Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021*, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla A., prin preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale acesteia, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (F.&A.), ("F.G.A."), în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu prevederile art. 19 din Legea 503/2004 si art. 8 si art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 43222/10.09.2021 emisă de Comisia Specială a F.G.A., solicitând anularea acesteia.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 336 din data de 3 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; a anulat decizia nr. 43222/10.09.2021 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantului o nouă decizie motivată prin care să analizeze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.07.2018.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 336/03.03.2023 şi, în rejudecare, respingere contestaţiei formulată împotriva Deciziei FGA nr. 43222/10.09.2021.
În motivarea recursului, a arătat că sentinţa recurată este data cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea 213/2015 şi ale art. 20 din Norma ASF 16/2015, care impun obligaţia oricărei persoane care doreşte să-şi recupereze creanţa de asigurări din fondurile recurentei să formuleze o cerere de plată la care "să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate, iar in caz de imposibilitate de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, sa anexeze o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative".
Arată recurenta, în esenţă, că deşi instanţa de fond a reţinut corect că reclamanta nu a depus în susţinerea cererii de plata înscrisuri din care sa rezulte că a achitat 100% despăgubirile stabilite prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează pentru susţinerea cererii de plata nr. x/10.09.2021 totuşi a constatat nelegal actul administrativ de respingere a cererii de plata ca urmare a nedovedirii dreptului de creanţa pretins culpa pentru inexistenta dovezii creanţei fiind în mod artificial şi nelegal mutată din sarcina intimatei-reclamante şi pusă în sarcina FGA pe motivul că s-ar fi putut cere " să completeze documentaţia".
Arată recurenta-pârâtă că intimata a depus dovada ca a achitat integral sumele stabilite prin hotărârile judecătoreşti ulterior emiterii actului administrativ contestat şi exclusiv în cadrul litigiului, astfel că instanţa de fond prin sentinţa dată, a ignorat dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/2015 şi cele ale art. 20 din Norma 16/2015. Este evidenta culpa intimatei in nedepunerea documentaţiei complete care permită a se constata existenţa creanţei pretinse, iar dispoziţiile art. 16 din Legea 213/2015, care dau posibilitatea FGA să solicite înscrisuri în "completarea documentaţiei" sau "precizarea sau furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plata" nu este aplicabil în cauza de vreme ce intimata nu trebuia "sa completeze documentaţia", ci sa dovedească însuşi dreptul de creanţa pretins.
Consideră recurenta că art. 16 din Legea 213/2015 priveşte expres "completarea documentaţiei" şi nu "dovedirea creanţei" astfel că, acesta nu poate constitui un temei pentru a pronunţa o soluţie legală în cauză.
În cauză nu se poate retine că exercitarea dreptului de apreciere al FGA, ca instituţie de drept public, ca fiind făcută cu exces de putere - deci contrar drepturilor si intereselor legitime ale intimatei -de vreme ce instanţa de fond a confirmat situaţia de fapt ce a dus la respingerea cererii de plată, şi anume nedovedirea creanţei până la momentul emiterii deciziei de respingere.
4. Apărările intimatei
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
În motivare, arată că a achitat integral prejudiciul efectuând plăţile în două etape. În prima etapă a achitat despăgubirile în cota de 50% la care a fost obligat FPVS iar ulterior, având în vederea obligaţia în solidar stabilită de instanţă, în urma faptului că societatea B. nu a achitat cealaltă cotă de 50% din despăgubiri, a achitat şi cealaltă cotă de 50% din despăgubiri.
Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a achitat integral sumele la care a fost obligat în solidar cu asigurătorul B. astfel că cererea de plată cu nr. x/16.07.2018 îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi lichidată, dovedind inclusiv calitatea de creditor din asigurare conform art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015.
Apreciază că instanţa de fond a constatat în mod corect că pârâtul nu a acordat eficientă dispoziţiilor art. 16 din acelaşi act normativ, comisia specială putând solicita petenţilor completarea documentaţiei ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată. Potrivit legii, informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia.
