Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Acţiunea judiciară
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor:
(i) anularea Deciziei nr. 19/P din 12.04.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 emise de DGRFP Iaşi, precum şi anularea acesteia din urmă;
(ii) suspendarea executării celor două acte administrative litigioase.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 115 din 31 octombrie 2022:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor;
- a anulat în parte Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-4921/29.12.2021 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Decizia nr. 19/P din 12.04.2022 emisă de către Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, respectiv cu privire la suma de 5.246.515,5 RON reprezentând debit şi cu privire la accesoriile aferente acestei sume-dobânzi şi penalităţi - (debit format din creanţa bugetară aferentă anilor 2015-2018 în cuantum de 5.214.194 RON şi creanţa bugetară în cuantum de 32.321,50 RON aferentă anului 2019, sume la care se adaugă accesoriile aferente).
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei au declarat recurs toate părţile litigante.
3.1. Recurenta A. S.R.L. a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în integralitate.
În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
3.1.1. Nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a respins cererea de anulare a actelor contestate, întemeiată pe motivul necompetentei inspecţiei economico-financiare - încălcarea dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011.
Recurenta susţine că nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi şi, prin urmare, nu se încadrează în sfera operatorilor economici cu privire la care inspecţia economico-financiară poate efectua verificări.
Partea arată că utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităţilor de transport subvenţionat, în calitate de cumpărători ai serviciilor de transport. Faptul că operatorul de transport recuperează contravaloarea prestaţiei efectuate în beneficiul categoriei sociale anterior menţionate de la Ministerul Transporturilor nu îl transformă pe acesta într-un beneficiar al vreunei facilităţi acordate din fonduri publice.
Încasarea de către agentul economic a contravalorii prestaţiilor de transport decurge din calitatea acestuia de parte a raportului juridic civil de drept privat născut din încheierea contractului de transport cu pasagerul, efectuarea plăţii de către o altă persoană (Statul, prin Ministerul Transporturilor) decât pasagerul debitor nefiind decât manifestarea principiului conform căruia plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau neinteresată (art. 1472 noul C. civ.).
Verificarea legalităţii documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat pentru transportul subvenţionat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000 se realizează anterior decontării sumelor în cauză, iar competenţa de verificare aparţine instituţiei care aprobă decontarea acestor sume, respectiv Ministerul Transporturilor, prin Direcţia Generală Economică şi Buget conform prevederilor exprese ale art. 31 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004.
Recurenta apreciază că instanţa de fond nu a răspuns chestiunii invocate de aceasta, mai precis, că sumele încasate de la bugetul de stat nu reprezintă subvenţii pentru operatorul de transport, ci sunt simple venituri ale acestuia, nefiind de natură a atesta competenţa inspecţiei economico-financiare de efectuare a verificării finalizate prin actele contestate.
Astfel, susţinerile primei instanţe cu privire la responsabilitatea operatorului de transport în legătură cu procedurile de decontare de la buget a contravalorii prestaţiilor de transport, cu privire la existenţa în cadrul inspecţiei a verificărilor ex ante şi ex post sau cu privire la limitele verificării efectuate de Ministerul Transporturilor nu sunt de natură - indiferent dacă ar fi sau nu corecte - să atragă competenţa inspecţiei economico financiare atât timp cât condiţia esenţială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011 din perspectiva posibilităţii de verificare a operatorilor economici cu capital privat nu este îndeplinită. În concret, sumele încasate de recurentă de la bugetul de stat nu i-au fost acordate acesteia pentru susţinerea unor activităţi sau pentru subvenţionarea unor produse, ci reprezintă simple venituri încasate pentru prestarea unor servicii de transport.
Recurenta opinează în sensul că prima instanţă a apelat la o ficţiune juridică atunci când a stabilit că operatorii de transport sunt "beneficiarii indirecţi" ai subvenţiilor. În realitate, apreciază că nu există "beneficiarii indirecţi" ai subvenţiilor (şi, implicit, nu se poate face distincţia între beneficiari direcţi şi beneficiari indirecţi), regimul juridic care le-ar fi aplicabil acestora nefiind reglementat de nicio dispoziţie legală.
Partea arată faptul că noţiunea de "beneficiar indirect de subvenţii" reprezintă o contradicţie în sine, deoarece o persoană nu poate încasa "indirect" subvenţii, alocarea unor astfel de sume realizându-se exclusiv în considerarea unui scop determinat (susţinerea unor activităţi/subvenţionarea unor produse), scop a cărui înfăptuire presupune implicarea directă a persoanei care primeşte sumele respective.
Argumentul conform căruia prin decontarea sumelor de la buget "se urmăreşte neafectarea bunului mers al acesteia (al operatorului de transport) din punct de vedere economic şi susţinerea activităţii ei" este eronat, întrucât scopul urmărit de legiuitor nu a constat în susţinerea activităţii operatorilor de transport în condiţiile în care pentru aceştia din urmă este lipsit de relevanţă dacă plata prestaţiei de transport este efectuată integral de către pasagerul transportat sau dacă o parte din preţ este achitată pentru acesta de la bugetul de stat.
Recurenta arată că, dacă s-ar accepta argumentaţia primei instanţe, atunci şi alţi operatori economici, în patrimoniul cărora ajung în cele din urmă sumele respective, ar reprezenta "beneficiari indirecţi" ai sumelor în cauză, aşa cum ar fi partenerii comerciali ai operatorilor de transport (furnizorii de piese de schimb, combustibil, prestatorii de servicii de reparaţii auto, etc.) - care pentru serviciile prestate/bunurile furnizate reclamantei au fost plătiţi cu sume care au intrat în patrimoniul recurentei de la bugetul de stat pentru serviciile de transport prestate în favoarea beneficiarilor Legii nr. 147/2000 - şi ar putea face obiectul unor verificări din partea inspecţiei economico financiare pentru sumele pe care le-au încasat de la reclamantă.
