Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.02.2024 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub numărul x/2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România, pe calea ordonanţei preşedinţiale, obligarea pârâţilor la asigurarea, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a combinaţiei de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 300 din 27 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului, lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Sănătăţii, lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi inadmisibilităţii, ca neîntemeiate;
A admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România;
A obligat pârâţii să asigure reclamantului, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100%, fără contribuţie personală, combinaţia de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024
3. Căile de atac exercitate în cauză
Împotriva sentinţei nr. 300 din 27 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recursuri recurenţii-pârâţi Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România.
3.1. Prin recursul formulat, recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii excepţiei invocate şi respingerii cererii de ordonanţă preşedinţială faţă de acest pârât.
În motivarea recursului arată că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii juridice administrative a Guvernului României, referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluţionarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege; că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorităţi de specialitate/de resort, în speţă Ministerul Sănătăţii, care la rândul său are în subordine Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Solicită recurentul-pârât a fi avute în vedere dispoziţiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, art. 2 lit. a) şi lit. i) din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, art. 220 alin. (3) şi (4) şi art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006.
Prin urmare, având în vedere că raportul de drept procesual nu subzistă decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, calitatea procesuală pasivă fiind condiţionată de existenţa identităţii dintre pârât şi cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv, susţine recurentul-pârât că Guvernul României este lipsit de calitate procesuală pasivă, autoritatea executivă neavând atribuţii şi competenţe în sensul solicitat, o eventuală soluţie de admitere a acţiunii fiind imposibil de valorificat direct/nemijlocit faţă de Guvernul României.
Susţine că nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi nici capacitate juridică civilă în raport cu pretenţiile formulate, astfel că nu poate asigura plata medicamentului către reclamant, iar soluţia instanţei de fond are în vedere exclusiv opozabilitatea relativă, Guvernul României neavând pârghiile necesare pentru executarea acesteia.
3.2. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de ordonanţă preşedinţială ca neîntemeiată.
În motivarea recursului critică soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în raport cu cererea intimatului-reclamant, în condiţiile în care nu are atribuţii cu privire la extinderea indicaţiilor terapeutice ale unui medicament existent în Lista medicamentelor compensate, iar pe de altă parte, între reclamant şi CNAS nu există niciun fel de raporturi juridice, din care să poată izvorî drepturi sau obligaţii reciproce.
În ceea ce priveşte combinaţia de medicamente solicitată, arată că nu a fost autorizată la nivel european de către Agenţia Europeană a Medicamentului; nu s-a obţinut o decizie de includere în lista medicamentelor compensate şi nu a fost inclusă în respectiva listă; nu are prevăzută indicaţia terapeutică de care suferă intimatul-reclamant.
Învederează că orice cerere de extindere a indicaţiilor terapeutice ale unui medicament se formulează în mod exclusiv de către deţinătorii de autorizaţie de punere pe piaţă, şi nu de către recurenta-pârâtă, cererea fiind adresată Agenţiei Europene a Medicamentului, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 726/2004, or, în speţă, o asemenea cerere nu a fost formulată.
În raport cu aceste aspecte, solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CNAS.
Pe fond, arată că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru admiterea cererii de ordonanţă presedinţială, respectiv nu este îndeplinită condiţia aparenţei în drept, motiv pentru care acţiunea este inadmisibilă.
De asemenea, susţine că în cauză nu este îndeplinită nici condiţia neprejudecării fondului, întrucât indicaţia terapeutică nu este autorizată şi nici evaluată de către ANMDM. deoarece deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă nu a solicitat acest lucru.
Consideră că şi din acest punct de vedere, cererea reclamantului formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială este inadmisibilă, având în vedere că s-a solicitat să se asigure reclamantului pe bază de prescripţie medicală combinaţia de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), ceea ce reprezintă o prejudecare a fondului cauzei şi o soluţionare a dosarului de fond.
Referitor la aparenţa în drept, arată că aceasta nu este îndeplinită în cauză, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că are dreptul în temeiul legii la acordarea şi decontarea de către sistemul public de asigurări sociale de sănătate a medicamentului solicitat, în condiţiile în care acesta nu are prevăzută indicaţia terapeutică de care suferă reclamantul, respectiv tratament de linia a 3-a al pacienţilor adulţi cu cancer pulmonar fără celule mici care prezintă mutaţii activatoare ale receptorului factorului de creştere epidermal (EGFR).
