Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 09 februarie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat:
1. Obligarea instituţiei pârâte să-i pună la dispoziţie sesizările din ianuarie 2020, introduse împotriva sa de numita B., acte ce au stat la baza solicitării transmise Curţii Districtuale a Statului Colorado în temeiul Convenţiei de la Haga din 1982 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, având ca obiect returnarea în România a minorei C., fiica sa;
2. Obligarea instituţiei pârâte să-i permită accesul la studierea dosarului astfel constituit, pentru realizarea de copii în scopul exercitării dreptului la apărare, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 98 din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, având ca obiect refuz soluţionare cerere, ca nefondată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 98 din 22 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii astfel cum a fost formulată, precum şi a obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei.
Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că i-au fost încălcate drepturile fundamentale consacrate prin Constituţia României, republicată, amintind aici dreptul de a petiţiona o autoritate publică, prevăzut la art. 51 din legea fundamentală, dreptul la apărare cuprins în art. 24, dreptul de liber acces la justiţie, consacrat la art. 21 sau cel de a cere recunoaşterea unui drept încălcat de o autoritate a statului, prevăzut în art. 52 al Constituţiei.
Totodată, a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat refuzul pârâtei ca fiind unul justificat, în raport de prevederile art. 7 şi următoarele din Legea nr. 16/02.04.1996 privind Arhivele Naţionale, precum şi de dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3, art. 6, art. 7, art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Recurentul-reclamant a apreciat şi că un refuz ce se întemeiază pe o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept substanţial aplicabile echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul art. 52 din Constituţie şi al art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 544/2001.
Nu în ultimul rând, caracterul ilicit al acestui refuz este recunoscut în opinia recurentului-reclamant de către legiuitor în art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 544/2001, cel din urmă articol trimiţând la remediile prevăzute prin dispoziţiile Legii nr. 554/2004, pe care le invocă, solicitând obligarea pârâtei la soluţionarea prin admitere a cererii sale cu caracter administrativ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu menţinerea sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Criticile formulate de recurentul-reclamant A., subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate.
În fapt, prin petiţia nr. 111858/02.12.2021, retransmisă şi în 10 decembrie 2021, înregistrată sub nr. x/10.12.2021, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei:
"să dispuneţi să îmi fie comunicat un exemplar al sesizării formulată de către petenta B., soţia mea, cerere având ca obiect înapoierea în România a minorei C." în contextul în care, la un moment anterior, prin adresa din 28 ianuarie 2021, Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală a statului solicitant, a înaintat către Departamentul de Stat din Statele Unite ale Americii, în calitate Autoritate Centrală a statului solicitat, cererea doamnei B. având ca obiect înapoierea în România a fiicei sale minore C., formulată în aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.
Ministerul Justiţiei a comunicat reclamantului cu răspunsul nr. x/2021 din 14 decembrie 2021, faptul că, în absenţa unei obligaţii legale exprese, Ministerul Justiţiei nu poate da curs solicitării sale. I s-a comunicat, de asemenea, că prin înapoierea în România a minorei, dosarul vizând aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 a fost închis.
În acest context, reclamantul a formulat o acţiune în contencios administrativ prin care a solicitat în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 52 din Constituţie, obligarea autorităţii centrale pârâte la comunicarea de copii ale actelor depuse de B. la momentul solicitării transmise Curţii Districtuale a Statului Colorado în temeiul Convenţiei de la Haga, având ca obiect înapoierea în România a minorei C..
Având a aprecia asupra caracterului refuzului manifestat prin răspunsul pârâtului anterior citat, instanţa de fond a apreciat că este unul justificat, reţinând în esenţă că Ministerul Justiţiei, în exercitarea competenţelor, are atribuţii în ceea ce priveşte transmiterea solicitării în străinătate şi comunicarea răspunsurilor autorităţilor străine către petent în România, fără a exista însă o obligaţie legală în sarcina autorităţii centrale române de a comunica către persoane despre care se afirmă că au deplasat/reţinut un minor, în sensul Convenţiei, copii ale cererii formulate de persoana solicitantă, astfel că răspunsul emis de acesta nu are caracter nejustificat.
Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii formulate de reclamantul A. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei de a-i pune la dispoziţie actele solicitate prin intermediul petiţiilor nr. 111858/02.12.2021 şi 114564/10.12.2021.
Astfel, Constituţia României consacră în articolul 52 un drept-garanţie al cetăţenilor de a se apăra în justiţie în faţa abuzurilor şi prejudiciilor la care pot fi supuşi în urma activităţii administraţiei publice, acest articol fiind chiar fundamentul instituţiei contenciosului administrativ.
Conform art. 52 alin. (1) din Constituţia României "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei."