Partea consideră că prima instanţă a interpretat eronat dispoziţiile art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, întrucât sumele în cauză nu sunt acordate recurentei pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea vreunei activităţi.
În cazul acestor sume nu este necesară efectuarea unui control ex post, aşa cum susţine instanţa de fond, deoarece pentru operatorul de transport sumele în cauză sunt simple venituri pe care, după încasare, le poate utiliza cum doreşte, neexistând nicio raţiune pentru efectuarea unei verificări ulterioare încasării şi, mai mult, toate documentele justificative (cupoane talon, mătcile legitimaţiilor de călătorie, borderourile de încasare, etc.) care fac posibilă verificarea regularităţii şi legalităţii prestaţiilor efectuate de operatorii de transport în favoarea beneficiarilor Legii nr. 147/2000 există anterior momentului decontării sumelor de la bugetul de stat, legiuitorul stabilind în sarcina Ministerului Transporturilor competenţa de a efectua acest control, conform dispoziţiilor art. 31 din Norma aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.
Recurenta consideră că după efectuarea verificării de către Ministerul Transporturilor nu se mai naşte nicio situaţie juridică nouă şi nici nu mai apar înscrisuri noi care să justifice efectuarea unui control ex post, însăşi controlul efectuat de Ministerul Transporturilor fiind un control ex post.
Caracterul deficitar al reglementării modului de efectuare a controlului de către Ministerul Transporturilor nu are drept consecinţă extinderea competenţei unei alte instituţii (inspecţia economico financiară) în afara limitelor care i-au fost stabilite expres prin dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2011.
Recurenta aduce ca argument şi faptul că inspecţia economico-financiară a luat naştere abia în anul 2011, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2011, în timp ce facilităţile la transport acordate pensionarilor au fost reglementate încă din anul 2000 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 147/2000, iar lipsa reglementării distincte a unui astfel de control ex post atestă faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea ca verificarea în cauză să fie efectuată de Ministerul Transporturilor anterior momentului aprobării deconturilor.
Cu referire la practica judiciară invocată de instanţa de fond, partea consideră că aceasta nu este relevantă în prezenta cauză, motivat de împrejurarea că, în respectivele dosare, părţile nu au învestit instanţele cu analiza unui motiv de nelegalitate întemeiat pe necompetenţa materială a inspecţiei economico-financiare şi, implicit, instanţele de judecată nu s-au pronunţat asupra acestei chestiuni litigioase.
În sensul opiniei sale, invocă Decizia nr. 1766/2020 a ÎCCJ care statuează în sensul că:
"operatorul de transport public de persoane nu are obligaţia de a verifica modul în care beneficiarii Legii nr. 44/1994 valorifică biletele de călătorie gratuită emise de Ministerul Transporturilor" şi că:
"operatorii de transport sunt implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi pot solicita decontarea costurilor călătoriilor gratuite numai cu respectarea Legii nr. 44/1994 şi a prevederilor Ordinului nr. 266/312/2005."
Existenţa responsabilităţii operatorului de transport în procedura de decontare nu echivalează cu faptul că inspecţia economico-financiară este autoritatea competentă să efectueze verificările cu privire la modalitatea de decontare a sumelor în cauză, iar o astfel de competenţă ar presupune o reglementare expresă care nu se regăseşte în O.U.G. nr. 94/2011, condiţia prevăzută de acest act normativ nefiind îndeplinită în cazul concret.
3.1.2. Nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a respins cererea de anulare a măsurii privind restituirea la bugetul de stat a sumei de 43.087,50 RON (la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere în valoare de 10.395 RON), decontată în intervalul 01.01.2019 - 31.12.2019, în temeiul unui număr de 792 cupoane talon care ar prezenta modificări, ştersături sau corecturi.
Recurenta arată că, în pofida celor reţinute de instanţa de fond, omisiunea descrierii concrete a fiecărei pretinse deficienţe de completare este de natură, pe de o parte, să paralizeze dreptul său la apărare, deoarece este pusă în imposibilitatea de a face dovada contrară celor menţionate de organul de inspecţie economico-financiară, iar, pe de altă parte, face imposibilă verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii măsurii dispuse de organul de control pe baza acestei pretinse deficienţe.
Mai mult decât atât, partea susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală şi din perspectiva faptului că deficienţele formale de completare a cupoanelor de călătorie nu au drept sancţiune decăderea operatorului de transport din dreptul de a-i fi decontat preţul călătoriei atât timp cât acesta a prestat în mod real serviciul de transport în favoarea beneficiarului facilităţii.
Încasarea preţului transportului constituie un drept al operatorului de transport rutier născut din încheierea contractului de transport între acesta (în calitate de transportator, cărăuş) şi pasagerul transportat, care, în cazul de faţă, este reprezentat de beneficiarul facilităţilor acordate de Legea nr. 147/2000 (pensionari); în mod corelativ, transportatorului îi revine obligaţia de a presta serviciul de transport pentru care a fost remunerat. Deşi debitorul obligaţiei de plată a acestui preţ este pasagerul, în cazul anumitor categorii sociale de beneficiari, Statul a acordat facilităţi la plata transportului rutier, astfel că preţul biletului de călătorie este achitat, integral sau parţial, de la bugetul de stat; în cazul pensionarilor, conform Legii nr. 147/2000, Statul şi-a asumat obligaţia plăţii contravalorii a 50% din preţul datorat de pasagerul transportat (pensionar). Prin urmare, dreptul operatorului de transport de a încasa, de la bugetul de stat, contravaloarea a 50% din preţul călătoriei efectuate de pensionari îşi are izvorul în prestarea efectivă a serviciului de transport în beneficiul respectivei categorii de pasageri.
