Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acţiunea judiciară
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.06.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea parţială a H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, a cărei anexă a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 579/2016, respectiv anularea art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
- anularea Deciziei nr. 13364/15.09.2021 emise de AJPIS Timiş privind respingerea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin;
- obligarea pârâtei AJPIS Timiş la emiterea unei decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 1001 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare;
- anularea adresei nr. x/11.01.2022 emise de Secretariatul General al Guvernului;
- anularea adresei nr. x/17.11.2021 emise de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 416 din 20.09.2022:
- a respins excepţia nulităţii acţiunii pentru netimbrarea acesteia, invocată de Guvernul României;
- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea adresei nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului, invocată de Guvernul României;
- a admis în parte acţiunea reclamantei;
- a anulat art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
- a anulat Decizia nr. 13364/15.09.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăti şi Inspecţie Socială Timiş;
- a anulat adresa nr. x/17.11.2021, emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş;
- a anulat adresa nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
- a respins cererea de obligare a pârâtei A.J.P.I.S. Timiş la emiterea unei Decizii privind admiterea acordării indemnizaţiei lunare de sprijin, în temeiul art. 1001 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei;
- a obligat pârâţii Guvernul României, Secretariatul General al Guvernului şi Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş la plata sumei de 150 RON către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş şi pârâtul Guvernul României.
3.1. Pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăti şi Inspecţie Socială Timiş a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
3.1.1. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
În mod eronat prima instanţă a reţinut faptul că prevederile art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016 încalcă principiul nediscriminării în contextul în care Curtea Constituţională a statuat că acest principiu nu înseamnă uniformitate. Ca atare, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii poate fi reţinută atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
Recurenta arată că Decizia nr. 13364/15.09.2021 emisă de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a fost întocmită cu respectarea prevederilor legale, deoarece la data de 08.07.2020, când a fost încuviinţată adopţia, nu erau în vigoare dispoziţiile art. 1001 din Legea nr. 273/2004. În emiterea acestei decizii s-au avut în vedere data intrării în vigoare a Legii 268/2020, respectiv data de 26.03.2021 şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei - 08.07.2020 (decizia civilă nr. 49/PI/CC din 02.06.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020).
În opinia recurentei, în raport de dispoziţiile art. 1001 alin. (5) din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, nu se poate acorda indemnizaţia de sprijin anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, întrucât legea civilă nu are putere retroactivă.
Trebuie avut în vedere faptul că prevederile Legii nr. 273/2004 urmăresc acordarea stimulentelor familiilor care intenţionează să încheie o adopţie, iar nu acelora care au finalizat această procedură, la data intrării în vigoare a legii.
3.1.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., partea susţine că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
În concret, în opinia recurentei, instanţa de fond a pronunţat soluţia atacată fără a ţine seama de faptul că, în raport de prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 11 alin. (1) pct. A lit. d) din Legea nr. 47/1992, controlul de constituţionalitate în privinţa legilor şi ordonanţelor de guvern aparţine Curţii Constituţionale.
3.2. Pârâţii Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de anulare a adresei SGG nr. x/11.01.2022, ca inadmisibilă; respingerea acţiunii faţă de SGG pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii faţă de Guvernul României, ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrate în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au formulat critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată ce vor fi redate în continuare.
3.2.1. Soluţia pronunţată prin sentinţa analizată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a adresei Secretariatului General al Guvernului nr. 15A/8389/CA/11.01.2022 a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materia contenciosului administrativ, în această procedură nu pot fi examinate decât actele producătoare de efecte juridice, cerinţă legală ce nu este îndeplinită de adresa anterior nominalizată prin care intimata a fost informată cu privire la soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva H.G. nr. 579/2016, în condiţiile stabilite prin Regulamentul aprobat de H.G. nr. 561/2009.
3.2.2. Recurenţii invocă, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Secretariatului General al Guvernului în privinţa capătului de cerere referitor la anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021.
