Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 24 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să dispună:
- rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/13.07.2018 şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/19.07.2018 la Biroul notarial C. din Ciacova, jud. Timiş;
- restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului prin radierea dreptului de proprietate al paratei asupra imobilelor înscrise în (1) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. cad: x, (2) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. cad: x, (3) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. cad: x, (4) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. cad: x, (5) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. cad: x, (6) Cartea funciara nr. x Timişoara, nr. top: x;
- reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea sa asupra acestor imobile.
La data de 24 august 2021 pârâta B. a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, admiterea cererii reconvenţionale şi, în temeiul art. 2.261 C. civ., să se dispună înlocuirea întreţinerii în natură datorată conform contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/13.07.2018 cu suma de 2.800 RON/lunar.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1230/PI din 18 iunie 2021, Tribunalul Timiş a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B..
A dispus rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/13.07.2018 de BNP C. şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/19.07.2018 de BNP C..
A dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului de întreţinere şi actului adiţional prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor înscrise în: (1) CF nr. x Timişoara, nr. cad. x; (2) CF nr. x Timişoara, nr. cad. x; (3) CF x Timişoara, nr. cad x, (4) CF nr. x Timişoara, nr. cad x; (5) CF x, nr. cad. x şi (6) CF x Timişoara, nr. top. x şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor.
A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta B., în contradictoriu cu reclamanta A..
A obligat pe pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A., în cuantum de 4900 RON, reprezentând onorariul de avocat.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 2502 din 20 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1230/PI din 18 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Timiş.
A fost obligată apelanta să plătească intimatei A. suma de 6.612,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1230/PI din 18 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pârâta B. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., pe care le-a dezvoltat prin cele două cereri de recurs înregistrate la dosar la 24 februarie 2023, respectiv 27 februarie 2023.
Prin cererea de recurs din 24 februarie 2023, într-o primă critică subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
A precizat că, prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei, a invocat neîndeplinirea condiţiilor legale pentru rezoluţiunea contractului de întreţinere, motivat de faptul că neprestarea întreţinerii s-a datorat culpei reclamantei, mai exact refuzului său constant în acest sens.
Instanţa de apel s-a mărginit la a reţine că probatoriul administrat în cauză confirmă o situaţie conflictuală între părţi şi că, din cuprinsul hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020 în apel, se poate concluziona că pârâta a avut un comportament necorespunzător. Însă, nu a răspuns în nici un fel de ce nu este întemeiată susţinerea apelantei-pârâte legată de o culpă a intimatei-reclamante în degradarea raporturilor dintre părţi şi în refuzul primirii întreţinerii, mărginindu-se a reţine doar culpa recurentei-pârâte. Această reţinere nu scuteşte însă instanţa de apel de analiza comportamentului reclamantei, mai ales că, apelanta a susţinut în mod constant existenţa unei culpe comune şi împiedicarea prestării întreţinerii de către intimata-reclamantă. Fără a avea pretenţia de a analiza fiecare susţinere făcută de parte, instanţa de apel era obligată să arate în hotărârea pronunţată de ce a considerat că nu se poate reţine că întreţinerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei, mai ales că era o condiţie de admisibilitate a cererii.
În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că fiica sa a avut un comportament duplicitar, că a încercat să-şi preconstituie probe în vederea obţinerii rezoluţiunii contractului de întreţinere, aspect pe care instanţa de apel nu l-a analizat, nerăspunzând în nici un fel acestei apărări formulate.
Atât în faţa instanţei de fond, cât şi prin motivele de apel, pârâtă a susţinut că admiterea cererii de chemare în judecată presupune încălcarea dispoziţiilor art. 1516 alin. (2), art. 1517 şi art. 1551 alin. (1) C. civ., critică asupra căreia instanţa de apel s-a limitat la a arăta că "nu se poate reţine încălcarea prevederilor", fără a motiva şi a arăta care ar fi considerentele care au format convingerea instanţei în acest sens.
Motivarea hotărârii înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar, care în cauză nu este posibil întrucât instanţa de apel s-a limitat la a găsi întemeiate argumentele legate de comportamentul necorespunzător al apelantei, fără a analiza şi a arăta în concret de ce argumentele legate de comportamentul reclamantei şi refuzul său constant de a primi întreţinerea şi de a-i permite pârâtei să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale nu sunt întemeiate.