Precizează că în speţă, deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă nu a procedat la demararea procedurii pentru extinderea indicaţiilor terapeutice ale combinaţiei de medicamente în litigiu, în sensul includerii afecţiunii de care suferă reclamantul.
Mai arată că cerinţa aparenţei în drept nu este îndeplinită şi din perspectiva faptului că tratamentul cu medicamentul în litigiu nu se acordă niciunui asigurat din cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate; reclamantul nu a prezentat o prescripţie medicală, pentru tratamentul cu medicamentul în litigiu.
3.3. Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România a solicitat, în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi pe fond respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, ANMDMR are calitate procesuală pasivă.
Arată că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 134/2019 privind reorganizarea ANMDM, din care rezultă că printre atribuţiile acestei instituţii nu se regăseşte şi aceea de a suporta plata contravalorii medicamentelor compensate, calitatea procesuală fiind una dintre condiţiile exercitării acţiunii civile, în condiţiile în care calitatea procesuală se raportează la capacitatea de drept public a autorităţii chemate în judecată de a emite un act administrativ sau de a îndeplini o anumită operaţiune administrativă.
Mai arată că în contenciosul administrativ, calitatea procesuală aparţine autorităţii emitente a actului atacat sau autorităţii care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim ori, după caz, de a răspunde solicitantului în termenul legal, respectiv la fapte personale ale autorităţii chemate în judecată.
Susţine că atribuţiile şi competenţele sale sunt prevăzute în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 134/2019 şi vizează doar domeniul evaluării tehnologiilor medicale.
Invocă dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, potrivit cărora prescrierea, eliberarea şi decontarea medicamentelor se realizează pe baza protocoalelor terapeutice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr 564/499/2021, precum şi art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ce prevede atribuţia Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate de a asigura finanţarea programelor naţionale de sănătate curative.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi al Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 564/499/2021, protocoalele terapeutice constituie baza de prescriere şi monitorizare a medicamentelor care se acordă asiguraţilor pe bază de prescripţie medicală eliberată de medicii care sunt în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate.
Mai mult, consideră că lipsa calităţii sale procesuale pasive reiese şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, potrivit cărora Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România este autoritatea naţională competentă care implementează mecanismul de evaluare a tehnologiilor medicale şi propune Ministerului Sănătăţii Lista, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în condiţiile legii.
Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, existând o contradicţie între textele de lege indicate şi soluţia dată.
Astfel, arată că ANMDM nu are atribuţii în gestionarea FNUASS şi că instanţa de fond a omis a reţine dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din OMS nr. 861/2014, respectiv art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, din interpretarea cărora reiese că nu are atribuţii în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că în cauză este îndeplinită condiţia aparenţei de drept.
În analiza condiţiei aparenţei de drept, instanţa trebuie să verifice dacă combinaţia de medicamente solicitată este inclusă în Lista de decontare şi dacă are protocol terapeutic aprobat, protocolul terapeutic fiind obligatoriu pentru medicii aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate.
În speţă, arată că intimatul-reclamant nu are dreptul de a beneficia de compensarea în proporţie de 100% pentru achiziţionarea medicamentelor solicitate, conform art. 231 şi 232 din Legea 95/2006, în calitate de asigurat, deoarece nu figurează pe lista medicamentelor compensate pentru indicaţia terapeutică tratament de linia a 3-a al pacienţilor adulţi cu cancer pulmonar fără celule mici care prezintă mutaţii activatoare ale receptorului factorului de creştere epidermal (EGFR).
Consideră că nu este îndeplinită nici condiţia neprejudicierii fondului, deoarece prin admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială, se recunoaşte reclamantului dreptul la un medicament care nu figurează în protocolul terapeutic aprobat prin Ordinul nr. 564/499/2021.
