejudiciu cert şi nerecuperat, calculat de către inspectorii fiscali şi evidenţiate în RIF şi Decizie de impunere, prejudiciu care nu a fost recuperat, societatea fiind radiată; legătura de cauzalitate este implicită în cazul de faţă, pârâtul în calitate de reprezentant al B. S.R.L. avea obligaţia declarării veniturilor impozabile obţinute, iar acesta nedeclarare a condus la prejudicierea bugetului general consolidat al statului; să existe o manifestare de voinţă din partea persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită - aceasta condiţie este realizată atât prin constituirea de parte civilă în dosarul penal cât şi prin formularea prezentei acţiuni în urma rămânerii nesoluţionate a laturii civile.
Recurenta reclamantă a arătat că, prin acţiunea formulată, a solicitat să se constate săvârşirea de către pârâtul A., în calitate de administrator al B. S.R.L. a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu material în dauna bugetului de stat şi să se dispună obligarea acestuia la plata prejudiciului. În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că prin acţiunea formulată a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale personale pentru fapta proprie a pârâtului şi nu ca administrator/reprezentant al societăţii comerciale.
5. Apărările formulate în cauză
În cauză nu au fost formulate apărări.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin promovarea prezentului demers judiciar, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în temeiul art. 1357, art. 1381 - 1382 şi art. 1349 din C. civ., invocând drept faptă ilicită împrejurarea că pârâtul, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., în perioada 2007 - 2012, nu a declarat livrări în valoare de 8.539.314 RON în urma relaţiilor economice desfăşurate cu parteneri din 31 de judeţe din ţară, cauzând un prejudiciu bugetului general consolidat al statului în sumă totală de 4.478.449 RON, constând în taxa pe valoarea adăugată, impozit pe profit şi accesorii. S-a arătat că pârâtul a avut calitatea de unic asociat şi administrator al societăţii menţionate de la înfiinţare 2006 până la data de 10.01.2011, când societatea a intrat în procedura insolvenţei. Societatea a fost radiată la data de 12.11.2015.
Faptele imputate pârâtului au format obiectul procesului penal, în cursul urmăririi penale reclamanta din prezentul proces constituindu-se parte civilă împotriva inculpatului A. cu suma de 4.478.449 RON iar în faza de cercetare judecătorească a fost menţinută constituirea ca parte civilă.
Prin decizia penală nr. 368/2020 Curtea de Apel Alba Iulia a condamnat pârâtul pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 4 din Legea nr. 241/2005 (conform căruia constituie infracţiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie), fiind menţinută soluţia de achitare, dispusă prin sentinţa penală nr. 131/2019 pronunţată de Tribunalul Alba, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (conform căruia constituie infracţiune omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate).
Acţiunea civilă formulată în cadrul procesului penal a fost lăsată nesoluţionată.
Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând că între părţi nu există un raport de drept civil delictual iar prejudiciul invocat de reclamantă reprezintă o creanţă fiscală deţinută de stat, în sensul art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, astfel încât raportul juridic născut între plătitorul taxei şi beneficiarul acesteia este un raport juridic de drept fiscal. Conform sentinţei primei instanţe, împrejurarea că societatea în patrimoniul căreia s-a născut obligaţia de plată a creanţei fiscale a fost radiată nu are ca efect transferul de drept al acestei obligaţii în patrimoniul pârâtului - persoană fizică, pentru a se putea reţine în cauză, calitatea de debitor a pârâtului, în calitatea sa de "fost administrator".
Motivând soluţia de respingere a apelului, instanţa a reţinut că răspunderea revine persoanei juridice având calitatea de angajator, nefiind reglementată o răspundere civilă delictuală, personală şi distinctă a administratorului societăţii pentru neîndeplinirea acestor obligaţii. În ceea ce priveşte răspunderea administratorului unei societăţi cu răspundere limitată, instanţa a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar nu cu patrimoniul propriu al asociaţilor, şi a analizat în acest sens dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 şi cele ale art. 23 - 26 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Instanţa de apel a considerat că răspunderea personală a administratorului unei societăţi comerciale de tip societate cu răspundere limitată pentru neîndeplinirea obligaţiilor instituite de lege în sarcina acesteia nu se poate stabili printr-o acţiune de drept comun în răspundere delictuală, ci potrivit dispoziţiilor speciale care reglementează atât cazurile, cât şi procedura specială aplicabilă în acest sens.
Curtea de apel a concluzionat că "instanţa de fond a respins corect acţiunea întrucât răspunderea pârâtului în calitate de administrator al societăţii cu răspundere limitată poate fi angajată faţă de terţi în cadrul procedurilor speciale ale insolvenţei sau după dizolvarea societăţii, ori prin decizie emisă de organul fiscal, şi nu în cadrul unei acţiuni de drept comun întemeiată pe răspunderea civilă delictuală."