Singura ipoteză în care deficienţele de completare ale cupoanelor talon atrag sancţiunea decăderii din dreptul de a încasa contravaloarea acestora de la bugetul de stat este reprezentată de situaţia în care erorile de completare fac imposibilă dovedirea prestării de către agentul economic a serviciului de transport.
Recurenta opinează că argumentaţia instanţei de fond conform căreia "orice neregularitate constatată în cadrul inspecţiei economico -financiare nu poate avea altă consecinţă decât recuperarea sumelor de bani acordate fără îndeplinirea condiţiilor legale" este vădit nefondată, în condiţiile în nulitatea unui act nu intervine în cazul "oricărei neregularităţi", ci doar în cazul acelora pentru care legea prevede expres sancţiunea nulităţii sau atunci când vătămarea cauzată ca urmare a unei nereguli nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
Or, în cazul de faţă, niciuna dintre cele două ipoteze nu este îndeplinită, întrucât legea nu sancţionează cu nulitatea orice neregularitate privind completarea cupoanelor, iar vătămarea potenţială (imposibilitatea dovedirii prestării efective de către agentul economic a serviciului de transport) nu operează în cauză atât timp cât dovada prestării transportului rezultă şi din cuprinsul biletului de călătorie (legitimaţie de călătorie în terminologia legii) pe care pensionarul pasager îl primeşte în schimbul predării cuponului talon şi al plăţii, în numerar, a 50% din contravaloarea călătoriei (art. 19 din Normele aprobate prin H.G. nr. 2403/2004), bilete care au fost predate de recurentă organului de control.
3.2. Recurenţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, ambii prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani, au solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în integralitate ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurenţi critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.
3.2.1. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale aplicabile în cauză cu privire la suma de 5.246.515,5 RON, reprezentând debit principal şi accesoriile aferente acestei sume (dobânzi şi penalităţi), pentru care a anulat în mod nelegal Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 şi Decizia nr. 19/P din 12.04.2022.
Recurenţii arată că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an şi nu de 10 ani, aşa cum a menţionat organul de control, motiv pentru care a anulat, cu această motivare, Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 pentru suma de 5.214.194 RON (la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere în valoare de 2.553.010 RON) decontată în intervalul 01.01.2015 - 31.01.2018, în baza unor cupoane talon care nu au fost prezentate organului de control. Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a făcut trimitere la prevederile art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, Anexa la H.G. nr. 2403/21.12.2004, norme care, în realitate, vizează o altă chestiune, respectiv faptul că gruparea documentelor în dosare, numerotarea şi şnuruirea acestora, gruparea cronologică, sistematică şi aranjarea după caracteristici distinctive pe clase sau pe categorii a documentelor (cupoanelor-talon) dintr-un an, se va efectua în anul care urmează anului în care a avut loc călătoria.
În realitate, termenul de păstrare a documentelor justificative este reglementat la art. 25 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi OMEF nr. 3512/2008 (aplicabil până la data de 31.12.2015 şi OMEF nr. 2634/2015 (aplicabil începând cu data de 01.01.2016).
Ca atare, potrivit normelor contabile, care sunt obligatorii în cazul documentelor justificative, termenul de păstrare a cupoanelor-talon, care sunt documente justificative, este de 10 ani.
Recurenţii susţin faptul că documentele justificative pentru efectuarea serviciilor de transport a pensionarilor sunt cupoanele talon.
Justificarea operaţiunilor în evidenţa contabilă se face cu documente justificative în original sau reconstituite potrivit normelor contabile şi care furnizează toate informaţiile prevăzute de normele legale în vigoare (inclusiv cele reconstituite).
Or, în speţa de faţă, societatea recurentă nu a prezentat organului de inspecţie economico-financiară cupoanele-talon aferente perioadei 01.01.2015-31.12.2018 care au stat la baza fundamentării sumelor solicitate de la bugetul de stat prin deconturile prestaţiilor, precizând, prin Nota explicativă dată de administratorul societăţii în data de 09.04.2021 şi răspunsul la Somaţia nr. ISR_AIF-1454 din data de 13.04.2021, că nu le-a păstrat.
Sumele au fost încasate de societate de la bugetul de stat doar pe baza deconturilor prestaţiilor lunare depuse de societate la Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor - Direcţia generală economică şi buget.
În lipsa documentelor justificative care să certifice realitatea şi legalitatea sumelor încasate în baza deconturilor prestaţiilor la transportul auto, conform prevederilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, organul de control a dispus în mod legal restituirea la bugetul general consolidat a sumei de 5.214.194 RON, încasată de societatea A. S.R.L pentru perioada 01.01.2015 - 31.12.2018.
În altă ordine de idei, recurenţii arată faptul că accesoriile au fost calculate conform prevederilor din dispoziţiile normative aplicabile, respectiv Codul de procedură fiscală şi art. 22 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare.
3.2.2. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2 alin. (4), art. 26 alin. (1) şi art. 30 din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004, stabilind faptul că suma de 32.321.50 RON, decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparţinut unor persoane decedate, şi accesoriile aferente, a fost nelegal stabilită.