3.2.3. Recurenţii susţin că este nelegală soluţia primei instanţe de admitere a capătului de cerere având ca obiect anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, întrucât principiul egalităţii în drepturi nu a fost încălcat.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurenta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a formulat întâmpinare la recursul Guvernului României şi Secretariatul General al Guvernului în care a menţionat că este de acord cu admiterea acestuia.
4.2. Intimata A. a formulat întâmpinare la cele două recursuri declarate în cauză în care a pus concluzii de respingere a acestora pentru apărările dezvoltate la dosar.
4.3. Recurenta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei .
5. Soluţia instanţei de recurs
5.1. Consideraţii generale
Aşa cum s-a menţionat la pct. 1 al deciziei de faţă, intimata A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile:
- art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 233/2012 privind serviciile şi activităţile ce pot fi desfăşurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopţiei interne, precum şi metodologia de autorizare a acestora şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 1.441/2004 cu privire la autorizarea organizaţiilor private străine de a desfăşura activităţi în domeniul adopţiei internaţionale, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021;
- Decizia nr. 13364/15.09.2021 şi adresa nr. x/17.11.2021, ambele emise de Agenţia Judeţeană pentru Plăti şi Inspecţie Socială Timiş;
- adresa nr. x/11.01.2022, emisă de Secretariatul General al Guvernului.
După cum s-a arătat la pct. 2 al aceleaşi decizii, prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei şi a anulat actele administrative anterior nominalizate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele argumente juridice:
* Art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 798/2021 nu contravine dispoziţiilor art. 1001 din Legea nr. 273/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020, nefiind încălcat principiul ierarhiei actelor normative.
* Norma analizată încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor astfel cum este reglementat de art. 16 din Constituţia României şi este aplicat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi interdicţia de discriminare consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
Având în vedere obligaţia statului şi a autorităţilor publice de respectare a principiului prevalenţei interesului superior al copilului, reglementarea criticată îi discriminează pe copiii care au fost adoptaţi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi care fac parte din categoriile prevăzute de art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004. Chiar dacă s-ar admite existenţa unui scop legitim al reglementării unor astfel de stimulente financiare exclusiv pentru adopţiile încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cuantumul acestor stimulente contrastează cu lipsa totală a sprijinului financiar pentru adoptatorii care au finalizat procedura adopţiei anterior intrării în vigoare Legii nr. 268/2020, ceea ce implică un caracter disproporţionat al diferenţei de tratament dintre cele două categorii de adopţii. Astfel, deşi măsura apare ca fiind justificată sub aspectul scopului urmărit, aceasta este lipsită de caracterul rezonabil prin disproporţia ajutorului acordat persoanelor menţionate de art. art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, în comparaţie cu lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru adoptatorii copiilor care au fost adoptaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Prin urmare, acordarea sprijinului financiar doar în cazul copiilor adoptaţi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 echivalează cu aplicarea rigidă a principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor între categorii de persoane aflate în situaţii similare (mai precis, cei din categoriile prevăzute de art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004), respectiv între copiii care au fost adoptaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi copiii adoptaţi ulterior intrării în vigoare a aceleaşi legi.
* Prin Decizia nr. 13364/15.09.2021, pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a respins solicitarea reclamantei de acordare a indemnizaţiei de sprijin, prevăzută de art. 1001 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2004, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 83 şi art. 127 alin. (4) din H.G. nr. 579/2016, precum şi în raport de faptul că decizia civilă nr. 49/PI/CC/2020 emisă de Tribunalul Timiş a rămas definitivă la data de 08.07.2020, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 (respectiv din data de 26.03.2021).
Prin urmare, raportat la soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, se impune şi anularea Deciziei nr. 13364/15.09.2021 pentru aceleaşi motive care au determinat soluţia de anulare a art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, respectiv pentru încălcarea principiului egalităţii în drepturi, precum şi a interdicţiei de discriminare consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă a analizat în mod detaliat şi judicios dispoziţiile normative incidente pe subiectul analizat, susţinerile părţilor litigante, precum şi întregul probatoriu administrat în cauză, iar concluzia la care a ajuns este corectă.