Cea de-a doua critică formulată prin cererea de recurs, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa reţinând în mod greşit că ar fi îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 2263 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.
Admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin şi neexecutarea să nu fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
Nu în ultimul rând, deşi textul de lege nu prevede expres, doctrina şi practica sunt constate în a aprecia că, pentru a fi în prezenţa rezoluţiunii trebuie să existe o neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate, neexecutare care nu poate fi ulterioară introducerii acţiunii, ci trebuie să existe la data formulării cererii de chemare în judecată.
Recurenta-pârâtă a arătat că, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reiese că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa reţinând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiş, decizie în care a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.
Pretenţiile intimatei-reclamante legate de achitarea unor sume pentru tratamente efectuate în străinătate erau nerezonabile, fiind chiar contrare voinţei părţilor ce rezultă din contractul de întreţinere, fiind înfrânte astfel prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ.
Potrivit contractului, recurenta-pârâtă s-a obligat să suporte cheltuielile de spitalizare "chiar şi la clinici din străinătate, dacă va fi cazul", ceea ce presupune că, doar dacă problema medicală nu poate fi rezolvată în ţară, să fie achitate costurile pentru tratarea afecţiunii în străinătate. Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel că este rezonabilă pretenţia, doar prin raportare la numărul de imobile ce a făcut obiectul contractului şi la posibilităţile materiale ale părţilor şi că, singura care poate decide în acest sens este intimata-reclamantă, după bunul său plac.
În raport de acesta susţinere, recurenta apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1551 alin. (2) C. civ., cererea de rezoluţiune fiind nefondată.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut în mod constant că a fost în imposibilitate de a presta toate obligaţiile ce îi reveneau în baza contractului de întreţinere din cauza refuzului pârâtei şi opoziţiei sale, fiind incidente dispoziţiile art. 1517 C. civ.. Este evident că refuzul de a primi întreţinerea cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al întreţinutului, acesta neputând obţine rezoluţiunea contractului, prevalându-se de propria-i culpă.
Curtea a reţinut doar că s-a făcut dovada unui comportament neadecvat al recurentei-pârâte, însă cu privire la comportamentul intimatei-reclamante, inclusiv din perspectiva invocării propriei sale culpe, se mărgineşte la a aprecia că nu este învestită la a face aprecieri asupra stării emoţionale a intimatei-reclamante, deşi ar fi trebuit să arate dacă acest comportament se circumscrie noţiunii de abuz al întreţinutului, din perspectiva refuzului întreţinerii.
Un alt motiv de nelegalitate a deciziei instanţei de apel îl reprezintă valorificarea, în cuprinsul deciziei pronunţate, doar a acestei hotărâri judecătoreşti, toate celelalte probe formulate în apărare, respectiv declaraţiile martorilor D. şi E., fiind înlăturate cu o motivare aproape inexistentă, în care se reţine doar că aprecierea acestora legată de persoana culpabilă în cauză este subiectivă, în condiţiile în care ambii martori au relatat că au participat în mod direct la câteva episoade conflictuale ce au avut loc între părţi şi că, o perioadă de timp, recurenta-pârâtă a transmis, în îndeplinirea obligaţiilor contractuale, mâncarea prin intermediul acestei martore, deoarece intimata-reclamantă refuza să primească hrană.
Tot astfel, instanţa a înlăturat susţinerea reclamantei privind credibilitatea martorului din dosarul ce a avut ca obiect ordin de protecţie, deşi recurenta a depus dovezi legate de formularea plângerii penale pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. În baza dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., instanţa de fond, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuia să analizeze, pe baza probelor administrate şi aceste aspecte, cu atât mai mult cu cât prezentau relevanţă în cauză.
Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a menţionat că a susţinut în mod constant faptul că fiica sa a încercat să-şi preconstituie probe în vederea obţinerii rezoluţiunii contractului de întreţinere, aspect pe care instanţa de apel nu 1-a analizat în nici un fel. Că este aşa, rezultă nu numai din formularea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Timişoara, ci şi din solicitarea formulată ulterior, de emitere a unui nou ordin de protecţie, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, cerere respinsă prin sentinţa civilă nr. 1226/04.02.2021, definitivă prin decizia nr. 10A/CC/17.03.2021. Recurenta înţelege să susţină puterea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti, prin care instanţele au reţinut că "prezenta cerere de chemare în judecată a fost făcută cu rea credinţă. În primul rând, reclamanta se afla în prezent cu minora în Elveţia, neexistând nici o dovadă că se vor întoarce în ţară în data de 08.02.2021. în al doilea rând, chiar dacă s-ar întoarce în România, prima instanţă a constatat că reclamanta nu a putut să precizeze nici un eveniment care să îi fi generat o stare de panică pentru a solicita emiterea acestui ordin de protecţie Mai mult, prima instanţă a constatat, atât din susţinerile reclamantei, cât şi din susţinerea pârâtei, că părţile nu au mai avut nici un contact din data de 05.11.2020 (în afară de întâlnirea de la secţia de poliţie). Deşi este evident că, între părţi există o stare conflictuală, existând atât procese civile cât şi penale între acestea, prima instanţă a atras atenţia că astfel de probleme nu se soluţionează printr-un ordin de protecţie".
Un alt motiv de nelegalitate, îl reprezintă în accepţiunea recurentei-pârâte, modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale, prin raportare la interpretarea clauzei contractuale legate de imposibilitatea înlocuirii întreţinerii prin rentă, fiind încălcate dispoziţiile art. 1266-1269 C. civ.
Astfel cum a susţinut în mod constant, voinţa reală a părţilor a fost aceea de a înlătura transformarea întreţinerii în rentă doar în situaţia unei imposibilităţii obiective de prestare a întreţinerii şi nu, cum a reţinut instanţa de apel, a neexecutării culpabile a acestei obligaţii. Un argument suplimentar care rezultă din prevederile art. 1269 alin. (1) C. civ., este şi cel interpretării clauzelor neclare în favoarea celui care se obligă, în cazul de faţă, al recurentei-pârâte.
Prin cererea de recurs din 27 februarie 2023, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Acţiunea a fost iniţiată de reclamantă la 24 iunie 2020 fundamentându-se pe o stare de fapt anterioară datei promovării acţiunii, însă instanţa de fond şi instanţa de apel a analizat acţiunea reclamantei incluzând probe ulterioare promovării acţiunii - probe care erau evident pro causa. Faptul că ulterior datei promovării acţiunii, reclamanta, conştientă de derularea acestui proces, a formulat o a doua acţiune de chemare în judecată, prin care a solicitat emiterea unui ordin de protecţie împotriva mamei sale, demonstrează ca această noua acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, înregistrat la 8 octombrie 2020, a fost o acţiune pro causa, indiferent de faptul că a fost emis sau nu un ordin de protecţie la cererea reclamantei.
Simpla promovare a unei acţiuni de reziliere/rezoluţiune a contractului de întreţinere demonstrează că reclamanta dorea încetarea raporturilor contractuale cu pârâta, ceea ce în mod evident a creat o stare de animozitate între mamă şi fiică.
Situaţia conflictuală creată a putut genera nemulţumiri mamei pârâte, care probabil a depăşit limitele unei manifestări educative, nemulţumită fiind de comportamentul fiicei sale - în felul acesta s-a ajuns la emiterea ordinului de protecţie. Mai mult, ulterior emiterii acestui ordin de protecţie, reclamanta insistă pentru obţinerea unui al doilea ordin de protecţie, însă prin sentinţa civila nr. 1226 din 4 februarie 2021, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 10 din 17 martie 2021 pronunţată în dosar nr. x/2021 al Tribunalului Timiş, cererea reclamantei a fost respinsă. Instanţa a reţinut că "prezenta cerere de chemare în judecata a fost făcuta cu rea credinţă", ceea ce demonstrează că motivele invocate de reclamantă pentru a obţine îndepărtarea mamei sale nu sunt de natură a demonstra periculozitatea mamei, ci mai degrabă reprezintă o formă de prezentare exacerbată a stării de fapt dintre mamă şi fiică.
Menţionează că, deşi a solicitat în probaţiune o expertiză psihiatrică a reclamantei, care să stabilească problemele sale de sănătate psihică, instanţele de judecată nu au administrat probatoriul necesar care ar fi elucidat adevăratele motive ale litigiului dintre părţi, a faptului că îi aparţinea reclamantei culpa pentru imposibilitatea derulării contractului de întreţinere.
În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel şi-a fundamentat decizia de respingere a apelului apreciind că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere, în sensul achitării contravalorii tratamentului în Elveţia şi în Austria, fără a avea o dovadă în acest sens, atât pentru a se demonstra necesitatea intervenţiei medicale, cât şi achitarea efectivă a costului prestaţiei medicale. Astfel, pretenţiile reclamantei legate de costurile tratamentului în străinătate ar fi fost rezonabile doar dacă în ţară nu ar fi fost posibil a fi efectuate.
