Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârile contestate
1.1. Prin Hotărârea nr. 80 din 10.01.2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, s-a aprobat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. 23 - 1968/2023, în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Verificările efectuate de Inspecţia Judiciară au avut la bază hotărârea nr. 2339 din 05.10.2023 a secţiei pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanţelor transmisă prin adresa din 27.06.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că, prin sentinţa civilă nr. 2558 din 23.06.2021 a Tribunalului Constanţa, modificată prin decizia civilă nr. 55/28.02.2022 a Curţii de Apel Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 553/05.04.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, statul român a fost obligat la plata către reclamantul A. la plata sumei de 50000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării nedrepte de libertate în cadrul unui proces penal soluţionat definitiv prin achitare.
A reţinut Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 şi ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022, că hotărârea de achitare, respectiv sentinţa penală nr. 236/22.03.2016 dispusă în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 177/15.07.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în urma efectuării cercetării judecătoreşti, nu conferă un caracter nelegal măsurii arestării preventive care presupune existenţa unei bănuieli legitime de săvârşire a faptei, iar nu certitudinea comiterii acesteia şi a vinovăţiei inculpatului, măsură procesuală necesară, la momentul dispunerii ei, pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. De asemenea, simpla împrejurare că, în cauză, a fost pronuntată o solutie de achitare, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează, nu conduce automat la concluzia că măsura preventivă luată şi menţinută pe parcursul procedurii judiciare a fost nelegală, aspect reţinut inclusiv în decizia finală de achitare.
1.2. Prin Hotărârea nr. 81 din 10.01.2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători s-a aprobat Raportul Inspecţiei Judiciare nr. x din 13.12.2023, în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Verificările efectuate de Inspecţia Judiciară au avut la bază hotărârea nr. 2436 din 18.10.2023 a secţiei pentru judecători, ca urmare a solicitării Ministerului Finanţelor transmisă prin adresa din 28.08.2023, prin care Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat că prin sentinţa civilă nr. 1650 din 18.05.2022 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 94/C din 28.03.2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B., fiind obligat statul român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 60.000 euro (în echivalent în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în perioada 25.05.2011 - 20.11.2011.
A reţinut Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 şi ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022 că modul de apreciere asupra probelor şi indiciilor care conturau caracterul rezonabil al suspiciunii şi care au dus la adoptarea măsurii arestării preventive a inculpatului şi la prelungirea acesteia, nu poate constitui un element care să releve exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către judecătorii vizaţi, atâta vreme cât interpretările au fost argumentate, rezonabile şi raţionale, în raport de momentul procesual când au fost luate, aspect reţinut, în mod definitiv, şi prin hotărârea Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 177 din 15.07.2019) prin care s-a constatat că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atrage nelegalitatea măsurilor prevenitve, a căror justificare a fost aceea de a asigura buna desfăşurare a procesului.
2. Contestaţia formulată
Prin acţiunea înregistrată la data de 15 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar x/2024, contestatorii C., D., E. şi F. au formulat, în temeiul art. 29 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, au formulat contesaţie împotriva Hotărârilor nr. 80 şi 81 din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, solicitând anularea acestora şi obligarea intimatului să emită alte hotărâri prin care să se constate inadmisibilitatea sesizărilor nr. 317645 din data de 27.06.2023 şi nr. 318506 din 28.08.2023 ale Ministerului Finanţelor.
În susţinerea contestaţiei, s-a apreciat că hotărârile atacate sunt nelegale, fiind pronunţate de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii cu depăşirea competentelor legale, în ceea ce priveşte constatarea faptului că eroarea judiciară ce a condus la obligarea statului la plata unor despăgubiri către reclamanţii A. şi B. în dosarele civile nr. x/2020 şi nr. y/2020, nu a fost urmarea exercitării funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, fiind extinse nepermis limitele în care poate fi pusă în discuţie răspunderea materială a judecătorilor la ipoteze neprevăzute de lege, împrejurare de natură a afecta garanţiile de independenţă de care trebuie să se bucure orice magistrat în îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiilor judiciare, cu nerespectarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
Au invocat contestatorii, în acest sens, dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 303/2022. cu modificările si completările ulterioare, care în cuprinsul alin. (6) prevede că prin C. proc. pen. se pot reglementa ipoteze si proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului si regresul acestuia.
