Şedinţa publică din data de 23 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Naţională a Finanţelor Publice, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat anularea Deciziei nr. 724/10.11.2021 privind soluţionarea contestaţiei formulată şi emisă de pârâta I şi anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. 1 -BV 1924 8.06.2021 şi a Raportului de inspecţie fiscală L-BV 165 18.06.2021, acte administrativ fiscale încheiate de D.G.R.F.P- A.J.F.P. Braşov, Activitatea de inspecţie fiscală.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 133/2022 din 06 octombrie 2022, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta S.C. A. S.R.L. - în faliment a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului recurenta susţine că deşi a arătat ca toate obligaţiile suplimentare de plată au fost stabilite pentru drepturile salariale plătite de societate angajaţilor cetăţeni romani, angajaţi cu contract individual de muncă şi care au prestat activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu parteneri externi, aspecte ce au făcut obiectul numeroaselor controverse legislative şi amnistii fiscale anterioare, organul fiscal a continuat în mod abuziv să interpreteze greşit legea într-un mod subiectiv si părtinitor, astfel încât să rezulte obligaţii de plată la bugetul de stat, reîncadrând în mod nejustificat şi fără temei legal sumele cu titlu de indemnizaţii cu orice titlu acordate angajaţilor, ca fiind venituri salariale impozabile.
În opinia recurentei, aceste controale abuzive sunt de notorietate în ultimii 6 ani, aspect pe care l-a învederat atât pârâtelor cât şi instanţei de fond, menţionând că aceste aspecte nu au fost clarificate de legiuitor din 2015 până în anul 2022, când a fost adoptată O.U.G. nr. 22/2022. Este notoriu faptul că şi în anul 2015 au existat numeroase controale finalizate cu sume exorbitante de plată, urmate ulterior de amnistia fiscală reglementată prin Legea nr. 209/2015 aceasta fiind o recunoaştere tacită a greşelilor de interpretare a organului fiscal în urma controalelor din 2015.
Potrivit Legii nr. 29/2015, cel puţin la nivel de principiu, amnistia viza doar sumele acordate "pe perioada delegării şi detaşării", adică acele indemnizaţii acordate pe un timp limitat în care angajatul îşi desfăşura activitatea în afara locului său obişnuit de muncă din România, iar amnistia fiscală nu era aplicabilă acelor angajatori care, dorind să evite un blocaj economic cauzat de iminenta poprire a conturilor, au depus eforturi spre achitarea datoriilor fiscale rezultate din recalificarea "diurnelor". Astfel, similar amnistiei penale, sumele plătite de aceştia înainte de 23 iulie 2015 nu erau supuse restituirii.
Se mai precizează că după mai mult de 6 ani, se constată că "ulterior amnistiei din 2015, agenţii economici din România nu au primit îndrumări suplimentare sau clarificări legislative din care să înţeleagă în ce context ar putea să ofere indemnizaţii neimpozabile angajaţilor lor şi în ce context aceste sume ar trebui incluse în baza de calcul al impozitului pe venit şi al contribuţiilor sociale obligatorii".
Nici apariţia Legii nr. 16/2017 nu a clarificat pe deplin noţiunile de indemnizaţii de detaşare, diurnă, salariu minim, singurul act legislativ care a făcut lumină fiind O.U.G. nr. 22/11.05.2022 de modificare şi completare a Legii nr. 16/2017 .
Pe fondul unei legislaţii confuze, neclare, lăsata la interpretarea organului fiscal, istoria se repetă şi echipele de inspecţie reiau aceleaşi măsuri abuzive, controale inopinate pe acelaşi subiect: diurne, indemnizaţii, etc.
Anterior apariţiei O.U.G. nr. 22/2022 legiuitorul a adoptat Legea nr. 72/2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale
Recurenta mai arată că la data soluţionării contestaţiei în procedura prealabilă, a invocat toate aspectele de fapt şi de drept cu privire la interpretările legislative confuze, însă organul de soluţionare a contestaţiilor a respins în mod vădit neîntemeiat toate apărările formulate.
Ulterior apariţiei Legii nr. 72/2022 a înaintat către instanţa de fond cerere de chemare în judecată şi a învederat apariţia Legii nr. 72/2022, fapt ce ar fi condus la o soluţie de anulare ope legis a tuturor obligaţiilor stabilite abuziv de organul fiscal.
Instanţa de fond însă a interpretat greşit dispoziţiile legislative pronunţând o soluţie criticabilă sub aspectul condiţiilor de fond, considerând în mod eronat că dispoziţiile Legii nr. 72/2022 nu sunt incidente în speţa dedusă judecăţii.
Instanţa de fond a motivat hotărârea judecătorească bazându-se în mod vizibil pe întreaga apărare a pârâtei ANAF, ignorând faptul că la data soluţionării contestaţiei de către pârâta ANAF, Legea nr. 72/2022 nu era în vigoare.