De asemenea, consideră că soluţia pronunţată nu corespunde realităţii de drept a speţei, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 861/2014, există anumite etape ale procesului de evaluare de către ANMDMR a tehnologiilor medicale în vederea luării deciziei şi propunerii Ministerului Sănătăţii includerea unui medicament în Lista de medicamente compensate, iar pe de altă parte, la nivel de aparenţă, intimatul-reclamant nu are dreptul de a beneficia de compensare în proporţie de 100% pentru achiziţionarea medicamentelor solicitate, întrucât acestea nu figurau la data solicitării, cu indicaţia terapeutică de care suferă reclamantul.
Totodată, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă nu a depus la ANMDMR o solicitare în vederea evaluării combinaţiei de medicamente pentru indicaţia din speţă.
Mai arată că în prezent, legislaţia naţională nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicaţii terapeutice nu au fost aprobate la nivel naţional sau de către Agenţia Europeană a Medicamentului, sens în care invocă dispoziţiile Anexei nr. 3 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014.
O altă critică adusă hotărârii atacate are în vedere faptul că prin admiterea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a depăşit competenţa conferită puterii judecătoreşti, în condiţiile în care includerea medicamentelor în Lista medicamentelor compensate presupune obligatoriu îndeplinirea procedurii administrative instituite prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, prin care se face aplicarea prevederilor art. 243 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
În acest sens, invocă Directiva nr. 105/89 a Comunităţii Economice Europene privind transparenţa măsurilor care guvernează stabilirea preţurilor de uz uman şi includerea lor în sfera de aplicare a sistemului naţional de asigurări de sănătate, arătând că posibilitatea rambursării medicamentelor pentru alte indicaţii terapeutice decât cele aprobate de către autorităţile competente nu este posibilă în actualul cadru juridic.
Totodată, invocă hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă al Uniunii Europene (Camera a zecea) din data de 23 septembrie 2020, pronunţată în cauza în cauza T-549/191, în care se stipulează că, pentru ca un produs medicamentos să poată fi calificat drept metodă satisfăcătoare în sensul art. 3 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul nr. 141/2000, acesta trebuie să fie "autorizat" în Uniune sau într-un stat membru al Uniunii pentru aceeaşi afecţiune ca cea vizată de medicamentul al cărui AIP ca produs medicamentos este solicitat.
Precizează că utilizarea în afara RCP-ului a unui medicament nu poate fi considerată ca fiind "autorizată", iar un medicament utilizat în afara RCP-ului nu poate constitui o "metodă satisfăcătoare" autorizată în Uniune în sensul articolului 3 alin. (1) litera (b) din Regulamentul nr. 141/2000.
Susţine că această concluzie este confirmată de Avizul Comisiei din 2016, punct B.4, prin care s-a reţinut că RCP-ul unui medicament nu poate face decât obiectul unei interpretări stricte, în condiţiile în care Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele şi omisiunile autorităţilor în domeniul politici sănătăţii să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2, astfel cum s-a reţinut în Cauzele Yaşa c. Turciei, 2 septembrie 1998, par. 64 şi Panaitescu c. României, par. 29.
Consideră că nu poate fi reţinut pretinsul efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat provizorie asociată de către intimatul-reclamant unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cereri de ordonanţă preşedinţială vizând acordarea de medicamente compensate.
3.4. De asemenea, prin motivele de recurs depuse, Ministerul Sănătăţii, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială ca neîntemeiate.
Susţine că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă că măsura vremelnică trebuie dispusă împotriva tuturor părţilor pârâte din dosarul de fond, astfel că se impun a fi reţinute prevederile Legii nr. 95/2006 cu privire la separaţia de atribuţii ale autorităţilor pârâte în ceea ce priveşte derularea programelor naţionale de sănătate.
Astfel, arată că doar în ceea ce priveşte alcătuirea Listei de medicamente toţi pârâţii din dosarul de fond au împreună atribuţii, deşi acţionează succesiv, iar acţiunea Ministerului Sănătăţii depinde de decizia ANMDMR, iar ulterior adoptarea hotărârii de guvern depinde de acţiunea Ministerului Sănătăţii şi a CNAS.
În ceea ce priveşte derularea programelor naţionale de sănătate, pârâţii din dosarul de fond au atribuţii individuale care nu pot fi exercitate decât exclusiv de autoritatea căreia îi aparţin conform legii.
Arată că prin prisma prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ordonanţa preşedinţială este inadmisibilă de plano în materia contenciosului administrativ, sens în care arată că înainte de intrarea în vigoare a Ordinului nr. 861/2014 o asemenea procedură nu exista.
