Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 august 2021 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.125.259 RON (1.013.873 RON+111.386 RON) reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, actualizată cu indicele inflaţiei şi cu dobânda legală de la data plăţii.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 111 din 30 martie 2022, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondate, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de către pârâtă.
A admis acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în contradictoriu cu pârâta A. şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.125.259 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, sumă actualizată cu indicele inflaţiei şi cu dobânda legală de la data plăţii.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 931A din 23 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinţei civile nr. 111 din 30 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.
A anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 931A din 23 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, după prezentarea istoricului cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 480 alin. (3) şi alin. (6) C. proc. civ.
Instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare arătând că "instanţa de fond a reluat motivarea din cererea de chemare în judecată, fără a oferi o analiză proprie pretenţiilor reclamantei. Astfel, instanţa nu a arătat în concret care prevederi au fost încălcate de către pârâtă, în ce a constat fapta ilicită a acesteia, respectiv dacă se poate retine în sarcina pârâtei omisiunea de a se înscrie în masa credală. Totodată, deşi pârâta a invocat efectul unor sentinţe civile pronunţate în ceea ce priveşte aspectele invocate privitoare la procedura insolventei, instanţa nu a stabilit situaţia pentru fiecare societate comercială în parte."
Susţinerea instanţei de apel, în sensul că prima instanţă nu a făcut o analiză proprie a pretenţiilor reclamantei, nu înseamnă nesoluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului, întrucât, prin soluţia de admitere a acţiunii, instanţa s-a pronunţat cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, conform dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele C. civ., şi anume: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei, dezlegând astfel raportul juridic dedus judecăţii, instanţa reţinând în mod corect că prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta a dovedit cele susţinute în acţiune.
De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că prima instanţă nu a realizat o analiză efectivă asupra unor aspecte esenţiale ale cauzei, iar dezlegarea lor direct în apel nu este posibilă, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că tribunalul a soluţionat fondul cauzei prin admiterea acţiunii şi a respins excepţiile invocate de pârâtă, potrivit motivelor de fapt şi de drept reţinute în considerente, astfel că, sentinţa îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, în consecinţă, nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă pârâta şi-a manifestat voinţa în acest sens.
Prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. obligă la soluţia reţinerii şi rejudecarea cauzei în faţa instanţei de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului, astfel că instanţa de apel în mod greşit a anulat sentinţa civila apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru aşa zisele vicii de ale motivării, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului.
Nici în situaţia în care prima instanţă s-a pronunţat pe fond (statuând asupra existenţei sau inexistenţei drepturilor şi obligaţiilor afirmate de părţi), dar lipseşte orice dovadă a cercetării fondului, precum administrarea unor probe, analiza pertinentei mijloacelor de probă propuse de părţi sau insuficienţa materialului probator care să justifice temeinicia sau netemeinicia cererilor soluţionate, nu se poate aprecia că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
În virtutea efectului devolutiv al apelului, se conferă instanţei superioare de control judiciar dreptul şi obligaţia de a efectua o nouă judecată asupra fondului prin verificarea tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept pe care prima instanţă şi-a bazat hotărârea, în acest scop trebuind să analizeze atât motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă, cât şi cele arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, putând dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă şi administrarea probelor noi, şi substituindu-şi, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.
Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă precizează că, prin încheierea de şedinţă din data de 3 februarie 2023, instanţa de apel i-a pus în vedere ca, pentru termenul de judecata din 12 mai 2023, să depună la dosarul cauzei toate anexele la raportul de control intern nr. x/05.08.2021, precum şi înscrisurile la care se face referire în cuprinsul acelui raport. De asemenea, prin aceeaşi încheiere, instanţa a consemnat faptul că administrarea probei cu înscrisuri este urmare a solicitării apelantei-pârâte, în vederea reţinerii apelului spre soluţionare.
Faţă de cele arătate de instanţa de apel, recurenta apreciază că aceasta trebuia să reţină cauza în vederea soluţionării, având în vedere că, prin soluţia evocării fondului de către instanţa de apel, se asigura în primul rând celeritatea judecăţii, scurtând durata procesului şi evitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, soluţia instanţei de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare fiind inoportuna din perspectiva depăşirii termenului optim şi previzibil de soluţionare a cauzei.
5. Apărările formulate în cauză:
La dosar nu a fost depusă întâmpinare.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (24 august 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În cauza dedusă judecăţii, calea de atac a recursului a fost formulată împotriva deciziei prin care curtea de apel a admis apelul formulat de pârâtă, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, reţinând, în esenţă, faptul că hotărârea apelată nu este motivată.
Principala critică din cererea de recurs face referire la modalitatea în care, interpretând dispoziţii de procedură, în mod greşit instanţa de apel a anulat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru vicii de ale motivării, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului. În aprecierea recurentei-reclamante, prevederile art. 480 alin. (3) şi alin. (6) C. proc. civ. obligau reţinerea şi rejudecarea cauzei în faţa instanţei de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului.
Această susţinere a recurentei-reclamante, ce se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este lipsită de suport legal, în raport de caracterul devolutiv al apelului (art. 476 şi urm. C. proc. civ.) şi de dispoziţiile exprese imperative ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ.
Referitor la critica privind soluţia instanţei de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului."