O altă probă contradictorie pe care se fundamentează soluţia nelegală este aceea că instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe, reţinând în probaţiune o serie de înscrisuri emanând de la un spital din Austria, din care ar reieşi că ar fi fost programată pentru o intervenţie, însă fără a se dovedi că intervenţia ar fi avut loc, ca s-ar fi putut efectua doar în afara ţării şi cu ce preţuri.
O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1517 C. civ., ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii reconvenţionale pârâta a arătat că pe parcursul derulării contractului de întreţinere reclamanta a avut o conduită reprobabilă, dar îngăduită de mama sa pe decursul mai multor ani, în sensul ca fiind suferindă de depresie, pe fondul consumului de alcool combinat cu consumul unor medicamente cu potenţial adictiv ridicat, a manifestat o atitudine recalcitrantă, ajungând în 25 septembrie 2019 până la agresarea propriei mame, şi chiar la tentativă de suicid, fapte dovedite cu fişa medicală nr. x eliberată de Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă Timişoara. Acest comportament al reclamantei a făcut dificilă comunicarea între mamă şi fiică şi a împiedicat prestarea întreţinerii.
Consumul de alcool combinat cu consumul de medicamente psihotrope de către creditorul întreţinerii este un act voluntar al acestuia care provoacă un comportament ce impietează derularea normală a contractului de întreţinere şi nu se poate imputa debitorului întreţinerii.
Instanţa de apel, deşi a luat act de dovezile care atestau că reclamanta a săvârşit acte ce au împiedicat executarea obligaţiilor întreţinerii, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., pronunţând o hotărâre nelegală.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională de transformare a obligaţiei de întreţinere în natură, în obligaţia de renta viageră, instanţa de apel a apreciat că nu se impune, având în vedere clauza din contractul încheiat între părţi, deşi scopul încheierii unui contract de întreţinere este de protejare a intereselor întreţinutului. Protejarea intereselor reclamantei se poate face doar printr-o supraveghere constantă a acesteia, având în vedere starea precară a sănătăţii sale psihice.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (24 iunie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, se reţine că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus judecăţii instanţelor de fond acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/13.07.2018 şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/19.07.2018, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prima instanţă a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a dispus rezoluţiunea contractului de întreţinere şi a actului adiţional, restabilind situaţia anterioară încheierii contractului de întreţinere, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor. Soluţia a fost menţinută de instanţa de apel, prin respingerea apelului declarat de pârâtă.
Printr-un prim motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată nu este motivată, instanţa de apel limitându-se a reţine că probatoriul administrat în cauză confirmă o situaţie conflictuală între părţi şi că, din cuprinsul hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2020 în apel, se poate concluziona că pârâta a avut un comportament necorespunzător, fără a analiza existenţa unei culpe comune şi împiedicarea prestării întreţinerii de către reclamantă, reţinând doar culpa pârâtei.
În analiza acestei critici, Înalta Curte are în vedere, ca prim aspect, faptul că în etapa procesuală a recursului nu poate fi reapreciată situaţia de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, aspectele vizând stabilirea situaţiei de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv critici de nelegalitate.
Criticile expuse în cuprinsul ambelor cereri de recurs care privesc modul de evaluare a situaţiei de fapt şi de interpretare a probelor administrate în cauză (existenţa situaţiei conflictuale dintre părţi, faptul că instanţa de apel nu a analizat comportamentului reclamantei şi nu a reţinut existenţa unei culpe comune, criticile ce fac referire la comportamentul duplicitar al reclamantei, care ar fi încercat să-şi preconstituie probe în vederea obţinerii rezoluţiunii contractului de întreţinere, faptul că instanţele de judecată nu au administrat probatoriul necesar care ar fi elucidat adevăratele motive ale litigiului dintre părţi), nu pot fi subsumate motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., întrucât ele pun în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea deciziei atacate.
Modul de interpretare a probelor de către instanţa de prim control judiciar, interpretare care ar fi condus, în opinia recurentei-pârâte, la o constatare greşită a situaţiei de fapt şi, implicit, la eronata rezoluţiune a contractului de întreţinere, nu poate constitui obiect de cercetare în recurs, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, el nefiind mijlocul procedural prin intermediul căruia să se poată reinterpreta probele şi să se ajungă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.