Recurenţii susţin faptul că de facilităţile pentru transportul auto intern, beneficiază doar titularul talonului cupon, nu şi soţul/soţia acestuia. În aceste condiţii, suma de 32.321,50 RON a fost nelegal încasată de societate de la bugetul general consolidat, pe baza înscrierii în deconturile prestaţiilor-lunare a celor 1.133 buc, cupoane-talon care prezentau numerele unor dosare de pensie ce aparţineau unor persoane decedate, pentru perioada 01.01.2019-31.12.2019.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurenta A. S.R.L. a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentat a AJFP Botoşani pentru DGRFP Iaşi. Totodată, recurenta a solicitat respingerea recursului părţilor adverse ca nefondat, pentru apărările prezentate la dosar.
4.2. Recurentul Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului societăţii ca nefondat .
4.3. Recurenta DGRFP Iaşi, prin AJFP Botoşani, a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, precum şi a recursului acestei societăţi .
5. Soluţia instanţei de recurs
5.1. Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentat a AJFP Botoşani pentru DGRFP Iaşi
Autoarea excepţiei susţine faptul că, în raport de prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de dezlegarea dată de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 9/2016, reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă. În cazul concret, AJFP Botoşani este o entitate constituită conform legii, fără personalitate juridică. Ca atare, DGRFP Iaşi şi Ministerul Finanţelor nu pot fi reprezentate în faţa instanţei decât prin avocat sau prin consilier juridic, iar nu printr-o altă entitate fără personalitate juridică, aşa acum este AJFP Botoşani. În opinia recurentei A. S.R.L., un argument suplimentar în sprijinul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Ordinul OPANAF nr. 1500/2013 privind împuternicirea conducătorilor unităţilor teritoriale de a semna acte cu caracter juridic.
Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentat a AJFP Botoşani pentru DGRFP Iaşi pentru argumentele ce vor fi redate în continuare.
Contrar susţinerilor recurentei, prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauza de faţă, întrucât acestea reglementează reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată.
Or, reprezentarea DGRFP Iaşi şi Ministerului Finanţelor în prezenta cale de atac de către AJFP Botoşani s-au făcut în baza dispoziţiilor normative care o reglementează, fiind vorba despre O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1500/2013.
În temeiul acestui cadru normativ, DGRFP Iaşi a emis mandatul de reprezentare nr. ISR-REG-7081/20.05.2022 către AJFP Botoşani, iar Ministerul Finanţelor a emis mandatul de reprezentare nr. 15133/28.06.2022 către aceeaşi instituţie publică.
5.2. Consideraţii generale
În perioada 07.09.2020-28.12.2021, activitatea recurentei A. S.R.L. a fost supusă unei inspecţii economico financiare, efectuate în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico financiare la operatorii economici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2012, cu modificările şi completările ulterioare, având ca tematică: " verificarea respectării prevederilor legale, precum şi a realităţii şi exactităţii informaţiilor cuprinse în documentaţia aferentă fundamentării sumelor solicitate şi acordate de la bugetul general consolidat şi în documentele justificative prevăzute pentru acordarea acestora " în perioada 01.01.2015-31.12.2019.
La finalizarea controlului, echipa de inspecţie economico-financiară a emis Raportul de inspecţie economico-financiară nr. ISR-AJF-4920/29.12.2021, în cuprinsul căruia a consemnat faptul că o parte dintre sumele decontate de societate de la bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii ar fi fost încasate în mod nelegal. În baza acestuia, a fost emisă Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF - 4921/29.12.2021, prin care DGRFP Iaşi a stabilit o creanţă bugetară în sarcina societăţii în sumă totală de 7.767.204 RON, din care: 5.214.194 RON creanţă bugetară principală şi 2.553.010 RON accesorii la aceasta. În cuprinsul acestui act administrativ fiscal, emitentul a reţinut, în esenţă, faptul că operatorul economic verificat nu a pus la dispoziţia echipei de control în original cupoanele-talon pentru călătoriile efectuate de către pensionari, cu reducere 50%, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 147/2000, cu modificările ulterioare, aferente anilor 2015-2018, documente prin care se justifică efectuarea transportului pensionarilor din cadrul sistemului public de pensii, precum şi a pensionarilor din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale care beneficiază de reduceri anterior arătată.
Prin Decizia nr. 19/P din 12.04.2022 emisă de către Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor s-a respins ca neîntemeiată plângerea prealabila formulată de societatea recurentă împotriva Raportului de inspecţie economico-financiară nr. ISR-AJF-4920/29.12.2021 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 4921/29.12.2021.
Aşa cum s-a precizat la pct. 1 a deciziei de faţă, societatea recurentă a dedus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrative mai sus indicate.
După cum s-a arătat la pct. 2 al aceleaşi decizii, prima instanţă:
- a admis în parte acţiunea;
- a anulat în parte Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF-4921/29.12.2021 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Decizia nr. 19/P din 12.04.2022 emisă de către Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, respectiv cu privire la suma de 5.246.515,5 RON, reprezentând debit şi cu privire la accesoriile aferente acestei sume-dobânzi şi penalităţi - (debit format din creanţa bugetară aferentă anilor 2015-2018 în cuantum de 5.214.194 RON şi creanţa bugetară în cuantum de 32.321,50 RON aferentă anului 2019, sume la care se adaugă accesoriile aferente).