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurenţi, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
5.2. Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii")
Prin intermediul acestui motiv de recurs se poate invoca necompetenţa generală a instanţei, pentru că textul legal nu face distincţie asupra caracterului competenţei încălcate.
Este vorba despre un motiv de casare de ordine publică, potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., care poate fi invocat de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, după cum se statuează în art. 130 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Recurenta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş a invocat excepţia necompetenţei generale absolute a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal în verificarea legalităţii art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, cu motivarea că doar Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor de guvern
În prealabil, instanţa de control judiciar consideră că se impune stabilirea naturii juridice a hotărârii contestate în cauză pentru a se putea verifica dacă aceasta poate forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ.
Cu alte cuvinte, natura juridică administrativă a actului dedus judecăţii este o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ. Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, lege organică ce pune în aplicare normele cuprinse în art. 52 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată.
În mod indiscutabil, H.G. nr. 579/2016 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ care reglementează, printre altele, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei şi care poate fi analizat de instanţa de contencios administrativ.
Faţă de cele ce preced, instanţa de control judiciar apreciază că motivul de casare analizat este nefondat.
5.3. Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")
În raport de împrejurarea că autorităţile recurente au formulat critici de nelegalitate comune cu privire la sentinţa contestată subsumate acestui motiv de casare, instanţa de control judiciar va proceda la analizarea acestora în mod grupat.
Prin H.G. nr. 798/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 5 august 2021, a fost modificată anexa la H.G. nr. 579/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, respectiv anexa la H.G. nr. 798/2021 cuprinzând noile Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004.
Art. 80 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei (Normele metodologice din anexa la H.G. nr. 798/2021) are următorul conţinut:
"(1) În aplicarea prevederilor art. 1001 din lege, indemnizaţia de sprijin se acordă pe baza cererii adoptatorului sau a unuia dintre soţii care au adoptat copilul/copiii, al cărei model este prevăzut în anexa nr. 5.
(2) Cererea este însoţită de copia hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, precum şi de copia actului de identitate a solicitantului, copia certificatului de naştere al copilului şi, după caz, acte doveditoare privind încadrarea în una sau mai multe dintre categoriile prevăzute de art. 1001 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) lit. b) şi c) din lege.
(3) Pentru acordarea indemnizaţiei de sprijin potrivit art. 1001 alin. (5) din lege, începând cu luna următoare rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, cererea şi documentele justificative prevăzute la alin. (1) şi (2) se depun în termen de 30 zile lucrătoare de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei şi se înregistrează la agenţia teritorială în a cărei rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana îndreptăţită. În situaţia în care se depăşeşte termenul de 30 de zile lucrătoare, indemnizaţia de sprijin se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii.
(4) Cererea şi documentele justificative se depun în format letric sau, după caz, în format electronic.
(5) Până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, indemnizaţia de sprijin se acordă adoptatorului sau unui dintre soţii care au adoptat copilul/copii".
Art. 81 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei prevede următoarele:
"(1) În aplicarea prevederilor art. 1001 alin. (5) din lege, pentru acordarea indemnizaţiei de sprijin după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către adoptat, acesta depune o nouă cerere, însoţită de actul doveditor privind continuarea studiilor într-o formă de învăţământ de zi, eliberat de unitatea de învăţământ.
(2) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1) se acordă după cum urmează:
a) începând cu luna următoare celei în care adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă la data dobândirii urmează studiile şi cererea se depune în termen de 30 de zile de la data împlinirii vârstei de 18 ani;
b) începând cu luna următoare depunerii cererii, dacă la data dobândirii capacităţii depline de exerciţiu a finalizat studiile şi în termen de maximum 120 de zile de la data dobândirii capacităţii de exerciţiu de către adoptat urmează să înceapă o nouă formă de învăţământ.
(3) Indemnizaţia de sprijin prevăzută la alin. (1) se plăteşte adoptatului atât timp cât este îndeplinită condiţia de continuare a studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani.