În atare condiţii, rezultă că, deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, instanţele de fond nu au analizat în ce măsură, în raport cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ci au expus argumente care vizează admisibilitatea căii procedurale alese de reclamant. Astfel, instanţele au considerat că răspunderea pârâtului nu poate fi angajată în cadrul acţiunii întemeiate pe această instituţie juridică, ci pe căile reglementate prin dispoziţiile speciale indicate în cuprinsul deciziei din apel.
Aceste argumente nu se circumscriu însă unei soluţionări pe fond a acţiunii. Respingerea acţiunii cu argumentul că partea avea la dispoziţie un alt mijloc procesual pentru realizarea dreptului invocat relevă că, în realitate, acţiunea reclamantului, întemeiată pe normele de drept comun material şi procedural, a fost considerată ca fiind inadmisibilă.
În această situaţie, motivele de recurs prin care se critică această soluţie, deşi au fost încadrate de recurenta reclamantă în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., trebuie analizate prin prisma pct. 5 al aceluiaşi articol. Astfel, deşi se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept material, instanţele nu au aplicat normele de drept material care au format temeiul juridic al acţiunii, considerând că răspunderea pârâtului putea fi angajată în cadrul procedurilor speciale ale insolvenţei sau prin decizie emisă de organul fiscal. În consecinţă, motivele concrete de recurs prin care se critică o astfel de soluţie se referă la calea procesuală aleasă pentru realizarea dreptului pretins, punând astfel în discuţie o problemă de aplicare a unor norme de procedură.
Admisibilitatea unei acţiuni civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, introdusă ca urmare a faptului că instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, rezultă din dispoziţiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. Potrivit acestora, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ.
Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Aşa fiind, în acest caz, instanţa civilă este învestită cu judecata unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligaţional fiind determinată de împrejurarea că fapta ilicită se verifică în fapta care a făcut obiectul acţiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată.
Dacă fapta ilicită a fost sancţionată ca infracţiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligaţii care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conţinutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanţa penală care judecă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cât şi instanţa civilă, de drept comun, care judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală, au a aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanţa penală şi, după caz, de instanţa civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală.
În atare condiţii, instanţa civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., nu poate statua că acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) din C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale.
Plecând de la premisa eronată că raportul juridic dedus judecăţii nu este un raport material de drept civil, reglementat prin dispoziţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ., ci un raport de drept fiscal, material şi procedural, în considerarea dispoziţiilor din Legea nr. 31/1990 şi ale Codului de procedură fiscală privind răspunderea administratorului, instanţele de fond au apreciat, în mod greşit, că reclamantul trebuia să utilizeze alte mijloace procesuale pentru realizarea dreptului pretins.
Contrar celor statuate de instanţa de apel, Înalta Curte constată că norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia reclamantul este îndreptăţit să ceară angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care a avut calitatea de inculpat în procesul penal în temeiul dispoziţiilor art. 1349 şi următoarele din C. civ., în cadrul procedurii judiciare de drept comun, guvernate de normele C. proc. civ.
Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în săvârşirea unor fapte sancţionate de legislaţia fiscală nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.
Dispoziţiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă ca, de altminteri, şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului. Concluzia se impune în considerarea particularităţii faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale, incriminată fiind ca infracţiune printr-o lege specială, Legea nr. 241/2005, care a presupus încălcarea normelor de drept material prevăzute de Codul fiscal privitoare la administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor sau altor sume datorate bugetului general consolidat şi care a avut drept consecinţă neplata unor datorii bugetare şi prejudicierea, în acest mod, a bugetului de stat consolidat.
În acest sens au fost şi dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin decizia menţionată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Potrivit considerentelor hotărârii, soluţia s-a impus în considerarea faptului că infracţiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispoziţiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislaţiei în materie fiscală, situaţie în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală. Aceste acte normative guvernează o formă particulară de definire, stabilire şi administrare a creanţelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanţa penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi (21.7 -21.9).
Rezultă că instanţa penală, în soluţionarea acţiunii civile alăturate acţiunii penale, şi pentru identitate de raţiune, şi instanţa civilă, în soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părţii inculpate pentru săvârşirea unor fapte ilicite incriminate ca infracţiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligaţii prevăzute de normele Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligaţii intră în conţinutul unui raport juridic de drept fiscal.
Astfel, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obţinerii reparaţiei prejudiciului.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţele de fond au respins acţiunea în despăgubire dedusă judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 - 1359 din C. civ., ale art. 192 - 194 din C. proc. civ. şi ale art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., pentru motive care se subsumează chestiunii admisibilităţii unei astfel de acţiuni.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta reclamantă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de apel va proceda la judecata acţiunii deduse judecăţii, admisibilă în raport de temeiurile de drept invocate, cu luarea în considerare a dezlegărilor date prin prezenta decizie cu privire la condiţiile în care normele de drept material prevăzute de legile fiscale pot fi aplicate raportului juridic civil de despăgubire, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin DGRFP Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva deciziei nr. 2570 din 5 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2024.