S-a susţinut că în Capitolul VI din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 5391, anumite ipoteze speciale, iar în art. 542 este stabilit în care dintre aceste ipoteze există un drept de regres al statului împotriva magistratului.
Printre aceste ipoteze speciale se regăseşte dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate în cazul în care măsura a fost constatată ca nelegală [art. 539 alin. (1) lit. a)], precum şi în cazul în care s-a dispus clasarea sau achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. [art. 539 alin. (1) lit. b)], fiind vorba de o privare injustă de libertate, aşa cum se arată şi în denumirea marginală a articolului de lege menţionat. Aceste ipoteze se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.
Modificările aduse prin Legea nr. 201/2023 au fost rezultatul punerii în acord a legislaţiei procesual penale cu decizia nr. 136 din 03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 494 din 12.05.2021, prin care Curtea Constituţională a constatat că "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".
Au arătat contestatorii că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 a Completului de 5 judecători, a stabilit în mod definitiv cu privire la A. şi B., că privarea de libertate nu a fost una nelegală, însă angrenarea răspunderii statului român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale pentru aceşti doi inculpaţi, în dosarele civile, s-a realizat direct în baza deciziei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care, legislaţia penală nu fusese încă pusă în acord cu această decizie.
Totodată s-a arătat că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 136 din 03.03.2021, a constatat că dispoziţiile legale care formau obiectul examinării conformităţii cu legea fundamentală "încalcă (...) art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie", dispoziţii care prevăd că "Statul răspunde patrimonial pentru nreiudiciile cauzate nrin erorile judiciare." (paragraful 53), nu şi prin prisma tezei a II-a a aceluiaşi text, care reglementează "răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale (paragraful 44) a creat premisele diferenţierii între o eroare judiciară tipică (care dă naştere la răspunderea civilă obiectivă a statului şi, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) şi o eroare judiciară atipică (care pune în discuţie doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunţării unei soluţii definitive de achitare în temeiurile reţinute de Curte, nu însă şi pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).
Din aceste motive legiuitorul, când a transpus, prin Legea nr. 201 din 06.07.2023, decizia Curţii, a reglementat, în art. 542 alin. (1) C. proc. pen.. acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele prevăzute de art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi situaţia în care statul român a fost condamnat de o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri", nu si pentru situaţia în care faţă de o persoană care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluţie de clasare sau de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) C. proc. pen.
În concluzie, s-a susţinut că, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite acţiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunţarea unei soluţii de achitare în temeiul art. 16 alin, (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., posibilitate care, de altfel, nu exista nici anterior modificării dispoziţiilor C. proc. pen.
În plus, s-a arătat că, întrucât la momentul luării şi prelungirii măsurii arestării preventive, respectiv 25.05.2011-20.11.2011, ipoteza specială reglementată de vechea codificare procesual penală în alin. (2) al art. 504 C. proc. pen. (1968) viza doar existenţa unei privări de libertate în mod nelegal, caracter care a fost infirmat de instanţa supremă cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală de achitare, nu se poate stabili că măsurile în discuţie echivalează cu o eroare judiciară în sensul textului de lege menţionat, în vigoare în perioada de referinţă şi care impunea că aceasta trebuie constatată după caz, prin anumite acte ale procurorului sau prin hotărâri definitive de achitare, încetare a procesului penal sau de revocare a măsurii arestării preventive de libertate.