Stabilirea unei alte valori probatorii a dovezilor administrate cauzei şi, pe cale de consecinţă, validarea opiniei recurentei-pârâte cu privire la neîndeplinirea condiţiilor pentru rezoluţiunea contractului, ar însemna o reanalizare a situaţiei de fapt şi a modului cum aceasta a fost stabilită/reţinută de instanţa de apel, împrejurare ce este incompatibilă cu controlul judiciar subsumat verificării legalităţii deciziei apelate, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., la care face referire recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs înregistrate la 24 februarie 2023, reglementează obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost analizate.
Motivarea hotărârii judecătoreşti, în sensul prevăzut de lege, nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părţi în cadrul criticilor formulate, ci implică examinarea reală a problemelor esenţiale ce au fost supuse analizei judiciare şi redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunţarea soluţiei respective.
În speţă, se constată că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de textul legal anterior menţionat, întrucât instanţa de apel a expus argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a arătat care sunt, în concret, considerentele pentru care a înţeles să respingă apelul, validând soluţia pronunţată de prima instanţă.
Analizând motivele de apel invocate de pârâtă, prin prisma dispoziţiilor legale care reglementează rezoluţiunea, instanţa a concluzionat că, din probatoriul administrat în dosar, "a reieşit că nu se poate reţine că întreţinerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei", constatând a fi cumulativ îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune rezoluţiunea judiciară - una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce îi reveneau şi neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în apel şi a argumentat soluţia pronunţată, prezentând considerentele pentru care a apreciat că nu este întemeiată susţinerea pârâtei legată de existenţa unei culpe (comune) a reclamantei în degradarea raporturilor dintre părţi şi în refuzul primirii întreţinerii, făcând trimitere la probele relevante existente la dosar ce i-au format convingerea.
În acest sens, sunt pe deplin lămuritoare considerentele instanţei, în care se arată că: "Instanţa nu este învestită nici a face aprecieri asupra stării emoţionale a reclamantei care s-ar putea desprinde din conversaţiile F. şi din înscrisurile medicale invocate de apelantă. În acest context şi în condiţiile în care nu s-a probat faptul că prestarea întreţinerii se datorează comportamentului reclamantei, Curtea nu poate primi susţinerile apelantei în sensul că de degradarea raporurilor dintre părţi se face vinovată reclamanta.
(...) În privinţa cererii reconvenţionale, reţinând că potrivit celor expuse mai sus neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere de către pârâtă are la bază culpa ei exclusivă, Curtea apreciază că este inutil a se mai analiza critica adusă primei instanţe pentru faptul că nu a explicat de ce nu a considerat că părţile au înlăturat prin clauza contractuală în discuţie ipoteza art. 2261 alin. (1) C. civ. care se referă la motive obiective.
(...)Această clauză contractuală reprezintă voinţa părţilor care trebuie luată în considerare ca atare de către instanţă, fiind manifestare a principiului prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ. conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Cum părţile nu au făcut nici o referire cu privire la culpă în cuprinsul acestei clauze, aceasta trebuie interpretată în sensul că imposibilitatea de a presta întreţinerea din culpa debitoarei, dovedită în speţă, nu poate conduce la transformarea întreţinerii în rentă."
Curtea de Apel Alba Iulia a explicat raţionamentul pentru care sunt neîntemeiate criticile formulate de pârâtă, fiind analizate motivele de apel, în mod detaliat şi pertinent, instanţa răspunzând în mod concret criticilor pârâtei, evidenţiind considerentele pentru care nu se putea reţine că întreţinerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei, arătând care sunt argumentele pentru care a concluzionat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1516 alin. (2), art. 1517 şi art. 1551 alin. (1) C. civ. (pagina 13 din decizia recurată).
Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împrejurarea că recurenta-pârâtă are o manieră proprie de interpretare a probatoriului administrat în cauză sau nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, sub aspectul soluţiei, nu echivalează cu o nemotivare şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cum în decizia recurată nu se identifică vicii de nelegalitate privind nemotivarea sau motivarea contradictorie (aspectul vizând contradictorialitatea a fost susţinut prin cererea de recurs înregistrată 27 februarie 2023, fără a fi însă dezvoltat), critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmează a fi respinsă ca nefondată.
