Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea principală înregistrată la 4 august 2020 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin privarea nelegală de libertate, ca urmare a arestului preventiv în cauza penală nr. 333/D/P/2016, precum şi pentru prin restrângerea libertăţii în mod nelegal, ca urmare a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, cu aplicarea dobânzii legale aferente, precum şi la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune materiale ocazionate cu cheltuielile deplasare din Ţăndărei către Miercurea Ciuc şi Târgu Mureş, cu cheltuielile de cazare şi cu onorariile de avocat pentru asistarea/reprezentarea juridică în procesul penal, sumă actualizată la rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.
La data de 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu-Mureş a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1032F din 19 noiembrie 2020, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia civilă nr. 448/A din 24 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Prin decizia nr. 1119A din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei civile şi până la data plăţii integrale a sumei menţionate.
A respins în rest, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.
A respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenienta Curtea de Apel Târgu Mureş.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva decizie nr. 1119 A din 29 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor a declarat.
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului, obligând astfel pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi la dobânda leglă aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei recurate şi până la data plăţii integrale a sumei menţionate.
Apreciază că hotărârea instanţei de apel a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În mod eronat, instanţa de apel s-a raportat în pronunţarea soluţiei doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituţionale, producând efecte juridice.
Conform dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".
Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic. Mai mult decât atât, în jurisprudenţa sa, chiar Curtea Constituţională a constatat că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în C. proc. pen., care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 1/9 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22).
Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, chiar Curtea Constituţională a statuat că, în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216).
De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei".
Aceeaşi Curte a reţinut şi că "textul constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie. Tot prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 din C. proc. pen.
Astfel, întrucât Constituţia a lăsat şi lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat, apreciază că instanţa de fond în mod greşit a făcut aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparaţie, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică.
Prin urmare, în acest context, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, cauza Brogan ş.a. împotriva Regatului Unit, cauza Varga contra României şi cauza Murray contra Regatului Unit.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.
Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, acela că lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală.
Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2,3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. Faptul că s-a dispus achitarea reclamantului nu conduce automat la ideea că măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar ar fi fost nelegale. Rămâne la latitudinea instanţei de apel să analizeze cauza sub toate aspectele invocate şi să aprecieze dacă măsura arestului preventiv, arestului la domiciliu şi a controlului judiciar au fost nelegale şi dacă nu s-au respectat garanţiile procesuale reglementate de Convenţia EDO.
În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 25.000 RON, apreciază că sunt nejustificate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din decizii de speţă nr. 3223 din 21 mai 2010 şi nr. 320 din 1 februarie 2018.
După redarea art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 din C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că din aceste prevederi legale rezultă condiţiile cu privire la răspunderea civilă delictuală, ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenta unei fapte ilicite, vinovăţia autorului faptei, chiar sub forma celei mai uşoare culpe, producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul creat.
În privinţa primei condiţii a răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, recurena a arătat că reprezintă elementul obiectiv reprezentat de o acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane, de natura a crea un prejudiciu.
Dispoziţiile privind dreptul la viaţa privată sunt cuprinse în art. 71 din C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."
Atingerile aduse vieţii private sunt enumerate în cadrul art. 74 din C. civ.
Art. 75 din C. civ. stabileşte ca: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune."
În speţă, se ridica problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situaţiei de fapt evocate şi în raport de temeiul juridic invocat ce face obiectul capătului subsidiar de cerere.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a invocat şi/sau dovedit că ar fi fost victima unei erori judiciare din partea organelor statului, astfel încât să fie necesară analiza incidenţei în speţa a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României raportate la art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, cererea de chemare în judecata nu are ca temei răspunderea civila delictuală a statului pentru erori judiciare reglementată prin norme de drept speciale.
Nici condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale evidenţiate mai sus nu sunt îndeplinite în cauza, întrucât, pe de o parte, nu poate fi reţinută răspunderea civilă delictuală a pârâtului pentru fapta proprie, nedovedindu-se de către reclamant nicio fapta proprie cu caracter ilicit, iar pe de alta parte, nu poate fi reţinuta nici răspunderea civilă delictuală (obiectivă) a pârâtului pentru fapta altuia, pârâtul neavând calitatea de comitent, cum cere legea, pentru magistraţii procurori.
Răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi atrasă în condiţiile în care în cauză nu a fost constatată atingerea unui drept subiectiv al reclamantului sau vreo faptă cu caracter ilicit pentru că cercetarea, urmărirea penală şi trimiterea în judecată a unor persoane cercetate pentru comiterea unor infracţiuni s-au realizat în îndeplinirea unor prevederi legale.
De asemenea, soluţia de achitare în temeiul art. 16 din C. proc. pen. dispusă în cauza nu este de natură prin ea însăşi să conducă la concluzia că trimiterea în judecată s-a realizat cu încălcarea cadrului legal, cu vinovăţie sau din culpă şi că fapta are un caracter ilicit.
Atâta vreme cat, prin probatoriul aflat la dosar nu se face dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului, adică în deplina cunoştinţa de cauza asupra nevinovăţiei acestuia, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauză, nu se poate reţine că acesta a fost arestat nelegal şi supus măsurii preventive a arestului la domiciliu şi controlului judiciar.