Totodată, dispoziţiile actuale ale art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care reglementează ipoteza privării de libertate în cazul pronunţării unei soluţii de clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din acelaşi act normativ nu pot fi aplicate retroactiv, acest aspect contravenind dispoziţiilor art. 15 din Constituţia României, reglementarea erorilor judiciare în cuprinsul C. proc. pen. nefiind de natură a le conferi acestora caracterul de normă de procedură, cu consecinţa imediatei aplicabilităţi, păstrându-şi caracterul de norme de drept substanţial.
Drept urmare, între eroarea judiciară tipică (privare nelegală de libertate) şi eroarea judiciară atipică (privare de libertate injustă) există o evidentă diferenţă de regim juridic, întrucât, deşi ambele trebuie constatate prin acte ale organelor judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 C. proc. pen., în cazul celei dintâi, odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii, ca organ abilitat de art. 269 din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare, este obligat să stabilească dacă eroarea este rezultatul relei credinţe sau al gravei neglijenţe a magistratului, în timp ce, în privinţa celei de a doua, Consiliul nu are niciun fel de competenţă, dat fiind specificul ipotezei reglementate care exclude ab initio orice încălcare a unor norme materiale sau de procedură, realizată cu o anumită gravitate, care are drept consecinţă nesocotirea unor drepturi subiective.
Or, este evident că, în cazul contestatorilor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speţă, a dispoziţiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială subsecventă, cu consecinţa constatării, prin hotărârile atacate, că s-a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă la momentul luării, respectiv prelungirii măsurii arestării preventive a celor doi reclamanţi, este în mod vădit nelegală.
Procedând astfel, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi-a depăşit competenţele conferite de lege prin faptul că în cuprinsul celor două hotărâri contestate s-a făcut o analiză pe baza rapoartelor Inspecţiei Judiciare asupra modului de exercitare a funcţiei de către contestatori.
Faţă de considerentele arătate, s-a solicitat admiterea contestaţiei, anularea hotărârilor nr. 80 din 10.01.2024 si nr. 81 din 10.01.2024 ale secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii si obligarea intimatului să emită alte hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizărilor nr. 317645 din 27.06.2023 si nr. 318506 din 28.08.2023 ale Ministerului Finanţelor.
2. Apărările formulate în cauză
Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes a contestaţiei, cu consecinţa respingerii acesteia ca fiind lipsită de interes, excepţie respinsă în şedinţă publică.
Pe fond, a solicitat respingerea contestaţiei, ca nefondată.
Intimatul a arătat, referitor la motivul de nulitate invocat de reclamante în sensul că secţia pentru judecători a acţionat cu depăşirea competenţelor conferite de lege la momentul emiterii hotărârilor contestate, că hotărârile au vizat analiza rapoartelor întocmite de Inspecţia Judiciară în urma solicitării secţiei pentru judecători, conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Având în vedere obiectul hotărârilor contestate, în opinia intimatului devin aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022. În acest context, secţia pentru judecători, procedând prin hotărârea contestată la verificarea raportului Inspecţiei Judiciare întocmit în cadrul procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, a acţionat conform atribuţiilor stabilite de lege exclusiv în sarcina sa, astfel că nu poate fi reţinută, în circumstanţele date, nulitatea hotărârii contestate din aceasta perspectivă.
Referitor însă la susţinerea contestatorilor în sensul existenţei în speţă a unui caz de eroare judiciară atipică (privare de libertate injustă), ipoteză în care nu erau îndeplinite cerinţele pentru declanşarea mecanismului de verificare a condiţiilor pentru răspunderea materială a magistraţilor, acest aspect nu a fost antamat prin hotărârile contestată, ci prin Hotărârile nr. 2339 din 5.10.2023 şi 2436 din 18.10.2023 ale secţiei pentru judecători.
Astfel, criticile reclamantelor cu privire la aceste aspecte apar ca fiind străine de cauză, motiv pentru care nu pot constitui temei pentru anularea hotărârilor contestate.
3. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiei
Ca urmare a pronunţării soluţiilor în dosarele civile nr. x/2020 şi y/2020, având ca obiect acţiuni în despăgubiri formulate împotriva statului român, Ministerul Finanţelor Publice a transmis Consiliului Superior al Magistraturii prin adresele x/27.06.2023 şi y/28.08.2023, propunerile "de a dispune efectuarea de verificări, pentru a se stabili forma şi modalitatea de vinovăţie a magistraţilor care au cauzat prin fapta lor un prejudiciu patrimonial Statului Român".
Prin Hotărârile nr. 80 şi 81 din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 305/2022 şi ale art. 269 alin. (10) din Legea nr. 303/2022, s-au aprobat Rapoartele Inspecţiei Judiciare nr. 23-1968/2023 şi, respectiv, nr. 23-2045/2023, prin care s-a concluzionat că nu au fost identificate situaţii privind "exercitarea funcţiei cu rea - credinţă sau gravă neglijenţă" de către judecătorii care s-au pronunţat asupra măsurilor preventive privind pe A. şi B. şi care au făcut obiectul unor acţiuni în despăgubiri formulate împotriva statului român în dosarele civile nr. x/2020 şi y/2020
Obligarea statului român de către instanţele civile la plata de daune morale către reclamanţii A. şi B., pentru privarea de libertate în perioada 25.05.2011 - 20.11.2011, a avut ca fundament soluţiile pronunţate cu privire la aceştia în legătură cu acuzaţiile formulate prin rechizitoriul nr. x/2010 din 19.03.2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi, ce fuseseră arestaţi preventiv în cauză în perioada menţionată.
Măsura preventivă privativă de libertate a fost luată şi prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de instanţa supremă, pe o durata de 6 luni de zile, prin mai multe hotărâri, dintre care următoarele au fost pronunţate de contestatori: încheierea nr. 759 din 24/25.05.2011 a secţiei penale (F.), rămasă definitivă prin încheierea nr. 143 din 31.05.2011 a Completului de 5 Judecători (C.); încheierea nr. 154 din 21.06.2011 a Completului de 5 Judecători (E. şi D.); încheierea nr. 185 din 18.07.2011 a Completului de 5 Judecători (E. şi D.); încheierea nr. 1196 din 11.08.2011 a secţiei penale (C.), rămasă definitivă prin încheierea nr. 208 din 17.08.2011 a Completului de 5 Judecători (F.); încheierea nr. 265 din 15.09.2011 a Completului de 5 Judecători (F.) şi încheierea nr. 328 din 14.10.2011 a Completului de 5 Judecători (E. şi D.).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin sentinţa penală nr. 236 din 22.03.2016, a dispus achitarea inculpaţilor A., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen..(1969) şi art. 5 C. pen., şi B., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., soluţie menţinută prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 a Completului de 5 Judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că temeiul juridic al prezentei căi de atac îl reprezintă dispoziţiile art. 29 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la prevederile art. 269 din Legea nr. 303/2022.
Prin contestaţia dedusă judecăţii s-a arătat că, ipoteza în care s-au aflat contestatorii şi care se circumscrie noţiunii de eroare judiciară atipică fundamentată pe ipoteza privării de libertate juste atrage inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002, la solicitarea Ministerului Finanţelor.
Înalta Curte constată, în acord cu punctul de vedere al contestatorilor, că hotărârile atacate sunt nelegale, întrucât nu se impunea sesizarea Inspecţiei Judiciare pentru efectuarea verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, faţă de încălcarea cadrului normativ incident.
În acest sens, Înalta Curte reţine că potrivit art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, cu modificările şi completările ulterioare:
"Există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară".
De asemenea, conform art. 268 alin. (6) din acelaşi act normativ, "prin C. proc. pen. pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia.", ipoteze care au fost reglementate în Capitolul VI "Procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri" din Titlul IV din Partea specială a C. proc. pen., art. 538 - art. 539 ind. 1 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, sunt reglementate, la art. 538 - art. 542.