Mai arată că art. 14 din Legea 554/2004 prevede posibilitatea suspendării efectelor unui act administrativ, or, în cauză, este vorba de un refuz pretins nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept sau un interes legitim, iar acest articol nu prevede posibilitatea suspendării efectelor unui refuz pretins nejustificat de soluţionare a unei cereri, o asemenea acţiune fiind inadmisibilă.
Consideră că în raport cu Ordinul nr. 861/2014 şi Ordinul nr. 564/499/2021, în favoarea reclamantului nu există aparenţa dreptului de a i se suporta din FNUASS medicamente neincluse în Lista medicamentelor compensate şi fără protocol terapeutic aprobat,
Critică obligarea sa la asigurarea tratamentului cu medicamentul solicitat reclamantului, în condiţiile în care Ministerul Sănătăţii nu are atribuţii legale în acest sens, singura instituţie cu atribuţii în această materie fiind Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.
Pe de altă parte, arată că Hotărârea CEDO, pronunţată în Cauza Panaitescu nu este direct aplicabilă în speţă, întrucât în respectiva cauză pacientul avea dreptul la medicamente şi asistenţă medicală în mod gratuit şi, de asemenea, această hotărâre nu stabileşte în mod concret vreo obligaţie în sarcina statului de includere a unui medicament sau a unei categorii de medicamente în Lista medicamentelor compensate, referindu-se în general la obligaţia de a proteja dreptul la viaţă al pacienţilor.
4. Apărările formulate în recurs
Intimatul-reclamant A. a formulat note scrise, prin care solicită respingerea recursurilor ca nefondate.
În esenţă, arată că recurenţii-pârâţi au calitate procesuală pasivă în cauză, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială.
5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 iunie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 2 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România, pe cale de ordonanţă preşedinţială, obligarea pârâţilor la asigurarea, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a combinaţiei de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Soluţionând cererea reclamantului, curtea de apel a constatat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de ordonanţă preşedinţială, prevăzute de art. 997 din C. proc. civ. şi a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Împotriva sentinţei sentinţei instanţei de fond au formulat recursuri recurenţii-pârâţi Guvernul României, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătăţii şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România a invocat în mod expres doar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., argumentele din cererea de recurs conţin şi critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat sub toate aspectele.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România, Înalta Curte constată că în susţinea acestuia, recurenta-pârâtă a învederat că prin admiterea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a depăşit competenţa conferită puterii judecătoreşti, în condiţiile în care includerea medicamentelor în Lista medicamentelor compensate presupune obligatoriu îndeplinirea procedurii administrative instituite prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, prin care se face aplicarea prevederilor art. 243 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.
Înalta Curte reţine că motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, ceea ce în speţă nu se constată.
Astfel, în cauză, prin obligaţia stabilită în sarcina pârâţilor prin sentinţa recurată, nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive.
Prin urmare, acest prim motiv de casare este nefondat.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către recurenţii-pârâţi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România, Înalta Curte constată că subsumat acestuia s-a invocat faptul că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, aceşti recurenţi au calitate procesuală pasivă.
Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANMDM şi a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi nu încălcarea unor norme de procedură referitoare la această excepţie.
Prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Tot subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată a fi şi critica încadrată de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a arătat că sentinţa recurată este nelegală, întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 134/2019 privind reorganizarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, din care rezultă că între atribuţiile ANMDMR nu se regăseşte şi aceea de a suporta plata contravalorii medicamentelor compensate.
Referitor la criticile formulate subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă ANMDM a susţinut existenţa unei pretinse contradicţii, însă nu la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinţei şi textele de lege incidente cauzei. Or, aceasta nu reprezintă o critică subsumată cazului de casare indicat, ci se circumscrie prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, urmând a fi analizate din această perspectivă.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.
1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii din perspectiva faptului că legea contenciosului administrativ nu permite suspendarea executării refuzului autorităţii de a soluţiona o cerere, în baza dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă stabilindu-se de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei.