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate în cauză, a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte reţine:
5.3. Referitor la recursul A. SRL
5.3.1. Critica privind necompetenţa organelor de inspecţie economico-financiară în efectuarea controlului - încălcarea prevederilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011.
Prima instanţă a respins această critică de nelegalitate a actului de impunere, cu motivarea că recurenta A. S.R.L. are calitatea de operator economic, iar decontarea diferenţei de 50% din preţul biletelor achiziţionate de pensionarii din sistemul public de pensii reprezintă o sumă acordată în susţinerea activităţii societăţilor de transport în comun, pentru a compensa reducerea la care au dreptul pensionarii, conform legii. Astfel, enumerarea cuprinsă în art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 nu este una exhaustivă, ci exemplificativă, ea nu se limitează la subvenţii, transferuri sau alocaţii, ci cuprinde orice sumă acordată pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, indiferent de denumirea ei concretă, textul legal permiţând o astfel de interpretare ("alte sume asimilate acestora").
Beneficiarul indirect al acestor sume acordate de la bugetul general consolidat, în scopul acoperirii diferenţei de 50% din valoarea biletelor achiziţionate de către pensionarii din sistemul public de pensii, este societatea ce asigură transportul public de persoane cu mijloace de transport auto, deoarece se urmăreşte neafectarea bunului mers al acesteia din punct de vedere economic şi susţinerea activităţii ei.
Sursa patrimonială a facilităţilor reclamate este, în mod cert, bugetul de stat, prin intermediul Ministerului Transporturilor, aşa cum reiese din Legea nr. 147/2000 şi Normele sale de aplicare.
Recurenta susţine, în esenţă, faptul că prima instanţă a soluţionat greşit acest motiv de nelegalitate al actelor deduse judecăţii, fără a ţine seama de faptul că nu face parte din categoria operatorilor economici cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
În concepţia sa, utilizatori ai fondurilor publice acordate în baza Legii nr. 147/2000 sunt persoanele fizice beneficiare ale facilităţilor de transport subvenţionat, în calitate de cumpărători ai serviciilor de transport. Împrejurarea că operatorul de transport recuperează contravaloarea prestaţiei efectuate în beneficiul categoriei sociale anterior menţionate de la Ministerul Transporturilor nu îl transformă pe acesta din urmă într-un beneficiar al vreunei facilităţi acordate din fonduri publice.
Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
Cu titlu prealabil, reţinem faptul că O.U.G. nr. 94/2011 reglementează inspecţia economico-financiară care se efectuează la operatorii economici, astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 5.
Contrar opiniei recurentei, instanţa de recurs constată că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2, art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, prin prisma preambulului acestui act normativ, recurenta este o societate care poate fi supusă inspecţiei economico-financiare în privinţa sumelor încasate de la bugetul de stat, facilităţi acordate de stat pentru călătoriile efectuate de către pensionari.
Astfel, potrivit art. 3 pct. 5 lit. f), în) denumirea generică de "operator economic" se includ şi "alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat;".
Pct. 6 al aceluiaşi articol prevede că:
"sume acordate de la bugetul general consolidat denumire generică ce include, în principal, subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi."
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011:
"Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţia economico-financiară la operatorii economici cu privire la:
a) măsurile de realizare a veniturilor, de reducere a cheltuielilor şi de diminuare a arieratelor;
b) respectarea reglementărilor economico-financiare şi contabile;
c) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi;
d) obligaţiile către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale, conform competenţelor legale.
(2) Obiectivele inspecţiei economico-financiare sunt:
a) creşterea responsabilităţii operatorilor economici în exercitarea activităţii economico-financiare;
b) întărirea disciplinei bugetare şi economico-financiare la operatorii economici."
Emiterea ordonanţei în cauză, aşa cum rezultă din preambulul acesteia, este expresia obligaţiei principale a statului de a asigura, potrivit prevederilor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, republicată, protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.
În exercitarea acestei funcţii de protejare a intereselor economico-financiare, actul normativ permite desfăşurarea inspecţiei economico-financiare la societăţile de transport public, pentru sumele primite ca facilitate la transport pentru pensionari. În mod indiscutabil, aceste sume sunt alocate de la bugetul de stat şi intră direct în contul operatorului de transport, ele urmează procedura mecanismului concret de alocare de la bugetul de stat a acestei facilităţi, prevăzută de Legea nr. 147/2000 şi de normele sale de aplicare.
În mod justificat, prima instanţă a arătat faptul că operatorul de transport recuperează suma de la stat, urmarea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute în sarcina sa de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, prevăzute de H.G. nr. 2403/2004.
Împrejurările că pensionarii sunt beneficiarii facilităţii de transport, că încasarea contravalorii prestaţiei de transport decurge din calitatea de parte într-un raport juridic privat, fiind indiferent cine face plata pasagerului şi că, pentru societate, sumele încasate sunt simple venituri ale acesteia sunt lipsite de relevanţă în aplicarea O.U.G. nr. 94/2011, întrucât operatorul de transport, primind efectiv sumele alocate de la bugetul de stat (aceste sume nu intră efectiv în patrimoniul pensionarilor), face parte din categoria entităţilor vizate de art. 3 pct. 6 din acest act normativ, dispoziţie care vizează orice sume asimilate subvenţiilor, transferurilor, alocaţiilor, pentru produse sau activităţi.
În cauza de faţă, "produsul subvenţionat" este serviciul de transport pentru care se realizează un transfer nerambursabil de resurse din bugetul de stat, către operatorul de transport, în schimbul respectării anumitor condiţii.
