Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată:
1. Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la data de 17.03.2023, sub numărul x/2023, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Braşov, a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul A., evacuarea acestuia din imobilul şi suprafeţele închiriate, în baza contractului nr. x/2020, cu titlu de curte şi grădină de pe lângă locuinţa situată în staţia CF Războieni, str. x, jud. Alba, ca urmare a rezilierii, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 9222 din 13 octombrie 2023, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Târgu Mureş, reţinând, în esenţă, incidenţa prevederilor art. 121 din C. proc. civ. şi art. 126 alin. (2) din C. proc. civ. şi constatând că, în cauză, clauza atributivă din contract nu fost încheiată după naşterea dreptului la despăgubire, a aplicat prev. art. 121 din C. proc. civ., apreciind competentă instanţa de la domiciliul consumatorului, cel al pârâtului, situat în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Aiud.
Prin sentinţa civilă nr. 915 din 5 iulie 2024, Judecătoria Aiud a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Braşov, reţinând, în esenţă, că nu sunt aplicabile prevederile art. 121 din C. proc. civ. şi a reţinut alegerea părţilor prin clauza atributivă din contract în favoarea instanţei de la sediul locatorului, Judecătoria Braşov.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Aiud a suspendat judecata si a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Soluţionând conflictul negativ de competenţă, Înalta Curte va stabili că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza este Judecătoria Braşov, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că Judecătoria Braşov şi Judecătoria Aiud şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prima instanţă stabilind competenţa în raport cu domiciliul consumatorului, apreciind că litigiul are ca obiect o cerere îndreptată împotriva unui consumator, în timp ce a doua instanţă a reţinut că litigiul are natură civilă şi că pârâtul nu are calitate de consumator, astfel că este competentă să soluţioneze cauza Judecătoria Braşov, în raport cu clauza atributivă de competenţă din contractului de locaţiune supus analizei instanţei.
Se constată, aşadar, că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de evacuare a pârâtului din imobilul ocupat fără drept, având ca situaţie premisă existenţa unui contract de închiriere, ce a încetat prin reziliere.
Văzând că litigiul are ca izvor executarea contractului de închiriere, privind suprafeţe locative (curte imobil), observând şi temeiul de drept invocat în formularea acţiunii - art. 1270 şi 1350 C. civ., se constată că prezentul litigiu are natură civilă, nefiind un litigiu între un comerciant şi consumator (care presupune existenţa unui contract generator al unui raport juridic de putere, în care poziţiile părţilor nu sunt egale).
Astfel, regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediu pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.
Se constată faptul că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, acesteia nu-i sunt incidente numai dispoziţiile art. alin. (1), (10)7 din C. proc. civ., care reglementează regula generală de competenţă teritorială, în sensul că "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel", ci şi prevederile art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.
Astfel, prin art. 113 din C. proc. civ. este stabilită o competenţă teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 4 stipulându-se că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanţa "locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului".
Aceste ultime dispoziţii reprezintă norma ce reglementează competenţa teritorială în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului, fiind aplicabile în mod alternativ cu prevederile art. 107 din C. proc. civ., în funcţie de opţiunea reclamantului, exprimată chiar prin introducerea cererii de chemare în judecată la una dintre instanţele competente teritorial.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, competenţa teritorială este una alternativă, fiind deopotrivă competente să soluţioneze cauza instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa de la domiciliul locului unde se află imobilul.
În conformitate cu dispoziţiile art. 130 din C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei încălcate.
Astfel, potrivit art. 130 C. proc. civ., "(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe".
Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Pentru toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.
Necompetenţa teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 din C. proc. civ., precum şi cea alternativă, prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, instanţa învestită neputând-o invoca din oficiu.
Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că, atât timp cât pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză, prin care să fi invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Braşov, soluţionarea cauzei este în competenţa instanţei pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.
Aşadar, cum în cauză o astfel de competenţă nu a fost invocată în condiţiile arătate, Judecătoria Braşov nu putea să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă, întrucât nu avea posibilitatea legală în acest sens, situaţie faţă de care aceasta rămâne instanţa legal investită cu soluţionarea cauzei.
Prin urmare, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia a fost înregistrată cererea şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, fără a se putea dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.
În acest sens, se reţine aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 31/2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii care a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..", reţinându-se în paragrafele 68-72 următoarele:
"68. În al treilea rând, răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând posibilitatea instanţei căreia i se declină competenţa de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanţei la care se declină competenţa, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă.
69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudenţială în sensul că instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul de competenţă s-ar transforma într-o instanţă de control judiciar, deşi declinatorul de competenţă nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanţa trebuie să verifice cui îi aparţine competenţa în cauza concretă dedusă judecăţii.
70. De altfel, legalitatea declinării de competenţă nu este sustrasă controlului, o atare situaţie fiind inacceptabilă din perspectiva cerinţelor statului de drept. Şi aceasta, deoarece instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă verifică modul în care atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei cu scopul asigurării celerităţii procesului civil şi având în vedere că declinarea de competenţă nu are caracter obligatoriu pentru instanţa de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să îşi verifice competenţa şi, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanţei pe care o consideră competentă.
71. Aşadar, instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţă de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale.
72. Pe de altă parte, instanţa care judecă conflictul de competenţă nu poate ignora faptul că instanţa iniţial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competenţa în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară.".
În plus, având în vedere faptul că în cauză, competenţa teritorială este una alternativă, de ordine privată, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 116 alin. (1) din C. proc. civ., iar prin contractul încheiat părţile au prevăzut o clauză atributivă de competenţă în favoarea Judecătoriei Braşov
Conform art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În cauză, reclamantul a ales să sesizeze Judecătoria Braşov, instanţa de la locul situării imobilului şi, totodată, cea prevăzută în clauza atributivă de competenţă, în consecinţă, prin alegerea făcută de aceasta, în considerarea dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ. care dau posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanţe, însă cu condiţia ca acestea să fie deopotrivă competente, a învestit în mod legal această instanţă cu soluţionarea cauzei, stabilind în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea acesteia.
Prin urmare, Judecătoria Braşov nu mai putea să dispună declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente alternativ, respectiv cea de la domiciliul pârâtului.
Este de reţinut că, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.
Prin urmare, instanţa nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului şi nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii, în favoarea unei alte instanţe competente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Braşov.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.