Aşadar, este admisibilă de principiu cererea de ordonanţă preşedinţială formulată în faţa instanţei de contencios administrativ, atunci când aceasta nu are ca obiect suspendarea unui act administrativ, ci dispunerea unor măsuri provizorii, cum ar fi impunerea unei obligaţii vremelnice în sarcina unei părţi, până la dezlegarea fondului cauzei, ipoteză întrunită şi în cauza de faţă.
Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că nu poate fi reţinută afirmaţia recurentului-pârât în sensul că în speţă este vorba de o suspendare a executării refuzului autorităţii de a soluţiona o cerere, în condiţiile în care obiectul acţiunii de faţă îl constituie cererea formulată de către reclamant, pe calea ordonanţei preşedinţiale, de obligare a pârâţilor la asigurarea în regim de compensare 100% a combinaţiei de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a invocat excepţia inadmisibilităţii în materia contenciosului administrativ a procedurii ordonanţei preşedinţiale prin prisma prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că aceste dispoziţii nu permit suspendarea unui refuz pretins nejustificat de soluţionare a unei cereri, cum este cazul din speţă.
Nici această critică nu poate fi reţinută în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, obiectul cererii de chemare în judecată nu îl constituie suspendarea executării unui refuz, ci cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la acordarea în regim de compensare 100 % a tratamentului cu medicamentele solicitate.
De altfel, în materia contenciosului administrativ nu există, ca obiect al unei acţiuni, suspendarea refuzului unei autorităţi de soluţionare a unei cereri, iar pe de altă parte, art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 vizează suspendarea executării actului administrativ unilateral şi nicidecum suspendarea refuzului autorităţii.
Pe fondul cererilor de recurs, Înalta Curte constată că, dată fiind similitudinea criticilor formulate de pârâţi, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.
2. Recurenţii-pârâţi au criticat soluţia dată de către prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Înalta Curte constată că în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, sunt implicate mai multe autorităţi publice, competenţa fiind partajată între Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cărora le revine dreptul şi obligaţia de a elabora lista, respectiv Guvernului României care se pronunţă asupra aprobării listei prin hotărâre. Totodată, pe baza listei aprobate, revine structurilor CNAS competenţa în legătură cu decontarea medicamentelor respective, respectiv pârâta CNAS gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, astfel că, deşi nu s-ar putea reţine în sarcina sa o culpă pentru neincluderea medicamentelor pretinse în discuţie în lista de care beneficiază asiguraţii, acestei autorităţi îi revine obligaţia de a aduce la îndeplinire solicitarea reclamantului de a i se asigura tratamentul necesar, fără contribuţie personală.
Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 şi de atribuţiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate.
Susţinerile recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-şi criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competenţa recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligaţie ce cade în sfera de competenţă a altei autorităţi, instituţii sau persoane juridice de drept privat.
Însă, Înalta Curte reţine că Ministerul Sănătăţii elaborează programele naţionale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuţii în gestionarea Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor şi dispozitivelor asistive.
Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cu consultarea CFR şi se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din acelaşi act normativ prevede că Ministerul Sănătăţii are atribuţia elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competenţe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătăţii stabilesc atribuţiile principale şi obiectivele urmărite în activitatea autorităţii ministeriale.
Totodată, prevederile art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 95/2006 dispun că:
"(1) Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naţionale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătăţii, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi/sau CNAS, după caz."
Având în vedere aceste atribuţii, precum şi obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială, prin care reclamantul solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâţilor la protejarea dreptului său la viaţă, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală) a combinaţiei de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătăţii, dar şi a recurenţilor-pârâţi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, autorităţi cărora le revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populaţiei, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistenţă medicală şi tratament, adaptate nevoilor pacienţilor.
Susţinerile recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii, referitoare la atribuţia gestionării FNUASS, nu au relevanţă în stabilirea calităţii sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuţii în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecţiunii de care suferă reclamantul, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la sănătatea publică.
Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, Înalta Curte reţine că aceasta este justificată de atribuţiile legale ce-i revin, potrivit art. 704 şi urm. din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătăţii, art. 2 - 4 din H.G. nr. 734/2010 şi art. 6 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, în procedura de evaluare şi autorizare a medicamentelor puse pe piaţă în România.