(4) Pentru verificarea îndeplinirii condiţiei de continuare a studiilor, adoptatul are obligaţia să prezinte o dată la 6 luni adeverinţa eliberată de unitatea de învăţământ ale cărei cursuri de zi le frecventează. Termenul de 6 luni se calculează de la depunerea iniţială a cererii.
(5) În situaţia în care adoptatul nu depune adeverinţa prevăzută la alin. (4), plata indemnizaţiei de sprijin încetează.
(6) Indemnizaţia de sprijin se acordă şi pe perioada în care adoptatul este înscris la unitatea de învăţământ, însă nu urmează cursurile din motive medicale, dovedite cu documente eliberate de medicul specialist sau medicul de familie".
Conform art. 83 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei:
"(1) Dispoziţiile art. 80 şi 81 se aplică persoanelor care au copii adoptaţi a căror hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei a rămas definitivă după data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi pentru abrogarea art. 5 alin. (7) lit. ş) şi C. civ.) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative."
Chestiunea litigioasă vizează încălcarea/respectarea principiului egalităţii în drepturi urmarea adoptării normei a cărei anulare se solicită în cauza de faţă.
Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar apreciază că se impune prezentarea cadrului normativ, precum şi a unor sumare consideraţii teoretice asupra principiului aflat în discuţie.
Principiul egalităţii constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constituie un principiu "structural" al dreptului comunitar, care a fost conceput ca atare de jurisprudenţa de la acest nivel şi care se aplică într-o serie de alte dispoziţii în toate domeniile de punere în practică a acestui drept.
Se impune a fi amintit faptul că principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor cetăţenilor care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Relevante sunt şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000, care a fost ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006, cu următorul conţinut:
1. "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate la paragraful 1."
În doctrină se precizează faptul că, pe baza prevederilor acestui Protocol, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante pot invoca în faţa instanţei europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autorităţile naţionale nu numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea condiţiilor necesare sesizării Curţii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din CEDO, este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care acestea îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea.
În literatura de specialitate se arată că "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar art. 14 din CEDO nu interzice orice diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, "noţiunea de discriminare cuprinde în mod obişnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără nicio justificare adecvată, mai puţin bine tratat decât altul, deşi Convenţia nu cere tratarea mai favorabilă." (Curtea EDO, 28 mai 1985, Abdulaziz Cabales, Balkandali, Seria A, nr. 94, p.82).
Curtea Europeană reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A, nr. 70, p.46) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile. În acest sens, în cauza Affaire linguistique belge c/Belgique, Curtea a arătat că justificarea obiectivă şi rezonabilă este aceea care urmăreşte "un scop legitim" într-o societate democratică şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Absenţa acestui raport reprezintă criteriul decisiv care permite calificarea unei inegalităţi de tratament drept discriminare.
În ţara noastră, principiul egalităţii a primit o consacrare constituţională prin art. 16 din Legea fundamentală, intitulat "Egalitatea în drepturi":
"(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale."
De asemenea, prezintă relevanţă pe subiectul analizat şi prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în care, la art. 2 alin. (9) se stipulează faptul că: ""Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe".
Într-adevăr, în speţa de faţă, aşa cum a subliniat şi prima instanţă, prin normele anterior citate s-a instituit un tratament juridic diferit - respectiv mai favorabil - pentru adopţiile vizând anumite categorii de copii, respectiv:
- pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani sau cu vârsta mai mare de 7 ani;
- pentru copiii cu dizabilităţi (copiii încadraţi în grad de handicap uşor sau mediu, respectiv în grad de handicap accentuat sau grav, infectaţi HIV sau bolnavi SIDA);
- pentru copiii aparţinând unor grupuri de 2 sau 3 fraţi.
Pentru aceste categorii de copii, perioada de şedere în sistemul de protecţie specială este foarte mare, respectiv de aproximativ 8 ani, ceea ce justifică, stimularea adoptării acestor categorii de copii.
În raport de cadrul normativ anterior prezentat, Statul Român poate adopta măsuri pozitive pentru stimularea adopţiilor referitoare la anumite categorii de copii, în cadrul acestora putând fi incluse şi acordarea unor beneficii suplimentare în cazul adopţiilor copiilor din categoriile prevăzute la art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 268/2020) în comparaţie cu restul adopţiilor, care vizează alte categorii de copii decât cele enumerate anterior.