Textul legal condiţionează trimiterea spre rejudecare instanţei de fond în cele două cazuri expres reglementate (necercetarea fondului sau nelegala citare) dacă părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.
În toate celelalte situaţii în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanţa de apel.
În speţă, prin hotărârea de primă instanţă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în contradictoriu cu pârâta A. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.125.259 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, sumă actualizată cu indicele inflaţiei şi cu dobânda legală de la data plăţii. Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, solicitând anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe
Contrar susţinerilor recurentei, prevederile art. 480 C. proc. civ. sunt norme procedurale imperative, de ordine publică, ce stabilesc expres şi limitativ soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel şi nu obligă la soluţia reţinerii şi rejudecarea cauzei în faţa instanţei de apel. Din caracterul imperativ al acestora decurg două consecinţe importante, respectiv faptul că aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate prin analogie unor ipoteze ce nu se circumscriu cazurilor expres prevăzute şi faptul că instanţa de apel nu poate pronunţa nici alte soluţii decât cele expres prevăzute, nici combinaţii ale acestora nereglementate de lege.
Soluţia instanţei de apel de trimitere spre rejudecare, s-a fundamentat pe faptul că prima instanţă nu a procedat la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor de probă şi argumentelor părţilor, nefiind stabilită în concret care este situaţia de fapt, ceea ce echivalează, în esenţă, cu neanalizarea fondului cauzei.
Astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 23/2017, interpretarea noţiunii "fără a cerceta fondul" reprezintă "o chestiune de fapt, care trebuie stabilită, de la caz la caz", astfel încât viciile cu privire la motivarea hotărârii judecătoreşti se pot circumscrie fie dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fie dispoziţiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., în funcţie de gravitatea acestora.
Situaţiile în care motivarea hotărârii judecătoreşti lipseşte cu desăvârşire (fie pentru că raţionamentul instanţei nu se regăseşte în corpul hotărârii, fie pentru că acest raţionament a fost înlocuit cu copierea integrală a susţinerilor uneia dintre părţi, fără nicio apreciere din partea instanţei) se circumscriu ipotezei art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. În astfel de cazuri, se justifică acordarea de către legiuitor a posibilităţii formulării unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, în realitate, nu a existat o primă judecată, înţeleasă ca soluţionare a cauzei în urma aplicării unui raţionament logic, explicat în mod clar şi coerent părţilor prin considerentele hotărârii judecătoreşti.
Aşadar, pentru ca instanţa de apel să poată trimite în mod legal cauza spre rejudecare primei instanţe, o primă condiţie este ca părţile să fi fost, în realitate, private de primul grad de jurisdicţie, prin pronunţarea unei sentinţe fără judecarea fondului. Altfel, nu există nici suportul legal, nici argumentul de principiu care să justifice trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanţă, de vreme ce instanţa de apel poate judeca ea însăşi fondul pricinii, suplinind viciile procedurale ale primei judecăţi.
Cu privire la cea de-a doua condiţie, textul al art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, stabilind expres că trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă se poate face numai la cererea a cel puţin uneia dintre părţi, ca expresie a principiului disponibilităţii.
În astfel de situaţii în care principiul dublului grad de jurisdicţie pare să interacţioneze cu principiul celerităţii, echilibrul este asigurat tocmai prin prevalenţa voinţei părţilor, singurele în măsură să evalueze, potrivit propriilor interese legitime, care este parcursul procesual oportun. O astfel de soluţie nu aduce atingere accesului liber la justiţie, ci dimpotrivă, reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională cu ocazia analizării dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Din această aplicare a principiului disponibilităţii în practica instanţei de contencios constituţional rezultă, pe de o parte, faptul că instanţele de apel nu pot dispune din oficiu trimiterea cauzei spre rejudecare şi, pe de altă parte, faptul că părţile nu trebuie să justifice în vreun fel opţiunea de a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanţele de apel nu pot cenzura această opţiune, trimiterea cauzei spre rejudecare nefiind o facultate, ci chiar o obligaţie în cazul admiterii apelului şi formulării unei astfel de cereri exprese de către una dintre părţi, în situaţi în care nu a mai existat anterior în cursul procesului civil o altă trimitere a cauzei spre rejudecare.
Faptul că apelanta-pârâtă a formulat o cerere de administrare a probei cu înscrisuri, iar instanţa a dispus ca, pentru termenul de judecata din 12 mai 2023, să fie depuse la dosarul cauzei toate anexele la raportul de control intern, precum şi înscrisurile la care se face referire în cuprinsul acelui raport, încuviinţând administrarea acestei probe, nu echivalează cu o renunţare la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, cum eronat sugerează recurenta, câtă vreme instanţa de apel nu a procedat la o analiză a fondului, ci a analizat cu prioritate aspectul procedural al necercetării cauzei pe fond de către prima instanţă.
De altfel, din lecturarea cererii de recurs, se observă că recurenta-reclamantă nu critică soluţia propriu-zisă de admitere a apelului, sub aspectul nemotivării hotărârii instanţei de fond mărginindu-se a arăta doar că "sentinţa îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, în consecinţă, nu se justifica trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă pârâta şi-a manifestat voinţa în acest sens."
Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite condiţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
Având în vedere soluţia pronunţată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva deciziei nr. 931A din 23 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenta-reclamantă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la plata sumei de 4500 RON către intimata-pârâtă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2024.