Instanţa de fond a încălcat principiul rolului sau activ, lipsind stăruinţa acesteia de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pronunţând cu uşurinţă o soluţie de respingere în locul unei analize amănunţite a situaţiei de fapt coroborată cu situaţia de drept, având în vedere apariţia unei legi favorabile care anulează toate obligaţiile fiscale stabilite în urma reîncadrării sumelor cu titlu de indemnizaţii.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele-pârâte Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în baza constatărilor cuprinse în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/18.06.2021, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a emis Decizia de impunere nr. x/18.06.2021 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale principale reprezentând impozit pe veniturile din salarii în sumă de 3.316.754 RON şi contribuţii sociale aferente în sumă de 10.792.442 RON.
Contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost respinsă prin Decizia nr. 324/10.11.2021 emisă de ANAF-DGSC, motiv pentru care reclamanta a formulat acţiune în instanţă.
Instanţa de fond a respins acţiunea, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.
Autorităţile fiscale pârâte au reţinut că în perioada supusă verificării (01.01.2016- 30.06.2020) societatea a desfăşurat activitate de abatorizare la punctul de lucru din Filipeştii de Pădure. Serviciile au fost realizate cu personal propriu angajat, personal care ulterior a fost detaşat pe teritoriul Uniunii Europene, respectiv în Belgia, angajaţii primind în perioada de detaşare salariul negociat, de cele mai multe ori salariul minim pe economie în plată în România, pentru care s-au calculat, reţinut şi virat impozit şi contribuţii sociale aferente şi o indemnizaţie de deplasare în euro, "diurnă externă" înregistrată în contul 625 "Cheltuieli cu deplasarea".
Organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 5 alin. (2) lit. a) din Legea 16/2017 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale, dar a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 16/2017, respectiv nu a achitat salariaţilor detaşaţi salariul minim aplicabil pe teritoriul statului membru.
S-a reţinut că societatea reclamantă în mod greşit a considerat că a acordat salariaţilor un venit minim cel puţin egal cu al unui salariat din Belgia, adăugând la salariul negociat şi diurna, care nu putea fi luată în calcul, întrucât aceasta reprezintă un venit net, astfel că în mod corect a procedat echipa fiscală reconsiderând bazele de impozitare prin majorarea salariilor acordate până la nivelul salariului minim pe ramură prevăzut de legislaţia belgiană.
Or, salariul minim la care se referă Directiva 96/71 reprezintă, indubitabil, salariul brut, după cum s-a pronunţat Curtea de la Luxembourg în cauza C-341/02.
De asemenea, în contractele colective de muncă din Belgia indemnizaţiile şi primele acordate angajaţilor sunt sume brute. De aceea nu poate fi primită apărarea societăţii reclamante din prezenta cauză în sensul că ar fi acordat salariaţilor un venit minim cel puţin egal cu cel al unui salariat din ţara europeană unde au prestat activitatea (Belgia în cauza de faţă) pentru că diurna acordată salariaţilor pentru munca prestată în acest stat european este un venit net, nu brut, aşa cum prevede legislaţia europeană mai sus citată, dar şi jurisprudenţa CJUE.
În ceea ce priveşte interpretarea normelor din Directiva 96/71, pe care a făcut-o Curtea de la Luxembourg, subliniază Înalta Curte, este obligatorie pentru instanţa naţională, în condiţiile în care Curtea posedă monopolul interpretării tratatelor constitutive europene şi a celorlalte norme europene, singura interpretare autentică în spaţiul juridic unional. O interpretare a normelor naţionale contrară interpretării autentice, putere juridică pe care o posedă exclusiv Curtea de la Luxembourg, nu poate fi primită.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. I din Legea 72/2022 pentru anularea unor obligaţii fiscale motivat de faptul că "organele fiscale, în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 şi în aplicarea principiului prevalentei economicului asupra juridicului nu au reîncadrat/recalificat diurna acordată salariaţilor, ci au reconsiderat bazele de impozitare prin majorarea salariilor acordate la nivelul salariului minim prevăzut de legislaţia belgiană".
De aceea, susţinerile reclamantei cu privire la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 72/2002 nu pot fi primite. În ciuda insistenţei reclamantei cu privire la incidenţa acestui act normativ, legea amintită s-ar fi aplicat în ipoteza în care organele fiscale ar fi procedat la reîncadrarea/recalificarea diurnei acordate salariaţilor, operaţiune care să fi stat la baza procedurii care s-a finalizat cu emiterea actelor administrativ fiscale contestate în cauză. Însă, aşa cum rezultă din cele de mai sus, modificarea bazelor de impozitare a avut loc dintr-un cu totul alt motiv - majorarea salariilor acordate la nivelul salariului minim prevăzut de legislaţia belgiană.
În ceea ce priveşte durata maximă legală prevăzută pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale la contribuabili mici, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere faptul că au fost respectate prevederile art. 126 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, societatea reclamantă deţine un sediu secundar în localitatea Filipeştii de Pădure.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. - în faliment împotriva sentinţei nr. 133/2022 din 06 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 23 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.