Prin urmare, în condiţiile în care nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite a pârâtului, nu se poate aprecia că sunt îndeplinite în cauză nici celelalte condiţii ce vizează existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul pretins, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat, iar pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi acordarea prejudiciului se cer a fi întrunite în mod cumulativ toate cele patru condiţii evidenţiate mai sus.
În ceea ce priveşte campania mediatică desfăşurată împotriva sa şi faptul că aceasta i-a adus reclamantului grave prejudicii de imagine şi i-a afectat reputaţia, chiar dacă pe parcursul procedurii judiciare o persoană poate fi afectată pe multiple planuri (reputaţie, relaţii de serviciu, relaţii personale), aceasta nu e de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat că autorităţile judiciare au încălcat obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană. Or, în cauză nu s-a dovedit în vreun fel că autorităţile statului ar fi lansat campania mediatică împotriva reclamantului şi nici că ar fi existat o scurgere de informaţii din dosarul penal cu scopul denigrării şi afectării imaginii publice a reclamantului şi cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie de care se bucura acesta.
Nu în ultimul rând, Statul Român nu poate fi ţinut răspunzător, neavând rolul de a cenzura informaţiile astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, republicată.
Dacă reclamantul se consideră prejudiciat de informaţiile publicate în presă, are liberul acces la justiţie în vederea angajării răspunderii celor care, prin publicarea unor informaţii neconforme cu adevărul au depăşit limitele libertăţii de informare.
În atare condiţii, pentru presupusa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie prin publicarea unor articole de presă, nu poate fi reţinută vinovăţia statului.
Nu în ultimul rând, cu privire la încălcarea dreptului la viaţa privată, aspect invocat de reclamant în susţinerea cererii de acordare de daune morale, trebuie avute în vedere prevederile art. 74 şi art. 75 din C. civ.
Or, măsurile dispuse împotriva reclamantului îndeplinesc pragul de necesitate şi proporţionalitate pe care atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi legiuitorul român l-au stabilit pe cale jurisdicţională.
În ipoteza în care se va trece peste criticile anterioare şi instanţa va aprecia întemeiată cererea, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale pe care le pretinde reclamantul, solicită să se observe caracterul nerezonabil al acestora, redând pasaje din decizii pronunţate de Înalta Curte.
Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă în primul rând un scop patrimonial.
Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.
Nu în ultimul rând, la cuantificarea daunelor morale, în situaţiile în care instanţele apreciază că acestea se cuvin a fi acordate, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în mod constant, a statuat faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea lor.
Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
5. Apărările formulate în cauză:
La dosar nu au fost depuse întâmpinări.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (4 august 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare cu prioritate asupra excepţiei nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."
Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.
Aspectele evidenţiate în cererea de recurs, astfel cum au fost formulate, nu conţin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei recurate (decizia nr. 1119 A din 29 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
În speţă, prin decizia civilă nr. 448/A din 24 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/12.05.2021 şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/16.01.2023, ambele adoptate după pronunţarea sentinţei civile apelate, s-a constatat că a devenit nelegală soluţia primei instanţe, fundamentată pe Decizia în interesul legii nr. 15/18.09.2017, astfel că, în cadrul normativ actual, cererea de chemare în judecată este admisibilă.
Din lecturarea cererii de recurs, reiese faptul că, în cea mai mare parte, criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează aspectele dezlegate prin decizia intermediară nr. 448/A din 24 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotărâre ce nu a fost însă recurată de către parte.
Astfel, nu poate face obiect al analizei în prezenta cale de atac faptul că, în mod eronat, instanţa de apel s-a raportat în pronunţarea soluţiei doar la Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/03.03.2021, fără a avea în vedere că dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. nu au fost abrogate sau declarate neconstituţionale, producând efecte juridice - aspecte reţinute în cuprinsul deciziei intermediare, hotărâre nerecurată.
Prin cererea de recurs amplu redactată, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantului, obligând pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi la dobânda legală aferentă, calculată de la data rămânerii definitive a deciziei recurate şi până la data plăţii integrale a sumei menţionate. În ceea ce priveşte daunele morale în cuantum de 25.000 RON, recurenta-pârâtă a arătat că sunt nejustificate, sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, după redarea art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357 din C. civ., recurenta-pârâtă a prezentat aspecte de ordin teoretic cu privire la condiţiile răspunderii civile delictuale, arătând faptul că, în speţă, se ridică problema temeiniciei obligării pârâtului la plata prejudiciului pretins de către reclamant, prin prisma situaţiei de fapt evocate şi în raport de temeiul juridic invocat.
O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., ce presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecăţii critici concrete de nelegalitate (nu de netemeinicie) împotriva dezlegărilor instanţei de apel, a cărei hotărâre este recurată, astfel că, în atare circumstanţe, controlul de legalitate pe care îl exercită instanţa de recurs este imposibil de realizat.
Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării corespunzătoare a motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.
Deşi a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs nu se prezintă critici de nelegalitate care să permită încadrarea în acest motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă mărginându-se a arăta, în mod repetitiv, faptul că "în mod eronat" instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată, fără evidenţia, în mod concret şi fără a face risipă de noţiuni teoretice, în ce a constat eroarea (de drept) comisă de instanţă prin soluţia pronunţată. Cu atât mai mult, parte din critici nu au în vedere considerentele prezentate de instanţa de apel în decizia recurată.
Cum susţinerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, aşa cum deja s-a menţionat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Având în vedere considerentele expuse, reţinând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, în condiţiile dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1119A din 29 septembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2024.