Reţine Înalta Curte că anterior modificărilor aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 201/2023, dreptul la repararea pagubei al persoanei supusă unei măsuri preventive privative de libertate era prevăzut doar în cazul în care se constata caracterul nelegal al acestei măsuri prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din data de 3 martie 2021 s-a constatat "că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională".
S-a arătat în cuprinsul acestei decizii (paragraful 44) că "Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate".
Se observă că instanţa de contencios constituţional a făcut distincţie între privarea de libertate nelegală şi privarea de libertate nedreaptă şi, astfel, a creat premisele diferenţierii între o eroare judiciară tipică (care dă naştere la răspunderea civilă obiectivă a statului şi, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii ar constatat că acesta a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate) şi o eroare judiciară atipică (care pune în discuţie doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunţării unei soluţii definitive de achitare pentru temeiurile reţinute de Curte, nu însă şi pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).
Astfel, potrivit paragrafului 53 din decizie, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.
Se observă că neconstituţionalitatea dispoziţiilor în discuţie a fost constatată doar prin prisma tezei I a alin. (3) al art. 52 din legea fundamentală a ţării, nu şi prin prisma tezei a II-a a aceluiaşi text care reglementează "răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă" subsecvent angajării răspunderii patrimoniale a statului.
Pentru punerea în acord a dispoziţiilor C. proc. pen. cu decizia Curţii Constituţionale, s-a adoptat Legea nr. 201/2023 (în vigoare din 9 iulie 2023) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12.05.2021, prin care potrivit art. 539: (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:
a) măsura a fost constatată ca nelegală;
b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite.
(2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.
Totodată, potrivit art. 542 - Acţiunea în regres:
"(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a), precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.
(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1), cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională, a produs eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ori, după caz, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de supraveghere tehnică".
Se observă din aceste dispoziţii că legiuitorul, când a transpus decizia Curţii Constituţionale, a reglementat acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate de către stat exclusiv pentru ipotezele prevăzute de art. 538 şi art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de o instanţă internaţională pentru vreunul dintre aceste cazuri, însă nu şi pentru situaţia reglementată la litera "b)" în care faţă de o persoană care în cursul procesului penal s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive privative de libertate, fără ca aceasta să fi fost nelegală, s-a dispus o soluţie de clasare sau de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) C. proc. pen.
Suplimentar, dispoziţiile menţionate prevăd că "reaua credinţă sau culpa gravă profesională" se dovedeşte prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă.
Or, reţine Înalta Curte că prin decizia penală nr. 177 din 15.07.2019 pronunţată de Completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că:
"urmare a dobândirii calităţii de inculpat de către martorul G., instanţele chemate să dezlege fondul cauzei au fost în imposibilitate obiectivă să mai valorifice declaraţiile sale testimoniale, la momentul când au făcut aprecieri asupra vinovăţiei inculpaţilor din perspectiva acuzaţiilor aduse prin rechizitoriu.(...)
Totodată, Curtea Constituţionala, prin Decizia nr. 51/2016, a constatat în legătură cu punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională, motiv pentru care interceptările convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental, efectuate în cauză de Serviciul Român de Informaţii şi care au fost avute în vedere la luarea şi prelungirea măsurilor preventive faţă de inculpaţii anterior menţionaţi, nu au mai putut fi analizate la momentul deliberării, în apel, pe fondul cauzei şi, astfel, să servească la susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva acestora prin rechizitoriu.
Astfel, din perspectivă cantitativă probele au suferit modificări(...)
Deci, simpla împrejurare că, în cauză, sunt pronunţate soluţii de achitare, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează, nu conduce automat la concluzia că măsurile preventive luate şi menţinute pe parcursul procedurii judiciare sunt nelegale. (...)