Recunoaşterea dreptului persoanei vătămate prin emiterea unui act administrativ în mod abuziv sau, dimpotrivă, prin refuzul autorităţii publice de a emite un act administrativ, are o dublă valenţă constituţională. Pe de-o parte, se identifică exprimarea dreptului privind liberul acces la justiţie, recunoscut inclusiv de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte este asigurat controlul judecătoresc asupra activităţii administrative, acest control reciproc reprezentând însăşi premisa separaţiei puterilor în stat.
Pe de altă parte, prin art. 52 alin. (2) din Constituţia României "condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.", se face trimitere legea organică, respectiv la Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, care transpun detaliat dispoziţiile din legea fundamentală cu privire la noţiunea de act administrativ.
Potrivit art. 1 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din acelaşi act normativ, respectiv "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."
În ceea ce priveşte identificarea caracterului nejustificat, aceasta se va face printr-un control amplu, instanţa de judecată având obligaţia de a analiza speţa din perspectiva scopului legii, acesta din urmă reprezentând intenţia legiuitorului exprimată prin norma legală.
Limita dreptului de apreciere este dată de scopul legii, iar orice decizie care îl depăşeşte va reprezenta un exces de putere. Aceste limite vor fi deduse de judecător prin interpretarea actelor normative aplicabile, dar şi având în vedere principii de drept incidente, precum proporţionalitatea măsurilor administrative în raport cu interesul ocrotit. Făcând apel la jurisprudenţa CEDO, cauza Buzescu c. României, se poate desprinde totodată şi principiul conform căruia inconvenientele cauzate de activitatea administraţiei nu trebuie să fie excesiv de împovărătoare pentru particular.
Aplicând aceste noţiuni la situaţia concretă reţinută în cauză, instanţa de control judiciar, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, constată ca fiind nejustificat refuzul autorităţii pârâte de a-i pune la dispoziţie reclamantului actele solicitate prin intermediul petiţiilor nr. 111858/02.12.2021 şi 114564/10.12.2021.
Instanţa de recurs nu contestă că intimatul-pârât nu ar fi procedat în exercitarea competenţelor privind transmiterea solicitării în străinătate precum şi comunicarea răspunsurilor autorităţilor străine către petent în România în concordanţă cu prevederile art. 3 din Regulamentul din 09.10.2014 aprobat prin Ordonanţa M.J. nr. 3573/C/09.10.2014 ori că ar fi avut obligaţia legală de a comunica din oficiu către reclamant înscrisurile solicitate dar, în condiţiile în care acesta din urmă a solicitat un exemplar al sesizării formulate de soţia sa în această procedură intermediată de Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală, în temeiul dreptului său de acces la justiţie şi pentru respectarea dreptului la apărare, intimatul-pârât nu a indicat nicio normă legală care să justifice refuzul său în acest sens.
Instanţa de control judiciar mai reţine şi că nici măcar intimatul-pârât nu a apreciat solicitarea recurentului-reclamant ca fiind abuzivă sau lipsită de interes, iar faptul că prin înapoierea minorei dosarul vizând aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 ar fi fost închis ori inexistenţa unei obligaţii legale de a păstra o copie a cererilor de înapoiere formulate în aplicarea Convenţiei de la Haga, sunt aspecte lipsite de relevanţă în cauză, în raport de obiectul cauzei deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât, conform răspunsului emis de Ministerul Justiţiei la solicitarea instanţei de recurs, cererea formulată de doamna B., în baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile alea răpirii internaţionale de copii, având ca obiect înapoierea în România a minorei C., se regăseşte în evidenţa acestuia.
Aşadar, se impune a fi cenzurat refuzul exprimat de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei prin răspunsul nr. x/2021 din 14 decembrie 2021 şi, în consecinţă, să se admită cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant A. exclusiv cu privire la primul capăt de cerere al acţiunii, în condiţiile în care petitul nr. 2 al acesteia nu a făcut obiectul cererii administrative formulată prin intermediul petiţiilor nr. 111858/02.12.2021 şi 114564/10.12.2021.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige intimatul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată la fond şi în recurs, conform dovezilor de la dosar .
Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi va obliga pârâtul să pună la dispoziţia reclamantului actele solicitate prin intermediul petiţiilor nr. 111858/02.12.2021 şi 114564/10.12.2021, respingând în rest acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 22 iunie 2022 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.
Obligă pârâtul să pună la dispoziţia reclamantului actele solicitate prin intermediul petiţiilor nr. 111858/02.12.2021 şi 114564/10.12.2021.
Respinge în rest acţiunea.
Obligă intimatul-pârât la plata către recurentul-reclamant a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.