Totodată, potrivit art. 8 lit. d) din Ordinul nr. 861/2014:
"Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România poate iniţia, din oficiu, procedura de evaluare a tehnologiilor medicale pentru includerea, extinderea indicaţiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă în următoarele situaţii: (...) d) DCI-uri compensate corespunzătoare medicamentelor cu indicaţie nouă, altele decât cele pentru care solicitanţii au depus cerere."
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, în contextul în care totalitatea demersurilor (ce intră, potrivit sus indicatelor prevederi legale, în competenţele restului autorităţilor recurente), nu poate avea o finalitate concretă decât urmare a exercitării atribuţiilor ce revin Guvernului României, de aprobare, prin hotărâre, a listei cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, nu poate fi reţinută teza unei lipse a calităţii procesuale pasive a Guvernului României, acesta fiind una dintre instituţiile implicate în procedura de eliberare şi decontare a medicamentelor pentru asiguraţii în sistemul public de asigurări de sănătate.
Înalta Curte reţine că nu se poate face abstracţie de împrejurarea că litigiul de faţă este generat de refuzul de acordare a medicamentelor solicitate în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării şi neincluderii acestora în listă pentru indicaţia terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toţi pârâţii şi fiecare în parte au atribuţii în ceea ce priveşte procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asiguraţii în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de faţă, în care se urmăreşte obţinerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluţionarea definitivă a acţiunii de fond, care se judecă în acelaşi cadru procesual subiectiv.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenţii-pârâţi cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub acest aspect.
3. Pe fondul cererii de ordonanţă preşedinţială, Înalta Curte constată că recurenţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi ANMDMR au formulat critici cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale cererii de ordonanţă preşedinţială, respectiv cu privire la condiţia aparenţei în drept şi a neprejudecării fondului cauzei, iar recurentul Ministerul Sănătăţii a susţinut că în speţă nu există o aparenţă de drept în favoarea intimatului-reclamant, astfel că numai aceste condiţii urmează a fi analizate de către instanţa de recurs, întrucât dezlegarea dată cu privire la existenţa celorlalte condiţii de admisibilitate a acţiunii formulate pe cale de ordonanţă preşedinţială a devenit definitivă, nefiind exercitat recurs de către intimaţii-pârâţi.
Sub aspectul aparenţei dreptului, ţinând cont de circumstanţele concrete ale cazului, mai exact de gravitatea bolii (intimatul-reclamant a fost diagnosticat cu cancer pulmonar fără celule mici care prezintă mutaţii activatoare ale receptorului factorului de creştere epidermal (EGFR), iar medicul oncolog i-a prescris combinaţia de medicamente Erlotinib şi Ramucirumab (denumire comercială Cyramza), pe care le solicită a-i fi acordate în regim de compensare 100 %, precum şi de costul foarte ridicat al tratamentului, Înalta Curte reţine că, în esenţă, dreptul invocat de reclamant îl constituie dreptul la viaţă, drept care nu se poate realiza şi conserva în concret decât prin urmarea tratamentului prescris şi la care organismul reclamantului răspunde.
Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentul prescris nu se poate realiza decât în condiţiile Ordinului MS nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentaţii către Agenţia Naţională a Medicamentelor şi a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituţii.
Cu toate acestea, procedura de mai sus este una laborioasă, care presupune adunarea de dovezi ştiinţifice, tehnice şi financiare din surse multiple (spre exemplu, este necesară demonstrarea utilizării produsului pe scară largă la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene şi menţinerea unei abordări unitare) ceea ce implică o perioadă lungă de timp.
Or, timpul este exact elementul care lipseşte intimatului-reclamant, întrucât orice întârziere poate avea consecinţe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viaţă al acestuia.
Înscrisurile de la dosar contin indicii în sensul că solicitarea intimatului-reclamant de urmare a indicaţiei terapeutice ar fi întemeiată (sau în orice caz, există argumente aparent pertinente în favoarea ei), întrucât acest tratament i-a fost prescris după ce s-a constatat caracterul grav şi foarte agresiv al bolii şi absenţa regresiei sub terapiile anterioare, tratamentul cu medicamentele solicitate în prezenta cauză fiind prescrise de medicul curant.
Aceste aspecte vin să contureze aparenţa de drept la care se referă art. 997 C. proc. civ.