Prin urmare, refuzul exprimat astfel îmbracă, în condiţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. i) şi n) din Legea nr. 554/2004, forma unui refuz nejustificat, acesta fiind exprimat cu exces de putere.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru considerentele expuse în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 43222/10.09.2021 emisă de Comisia Specială a FGA.
Prin decizia contestată, FGA a respins cererea de plată, invocând faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că a achitat 100% despăgubirile stabilite prin hotărârile judecătoreşti de care se prevalează pentru susţinerea cererii de plata nr. x/16.07.2018.
Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a anulat decizia nr. 43222/10.09.2021 obligând pârâtul să soluţioneze cererea de plată. În susţinerea soluţiei dată, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a omis în mod nejustificat îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 16 din Legea nr. 213/2015 deşi avea această posibilitate concretă, nesolicitând reclamantului suplimentarea documentaţiei administrative cu referire la prezentarea dovezilor privind achitarea în integralitate a despăgubirilor pretinse prin cererea de plată.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor critică sentinţa instanţei de fond doar sub aspectul interpretării dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 213/2015, susţinând că acest articol priveşte situaţia completării documentaţiei şi nu cea a dovedirii creanţei care trebuie făcută odată cu depunerea cererii de plată conform prevederilor art. 14 alin. (2) şi (3) din Legea 213/2015 şi cele ale art. 20 din Norma nr. 16/2015.
Înalta Curte constată că art. 14 -16 din Legea 213/2015 şi cele ale art. 20 din Norma nr. 16/2015 reglementează "procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului". Astfel, potrivit art. 14
(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.
(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.
3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.
Art. 16 - În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia.
Este de necontestat că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 sunt redactate într-o manieră neobligatorie, lăsând la aprecierea comisie speciale necesitatea completării informaţiilor ori documentelor depuse cu cererea de plată, dar acest text trebuie interpretat prin prisma scopului acestei proceduri administrative şi anume acela de dezdăunare a creditorului de asigurare pentru paguba suportată în urma evenimentului asigurat, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului.
Prin urmare, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de corectare a omisiunilor creditorilor pentru ca aceste să poată fi corectată încă din procedura administrativă, prin exercitarea cu diligenţă şi bună credinţă a atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, recurentului-pârât FGA.
Din această perspectivă, nu pot fi reţinute argumentele recurentului-pârât prin care a arătat că este o posibilitate şi nu o obligaţie a comisiei speciale de a solicita documente sau informaţii suplimentare, întrucât solicitarea de precizare a cererii şi de completare a dosarului administrativ cu documentele justificative pentru întreaga creanţă nu poate fi considerată o simplă posibilitate, lăsată la aprecierea Comisiei speciale din cadrul FGA, câtă vreme titularul cererii de plată depusese documentele de plată pentru 1/2 din valoarea creanţei solicitate şi pentru care era obligat în solidar societatea de asigurare B. S.A.
Astfel, în acord cu dispoziţiile legale, instanţa de fond a constatat că pârâtul a omis în mod nejustificat îndeplinirea etapei prevăzute de art. 16 din lege, nesolicitând reclamantului suplimentarea documentaţiei administrative cu referire la prezentarea dovezilor privind achitarea în integralitate a despăgubirilor pretinse prin cererea de plată, deşi avea această posibilitate concretă.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora art. 16 din Legea 213/2015 priveşte expres "completarea documentaţiei" şi nu situaţia nedovedirii creanţei (motivul pentru care a fost respinsă cererea de plată) întrucât constatarea nedovedirii creanţei şi sancţiunea respingerii cererii de plată puteau interveni doar dacă intimatul-reclamant nu ar fi dat curs solicitării de completare a documentaţiei, în termenul de 10 zile de la data primirii solicitării formulate de recurenta-pârâtă. Or, aşa cum a reţinut instanţa de fond, pârâtul a omis în mod nejustificat să solicite suplimentarea documentaţiei administrative cu dovezile privind creanţa pretinsă prin cererea de plată, deşi avea această posibilitate legală.
Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că judecătorul fondului, constatând nelegalitatea soluţiei dată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la cererea de plată formulată de reclamantă, a făcut o corectă interpretare şi aplicare, la situaţia din speţă, a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 336 pronunţate la 3 martie 2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 336 pronunţate la 3 martie 2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.