Operatorii de transport sunt direct implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi solicită decontarea costurilor călătoriilor reduse numai cu respectarea Legii nr. 147/2000 şi a prevederilor H.G. nr. 2403/2004.
Trebuie subliniat că, sumele primite de societatea recurentă de la bugetul de stat sunt sume asimilate categoriilor enumerate de actul normativ, în această categorie intrând orice sume care reprezintă subvenţionarea unor activităţi.
Inspecţia economico-financiară este mijlocul prin care se verifică dacă fondurile bugetare transferate au fost sau nu utilizate conform destinaţiei legale, instanţa de fond interpretând corect dispoziţiile din O.U.G. nr. 94/2011.
Atâta timp cât este îndeplinită condiţia prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011, operatorul economic este supus acestui act normativ, iar criticile contrare nu au forţa unor argumente înscrise în litera şi spiritul legii, motiv pentru care vor fi înlăturate.
În altă ordine de idei, existenţa verificării anterioare a documentelor depuse pentru aprobarea alocării sumelor de la buget de către Ministerul Transporturilor nu înlătură posibilitatea unui control ulterior, acesta fiind un principiu important în domeniul inspecţiei economico-financiare, dar şi în alte ramuri de drept.
Acest principiu înseamnă că, chiar dacă o entitate a fost supusă unui control anterior, acest lucru nu exclude posibilitatea unui control ulterior sau a unei verificări suplimentare. Controlul posterior are rolul de a verifica respectarea reglementărilor aplicabile într-un anumit moment şi acesta poate fi iniţiat nu doar în urma unor indicii sau informaţii noi, dar şi ca parte a unui proces de monitorizare continuă.
Indiferent de calificarea verificărilor efectuate de Ministerul Transporturilor aceasta nu înlătură competenţa inspecţiei economico-financiare, în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, aspect soluţionat corect de prima instanţă, motiv pentru care criticile recurentei în această privinţă sunt nefondate.
Cu alte cuvinte, potrivit acestui act normativ există atât un control ex-ante, care priveşte documentaţia justificativă prezentată de transportator pentru decontarea preţului călătoriilor cu preţ redus, cât şi un control ex-post, în speţă exercitat prin dispoziţia obligatorie care face obiectul acţiunii în anulare.
Coexistenţa celor două tipuri de control nu este exclusă de principiul unicităţii controlului fiscal, la care se referă implicit recurenta-reclamantă.
În plus, potrivit art. 6 lit. d) din O.U.G. nr. 94/2011, organele de inspecţie economico-financiară verifică realitatea informaţiilor cuprinse atât în documentaţia aferentă fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea anumitor activităţi, cât şi în documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora, iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, inspecţia economico-financiară se exercită la sediul operatorilor economici sau al organului de inspecţie economico-financiară, separat sau combinat, sub următoarele forme:
"a) controlul ex-ante, care constă în verificarea fundamentării bugetelor de venituri şi cheltuieli ale operatorilor economici, a fundamentării sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susţinerea unor activităţi, precum şi în verificările cu privire la constituirea şi asigurarea surselor de plată a finanţărilor rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat;
b) controlul operativ, care constă în verificarea unor activităţi sau operaţiuni economico-financiare desfăşurate în cursul exerciţiului financiar curent; acesta se poate extinde şi asupra altor operaţiuni relevante aflate în derulare;
c) controlul ex-post (ulterior), care constă în verificarea activităţii operatorilor economici conform prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, aferente exerciţiilor financiare încheiate. Controlul financiar ex-post se desfăşoară la solicitarea autorităţilor publice cu atribuţii de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În toate cazurile în care se efectuează acţiuni de control financiar ex-post, un exemplar al actului de control întocmit, împreună cu copiile documentelor de valorificare, se transmite autorităţii care a solicitat verificarea."
În fine, trebuie menţionat şi faptul că, în pofida susţinerilor recurentei, în dosare cu obiect similar în care s-a invocat necompetenţa materială a inspecţiei economico-financiare, instanţele au respins această critică de nelegalitate a dispoziţiei obligatorie (e.g: dec. nr. 3740 din 13.07.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022; dec. nr. 5976 din 12.12.2023 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2022).
5.3.2. Critica privind nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a respins cererea de anulare a măsurii privind restituirea la bugetul de stat a sumei de 43.087,50 RON (la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere în valoare de 10.395 RON), decontată în intervalul 01.01.2019 - 31.12.2019, în temeiul unui număr de 792 cupoane talon care ar prezenta modificări, ştersături sau corecturi.
Recurenta arată faptul că deficienţele formale de completare a cupoanelor de călătorie nu au drept sancţiune decăderea operatorului de transport din dreptul de a-i fi decontat preţul călătoriei atât timp cât acesta a prestat în mod real serviciul de transport în favoarea beneficiarului facilităţii.
Înalta Curte apreciază că este nefondată această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
Conform prevederilor art. 24 din H.G. nr. 2403/2004, precum şi pct. 14 şi pct. 15 din Ordinul MF nr. 2634/2015 privind documentele financiar contabile (norme citate de prima instanţă), cupoanele-talon şi cupoanele-anexă care prezintă ştersături sau corecturi nu pot fi primite.
Relevante pe chestiunea analizată sunt şi dispoziţiile art. 30 din Normele metodologice în care se prevede faptul că operatorul de transport răspunde de realitatea, oportunitatea şi de exactitatea datelor prezentate la decontare.