O soluţie contrară ar constitui, în opinia Înaltei Curţi, o lezare gravă a dreptului la viaţă şi sănătate, imposibil de acceptat într-o societate ce se pretinde protectoare a unor drepturi şi libertăţi fundamentale.
În Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la articolul 2 din Titlul I - Drepturi şi libertăţi, este stipulat Dreptul la viaţă, care, conform Constituţiei şi legilor în materie, este garantat şi protejat şi în România.
Unul din elementele esenţiale ale asigurării dreptului la viaţă, îl reprezintă asigurarea sănătăţii persoanei, prin sistemul instituţiilor de sănătate publică şi cel al asigurărilor de sănătate.
Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale prevede de asemenea, în art. 12:
"Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge."
De altfel, Rezoluţia Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă a sesizat "diferenţele surprinzătoare şi inacceptabile la nivelul calităţii serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie şi al accesului la medicamente împotriva cancerului" şi a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluţii, Comisia şi statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toţi pacienţii care au nevoie de ele.
În speţă, instanţa de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunţare asupra fondului pretenţiilor, a unor servicii medicale specializate, s-ar leza intimatului dreptul la sănătate şi implicit la viaţă.
De altfel, Înalta Curte constată că medicamentele solicitate sunt incluse în Lista medicamentelor compensate, însă, pentru alte afecţiuni decât cea de care suferă intimatul-reclamant.
Relevante în prezenta cauză sunt şi o parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia Statul Român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:
"28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele şi omisiunile autorităţilor în materie de politica sănătăţii să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaţilor din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu poate accepta ideea că nişte chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenţie pentru apărarea vieţii [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V şi Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].
29. Curtea reaminteşte că abordarea sa faţă de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune interpretarea dispoziţiilor sale şi aplicarea lor astfel încât garanţiile acesteia să fie practice şi efective (a se vedea, de exemplu, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI).
30. În cazul de faţă, capătul de cerere invocat în faţa Curţii este că autorităţile naţionale nu au făcut ceea ce era de aşteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci şi de către instanţele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea."
Referitor la critica invocată de către recurentele Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale privind neprejudecarea fondului, Înalta Curte reţine că şi aceasta este nefondată.
Condiţia de admisibilitate ce vizează neprejudecarea fondului, presupune o examinare a existenţei dreptului şi a normei aplicabile, de natură să confere acestuia o aparenţă de legalitate şi temeinicie, condiţie îndeplinită în cauză.
În raport cu prevederile art. 997 din C. proc. civ., instanţa poate analiza doar aparenţa dreptului invocat, iar măsurile luate nu trebuie să rezolve litigiul în fond şi nici să facă imposibilă restabilirea situaţiei de fapt ca efect al executării lor, nefiind posibil ca în cadrul acestei proceduri speciale să tranşeze fondul raportului litigios.
În cauză, solicitarea intimatului-reclamant de obligare a pârâţilor la asigurarea accesului la medicaţia prescrisă în regim de compensare 100%, pentru un interval limitat de timp se încadrează în prevederile legale menţionate, pentru că nu implică măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici care să facă imposibilă restabilirea situaţiei de fapt, întrucât instanţa nu se pronunţă într-un astfel de caz în sensul obligării pârâţilor la includerea acelui medicament în lista prevăzută de art. 231 şi următoarele din Legea nr. 95/2006, pentru ca un număr nedeterminat de pacienţi să beneficieze de o asemenea măsură, după cum nici nu stabileşte un drept definitiv al reclamantului în sensul solicitat.
De altfel, astfel cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte constată că medicamentele din litigiu sunt incluse în Lista cuprinzând denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asiguraţii, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, precum şi denumirile comune internaţionale corespunzătoare medicamentelor care se acordă în cadrul programelor naţionale de sănătate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, dar pentru alte indicaţii terapeutice.
Referitor la hotărârile invocate de către părţi cu titlu de jurisprudenţă, Înalta Curte constată că acestea nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reţinut că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauza respectivă, în alte situaţii fiind pronunţate decizii ce pot avea soluţii contrare.
Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţii-pârâţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România împotriva sentinţei nr. 300 din 27 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România împotriva sentinţei nr. 300 din 27 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 2 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.