Însă, după cum în mod justificat a evidenţiat şi judecătorul fondului cauzei, intimata nu invocă discriminarea în raport cu restul adopţiilor vizând copiii care nu se încadrează în categoriile menţionate de prevederile art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, ci discriminarea ce decurge din faptul excluderii de la aceste beneficii a adopţiilor care vizează aceleaşi categorii de copii, dar care au fost încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, respectiv prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 - 26.03.2021.
În etapa judiciară a litigiului, recurentul Guvernul României nu a argumentat diferenţa de tratament instituită prin norma contestată, în afara invocării principiului neretroactivităţii legii, ceea ce nu poate fi primit în condiţiile în care acordarea beneficiilor prevăzute de art. 1001 şi următoarele din Legea nr. 273/2004 se produce exclusiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020 şi ulterior datei rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti de încuviinţare a adopţiilor respective.
Aşa cum s-a precizat anterior, prin norma aflată în litigiu, recurentul Guvernul României a instituit o serie de stimulente financiare pentru adoptatorii unor categorii speciale de copii - care fac parte din categoriile prevăzute de art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004 - dar care sunt aplicabile exclusiv adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020, cu excluderea adopţiilor încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Aşa cum a menţionat şi instanţa de primă jurisdicţie, aceste sume sunt semnificative, însă au fost excluşi de la beneficiul lor persoanele care au adoptat copii din aceleaşi categorii, dar a căror adopţii au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020. Or, este indiscutabil faptul că stimulentele în discuţie au fost acordate în considerarea satisfacerii nevoilor speciale ale copiilor adoptaţi care se încadrează în categoriile prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, emitentul normei contestate trebuia să acorde prioritate calităţii de copil adoptat aflat în categoriile nominalizate de art. 1001 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 273/2004, iar nu criteriului datei rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de adoptare. Acest din urmă criteriu, după cum în mod justificat a raţionat şi prima instanţă, nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul are îndatorirea să o asigure minorilor, în raport de obligaţia instituită prin art. 49 din Constituţie. În mod evident, situaţia creată implică un caracter disproporţionat al diferenţei de tratament între cele două categorii de adopţii. Măsura este lipsită de caracterul rezonabil, prin disproporţia ajutorului acordat persoanelor menţionate de art. art. 1001 al. 1 şi 2 din Legea nr. 273/2004), în comparaţie cu lipsa totală a acestui sprijin financiar pentru adoptatorii copiilor care au fost adoptaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 268/2020.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs analizat este nefondat, în condiţiile în care dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 798/2021 contravin principiului egalităţii în drepturi.
5.4. Motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată faptul că recurenţii Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului au invocat doar formal incidenţa acestor motive de casare, fără să prezinte în concret criticile de nelegalitate care se subsumează acestora.
5.5. În raport de soluţia pronunţată la pct. 5.3 din decizia de faţă, Înalta Curte consideră că nu mai prezintă relevanţă analizarea criticii de nelegalitate referitoare la soluţia pronunţată prin sentinţa recurată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a adresei Secretariatului General al Guvernului nr. 15A/8389/CA/11.01.2022.
5.6. Calitate procesuală pasivă pe capătul de acţiune având ca obiect anularea art. 83 alin. (1) din H.G. nr. 579/2016, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 798/2021, o are emitentul actului, respectiv Guvernul României.
5.7. Faţă de dezlegarea dată la pct. 5.3 din decizia de faţă, Înalta Curte consideră că este legală soluţia primei instanţe de anulare a actelor subsecvente deduse judecăţii în cauza de faţă.
5.8. Recurenţii-pârâţi datorează cheltuieli de judecată în recurs către intimata-reclamantă A., în raport de prevederile art. 453 C. proc. civ., întrucât au căzut în pretenţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş şi de Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 416 din data de 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii-pârâţi la 2.589 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimata-reclamantă A..
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024.