În raport de cadrul normativ anterior arătat, Înalta Curte consideră că este corectă argumentaţia primei instanţe în sensul că este necesar ca toate tipurile de cupoane (cupoanele talon, anexă sau statistice) să fie completate de beneficiar corect şi complet, fapt care trebuie verificat de persoana care eliberează biletul de călătorie şi care nu trebuie să primească astfel de cupoane incomplete, cu ştersături sau corecturi. Ca atare, orice neregularitate constatată în cadrul inspecţiei economico - financiare nu poate avea altă consecinţă decât recuperarea sumelor de bani acordate fără îndeplinirea condiţiilor legale.
5.4. Referitor la recursul Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor
5.4.1. Critica privind nelegalitatea soluţiei prin care prima instanţă a anulat Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 şi Decizia nr. 19/P din 12.04.2022 cu privire la suma de 5.246.515,5 RON, reprezentând debit principal şi accesoriile aferente acestei sume (dobânzi şi penalităţi)
Prima instanţă a menţionat faptul că este nelegală creanţa bugetară stabilită în sarcina societăţii recurente pentru perioada 2015-2018, întrucât legislaţia specifică în domeniu (art. 28 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, anexă la H.G. nr. 2403/21.12.2004) statuează faptul că termenul de păstrare a cupoanelor talon este de un an, iar nu de 10 ani, aşa cum s-a stabilit de către organul de control. Totodată, documentele justificative (cupoanele talon şi deconturile lunare) au fost verificate în procedura de decontare atât de Ministerul Transporturilor cât şi de Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 31 şi urm. din H.G. nr. 2403/2001, şi au fost acceptate la plată, altfel nu ar fi fost realizată decontarea.
Recurenţii-pârâţi susţin, în esenţă, faptul că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale aplicabile în cauză, cu privire la suma de 5.246.515,5 RON, reprezentând debit principal şi accesoriile aferente acestei sume-dobânzi şi penalităţi, pentru care a anulat în mod nelegal Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 şi Decizia nr. 19/P din 12.04.2022 .
Înalta Curte apreciază că este fondată această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
Cu titlu prealabil, reţinem faptul că, în raport de prevederile art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 27/2011: "Serviciile regulate de transport de persoane se execută pe bază de legitimaţii de călătorie individuale, care sunt documente cu regim special, respectiv bilete, abonamente şi legitimaţii speciale."
Conform art. 80 din aceeaşi reglementare: "Biletul de călătorie/Abonamentul este document cu regim special şi reprezintă contractul de transport în cazul serviciilor regulate, încheiat între prestator-operator de transport şi beneficiar-călător, prin care operatorul de transport rutier se obligă să efectueze transportul prin servicii regulate în condiţii de siguranţă şi confort, iar beneficiarul se obligă să achite anticipat contravaloarea sa, care include şi asigurarea persoanelor şi a bagajelor, precum şi riscurile ce pot decurge din efectuarea transportului rutier."
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările ulterioare, şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari:
"(1) Pensionarii din sistemul public de pensii, precum şi pensionarii din celelalte sisteme proprii de asigurări sociale, denumiţi în continuare pensionari, beneficiază anual de un total de 6 călătorii simple cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare, precum şi cu trenuri rapide, clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a, la transportul intern în comun, între localităţi.
(2) Diferenţa dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide, clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a şi suma încasată de la pensionari se suportă din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice."
În baza art. 4 din acelaşi act normativ:
"Călătoriile prevăzute la art. 2 alin. (1) se efectuează cu legitimaţiile de călătorie specifice mijloacelor de transport pe calea ferată, auto şi naval, eliberate de către operatorii de transport.
(2) Pentru procurarea legitimaţiilor prevăzute la alin. (1) pensionarilor li se eliberează anual taloane speciale de călătorie."
Conform art. 17 şi 19 din actul normativ în discuţie:
"Eliberarea legitimaţiilor de călătorie de către operatorii de transport feroviar, auto sau naval se face în baza cuponului-talon prezentat şi a achitării costului biletului redus cu 50%."(…)
"Pentru fiecare călătorie simplă, efectuată cu mijloace de transport auto sau cu navele de călători clasa a II-a, casierul sau vânzătorul de bilete care emite legitimaţia de călătorie cu reducere de 50% detaşează câte un cupon-talon după îndeplinirea formalităţilor prevăzute la art. 18, certifică corectitudinea înscrierilor făcute prin aplicarea ştampilei, încasează contravaloarea şi eliberează legitimaţia de călătorie."
Potrivit art. 28 şi art. 29 din acelaşi act normativ:
"Art. 28. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria.
Art. 29. Operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. Modelul de decont pentru operatorii de transport feroviar este prezentat în anexa nr. 3, modelul de decont pentru operatorii de transport auto este prezentat în anexa nr. 4, iar modelul de decont pentru operatorii de transport naval este prezentat în anexa nr. 5."
În Ordinul MFP nr. 2185/2001 pentru aprobarea unor formulare tipizate cu regim special, respectiv în Anexa nr. 5 la acesta, se arată faptul că biletul de călătorie este document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului, matca biletului dovedind înregistrarea în contabilitate şi urmând regimul juridic al documentelor financiar-contabile.
Înalta Curte constată faptul că dispoziţiile normative anterior citate condiţionează efectuarea călătoriilor cu reducere de către pensionari de emiterea legitimaţiilor de călătorie de către operatorii de transport şi de încasarea contravalorii diferenţei de 50% din tariful călătoriei, diferenţă care se suportă de către persoanele beneficiare de prevederile Legii nr. 147/2000.
Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, menţionează, la art. 6, faptul că: "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează la momentul efectuării ei într-un document care este la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ."