În ceea ce priveşte criticile vizând aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la condiţiile necesare pentru rezoluţiunea contractului, indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa a reţinut în mod greşit că ar fi îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 2263 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.. Recurenta-pârâtă a arătat că, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reiese că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, instanţa reţinând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiş, decizie în care a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.
Criticile astfel formulate nu reclamă vreo încălcare a art. 2263 C. civ., text de lege ce prevede că: "(2) Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile art. 1.552 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă."
În verificarea condiţiilor legale prevăzute de textul anterior redat, instanţa avea, aşadar, de analizat dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţiile şi măsura în care comportamentul celeilalte părţi (pârâtei) face imposibilă executarea contractului. Or, făcând o amplă examinare a acestor aspecte, în baza probelor administrate în cauză, instanţa a concluzionat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, reţinând, în mod legal, că nu este învestită a face aprecieri asupra stării emoţionale a reclamantei.
Faptul că instanţa a dat valoare probatorie unei anumite probe, reţinând că dovada comportamentului neadecvat al pârâtei rezultă din decizia civilă nr. 44A/CC/2020 a Tribunalului Timiş, hotărâre în cuprinsul căreia a fost analizat comportamentul acesteia prin raportare la fapte petrecute ulterior introducerii acţiunii în rezoluţiune, nu poate face obiect al analizei în calea extraordinară de atac, în care sunt supuse analizei exclusiv aspecte de nelegalitate, astfel cum anterior s-a evidenţiat. De altfel, răspunzând acestei critici a apelantei-pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod judicios, că "textele de lege incidente nu condiţionează admiterea cererii de rezoluţiune a contractului de întreţinere de îndeplinirea cerinţelor rezoluţiunii la data formulării cererii de chemare în judecată. Separat de această constatare, se impune a se reţine faptul că întreţinerea este un contract cu executare succesivă, cu caracter de continuitate astfel că invocarea de către reclamantă a unor fapte ulterioare cererii de chemare în judecată nu este de natură a atrage inadmisibilitatea analizării acestora."
O altă critică face referire la faptul că pretenţiile intimatei-reclamante legate de achitarea unor sume pentru tratamente efectuate în străinătate erau nerezonabile, fiind chiar contrare voinţei părţilor ce rezultă din contractul de întreţinere, recurenta-pârâtă apreciind că au fost astfel înfrânte astfel prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ.
Cu privire la această susţinere, instanţa de apel a reţinut că în cuprinsul contractului nu este stipulat faptul că pârâta s-ar fi obligat la suportarea costurilor medicale în străinătate doar în situaţia în care serviciile medicale nu pot fi asigurate în ţară, această interpretare a pârâtei nefiind, aşadar, susţinută de clauzele contractului de întreţinere. Totodată, examinând pretenţiile reclamantei prin prisma probelor administrate în dosar, prin raportare la obiectul contractului şi la posibilităţile părţilor, instanţa a concluzionat că nu se poate reţine caracterul nerezonabil al pretenţiilor reclamantei.
Invocând pretinsa încălcare a art. 1270 alin. (1) C. civ., conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, recurenta-pârâtă tinde, în realitate, la o reevaluare a probatoriului administrat şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.
Nu se verifică susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de apel, deşi a luat act de dovezile care atestau că reclamanta a săvârşit acte ce au împiedicat executarea obligaţiilor întreţinerii, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., text de lege care dispune că "o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".
Cel care ridică excepţia de neexecutare în instanţă, pe cale principală sau pe cale defensivă, va fi ţinut să dovedească neexecutarea obligaţiei asumate de celălalt cocontractant şi gravitatea acesteia. Ridicarea excepţiei de neexecutare nu este condiţionată de cauza concretă a neexecutării, în sensul dacă neexecutarea obligaţiei este culpabilă, intenţionată ori doar fortuită, deoarece acest remediu nu vizează angajarea răspunderii debitorului şi nici obţinerea efectelor specifice imposibilităţii fortuite de executare.
Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, este deplin legală deducţia instanţei de apel care, evaluând materialul probator administrat în cauză, a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar motivele invocate de aceasta pentru a justifica neexecutarea nu pot fi reţinute, concluzionând că nu se poate constata că întreţinerea nu se putea presta din cauza comportamentului reclamantei. Nu se verifică, aşadar, faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1517 C. civ., pronunţând o hotărâre nelegală, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2502 din 20 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2024.