Prin urmare, pronunţarea unei soluţii de achitare nu atrage nelegalitatea măsurilor preventive a căror justificare este aceea de a asigura buna desfăşurare a procesul în condiţiile în care judecătorul la momentul dispunerii acestora are în vedere mijloacele de probă existente la dosar, fără să-i fie imputabilă modificarea lor cantitativă generată atât de dinamica procesului penal cât si de deciziile altor autorităţi, care însă au efecte directe şi obligatorii asupra prevederilor care reglementează diferite instituţii procesual penale".
În concluzie, prin hotărârea de achitare care a stat la baza acţiunii civile, s-a stabilit în mod definitiv că privarea de libertate a celor doi a nu a fost nelegală.
În mod evident, obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, la plata de daune morale către cei doi reclamanţi a fost antrenată în dosarele civile nr. x/2020 şi nr. y/2020, direct în baza deciziei nr. 136 din 03.03.2021 a Curţii Constituţionale, care dădea dreptul, astfel cum s-a arătat, la repararea pagubei de către statul român, fundamentat pe existenţa unei privări de libertate într-un dosar finalizat printr-o soluţie de achitare.
Însă, în ceea ce priveşte acţiunea în regres, care a făcut obiectul celor două hotărâri atacate, se constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 268 alin. (6) din Legea nr. 303/2022, cu referire la art. 542 din C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 201/2023, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022, respectiv declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială a magistraţilor.
În plus se reţine că intimatul a precizat în susţinerea excepţiei lipsei de interes că în prezent şi-a reconsiderat practica în sensul că dreptul la repararea pagubei este condiţionat de caracterul nelegal al privării de libertate, împrejurare care întăreşte soluţia ce urmează a fi adoptată în cauză, interesul reclamanţilor fiind tocmai acela de a se constata că nu se impunea efectuarea acestei sesizări, întrucât nu sunt întrunite condiţiile legale de evaluare a ipotezelor de regres în efectuarea verificărilor prevăzute de art. 269 din Legea nr. 303/2022.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi susţinerile intimatului în sensul că invocarea unei erori judiciare atipice reprezintă un aspect străin cauzei, întrucât acesta a fost invocat cu referire la Hotărârile nr. 2339 din 5.10.2023 şi 2436 din 18.10.2023 ale secţiei pentru judecători prin care s-a dispus sesizarea Inspecţiei Judiciare, întrucât întreaga procedură, care are ca act iniţial sesizarea Inspecţiei Judiciare de către secţia corespunzătoare a CSM şi ca act final hotărârea secţiei corespunzătoare a CSM de aprobare a raportului emis de Inspecţia Judiciară poate fi supusă analizei de validitate în cadrul acţiunii de faţă.
Or, este evident că, în cazul contestatorilor, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speţă, a dispoziţiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), împrejurare constatată definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este nelegală declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condiţiilor pentru răspunderea materială subsecventă, cu consecinţa constatării, prin hotărârea atacată, că nu au acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă la momentul luării şi prelungirii măsurii arestului preventiv.
Raportat la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenta instanţei de contencios administrativ nu se limitează la anularea unui act nelegal, incluzând şi posibilitatea obligării autorităţii publice să emită un act administrativ, Înalta Curte va admite şi capătul subsecvent de cerere privind obligarea intimatului la emiterea unor noi hotărâri care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare, ca urmare a adreselor nr. x din data de 27.06.2023 şi nr. 318506 din 28.08.2023 emise de Ministerul Finanţelor.
Ca urmare, Înalta Curte va admite contestaţia şi va anula Hotărârile nr. 80 şi 81 din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, dispunând obligarea intimatului la emiterea unor hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite contestaţia formulată de contestatorii E., D., F. şi C. împotriva Hotărârilor nr. 80 şi 81 din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Anulează Hotărârile nr. 80 şi 81 din 10 ianuarie 2024 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Obligă intimatul la emiterea unor hotărâri prin care să constate inadmisibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare în vederea efectuării verificării prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.