În mod indiscutabil, justificarea operaţiunilor în evidenţa contabilă se face cu documente justificative care furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Documentele justificative care stau la baza efectuării călătoriilor pensionarilor cu mijloacele de transport auto, beneficiari ai Legii nr. 147/2000, sunt cuponul-talon şi legitimaţia de călătorie cu reducere de 50%.
Aşa cum în mod corect s-a reţinut în raportul de inspecţie economico-financiară nr. ISR-AIF-4920/29.12.2021, care a stat la baza emiterii Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF -4921/29.12.2021 de către recurenta DGRFP Iaşi, prevederile legale aplicabile cu privire la păstrarea documentelor financiar-contabile sunt Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi Ordinul MFP nr. 3512/2008 (aplicabil până la data de 31.12.2015) şi Ordinul MFP nr. 2634/2015 (aplicabil începând cu data de 01.01.2016).
Legislaţia în materie contabilă menţionează faptul că documentele justificative se păstrează timp de 10 ani (art. 25 din Legea contabilităţii). Ca atare, acesta este termenul în care trebuiau arhivate cupoanele-talon.
Potrivit reglementărilor contabile, eliminarea din arhiva unui operator economic a documentelor financiar-contabile poate fi efectuată doar după expirarea termenului de păstrare prevăzut de lege şi se realizează de către o comisie constituită potrivit procedurilor proprii al acestuia. Într-o atare situaţie, se întocmeşte un proces-verbal şi se consemnează scăderea documentelor eliminate din registrul de evidenţă al arhivei.
În speţa de faţă, societatea recurentă nu a prezentat organelor de inspecţie economico-financiară niciun document de unde să rezulte scăderea cupoanelor-salon din registrul de evidenţă al arhivei.
Mai mult decât atât, este de observat şi faptul că, şi în lipsa cupoanelor-talon, recurenta-reclamanta era obligată să prezinte echipei de control mătcile biletelor de călătorie cu preţ redus, ca document justificativ pentru dovedirea realităţii călătoriilor cu preţ redus. În lipsa acestor documente, nu se justifica alocarea sumelor de la buget pentru călătorii cu preţ redus, fiind imposibil de a decela între călătoriile cu preţ întreg şi cele cu preţ redus. De altfel, această din urmă chestiune conferă utilitate tipăririi şi utilizării biletelor/legitimaţiilor de călătorie cu preţ redus, contrar alegaţiilor părţii.
În actul de control, se consemnează faptul că înregistrările de casă întocmite de operator în perioada verificată sunt înscrise informaţii referitoare doar la numărul chitanţelor, suma încasată, iar la explicaţii sunt menţionate "venituri din prestări servicii-transport", aceleaşi informaţii fiind preluate şi în evidenţa contabilă. Aşadar, în aceasta din urmă nu apar date referitoare la cursele efectuate şi nu este evidenţiată reducerea de 50% în cazul persoanelor în discuţie. Or, art. 17 alin. (2) din Legea contabilităţii obliga operatorul de transport să ţină contabilitatea veniturilor pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor.
În concluzie, în lipsa documentaţiei care să justifice, conform procedurii în domeniu, alocarea sumelor pentru biletele cu preţ redus, deficienţa analizată a fost corect reţinută de către organele de inspecţie economico-financiară, care au dispus în mod justificat restituirea sumelor decontate fără respectarea prevederilor legale.
5.4.2. Critica privind nelegalitatea soluţiei instanţei de fond ca urmare a interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiile art. 2 alin. (4), art. 26 alin. (1) şi art. 30 din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 2403/2004, stabilind faptul că suma de 32.321.50 RON, decontată în temeiul unor cupoane talon care ar fi aparţinut unor persoane decedate, şi accesoriile aferente, a fost nelegal stabilită.
Prima instanţă a apreciat că, în contextul în care operatorul de transport este doar un cărăuş, acesta nu poate răspunde pentru modul în care beneficiarii legii în discuţie înţeleg să-şi valorifice drepturile recunoscute, mai ales că există o aparenţă de legitimitate în cazul în care legitimaţiile de transport sunt folosite de către soţ.
Recurenţii menţionează faptul că de facilităţile pentru transportul auto intern, beneficiază doar titularul talonului cupon, nu şi soţul/soţia acestuia. În aceste condiţii, suma mai sus arătată a fost nelegal încasată de societate de la bugetul general consolidat, pe baza înscrierii în deconturile prestaţiilor-lunare a celor 1.133 buc, cupoane-talon care prezentau numerele unor dosare de pensie ce aparţineau unor persoane decedate, pentru perioada 01.01.2019-31.12.2019.
Înalta Curte apreciază că este fondată această critică de nelegalitate a sentinţei recurate.
Din coroborarea prevederilor Legii nr. 147/2000 şi ale H.G. nr. 2403/2004 rezultă faptul că operatorul de transport rutier are obligaţia de a legitima persoanele care utilizează biletele cu preţ redus în baza cărora îşi exercită dreptul la efectuarea călătoriei decontate parţial de la bugetul de stat, biletele speciale de călătorie cu preţ redus putând fi utilizate numai însoţite de cuponul-talon care atestă calitatea de beneficiar al legii.
5.4.3. În consecinţă, instanţa de control judiciar consideră că este fondat motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul societăţii reclamante ca nefondat, va admite recursul promovat de pârâţi, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Botoşani.
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 115 din data de 31 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, ambii prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Botoşani împotriva sentinţei nr. 115 din data de 31 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:
Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 24 aprilie 2024.